Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fericirea costă 130 de lei


Rozana Mihalache

28.03.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- "Povestirile lui Nabokov, Maşenka, Moscova-Petuşki şi Fluture în lesă de aur. 130 de lei, vă rog."

Îi înmânez cardul domnişoarei de la casa de marcat şi mă trezesc zâmbind stupid, cu ochii la soarele orbitor de afară.
- "Fericirea se cumpără", îi spun.
- "Poftim?"
- "Zic că tocmai ce mi-am cumpărat fericirea. Mulţumesc."
- "Şi noi. La revedere."

Greutatea cărţilor pe care le achiziţionasem îmi certifica gândul revelator.
"Ce ciudat şi nici nu m-a costat aşa mult".

În aceeaşi zi am fost la Act să beau un ceai şi să mă relaxez pe muzica lui Piaf.
"Şi asta e tot fericire, împreună cu cele câteva flori pe care mi le cumpăr de la colţul blocului, ori acelaşi soare cu dinţi care-mi mângâie faţa."

Ajunsă acasă, îmi fac o baie şi decid să mă delectez cu Nabokov.
Trec câteva ore, îl ascult pe Mircea Albulescu, mă înfior de plăcere şi îmi amintesc de ziua în care l-am cunoscut şi i-am spus că îl iubesc dintotdeauna...
"Fericirea e şi atunci când le spui oamenilor dragi care ţi-au marcat cumva viaţa că îi iubeşti. Trebuie să o faci pe loc, de îndată ce o simţi, înainte să fie prea târziu..."

Clipele de fericire le capeţi uşor, deci. Problema vine atunci când ajungi să îţi pui întrebarea dacă eşti împlinit sau nu, dacă îţi eşti autosuficient, dacă singurătatea chiar îţi prieşte sau în locul ei preferi să trăieşti unul din acele momente magice în care taci alături de omul iubit. Da, doar să taci. Să taci atunci când vine obosit de la lucru, să taci atunci când are fruntea încreţită, să taci atunci când îl priveşti în ochi şi realizezi că înainte de acea clipă nu a mai fost nimic.
Visez tăcerea...

... sau clipa în care îi ascult respiraţia pe întuneric, într-o sală aproape goală de cinema şi umerii ne sunt lipiţi. Fiecare fibră din mine îl simte şi fiecare bătaie a inimii, într-un fel inexplicabil, i se datorează.
Un vis frumos, înfăptuit de o minte nebună.

Ştiu, nu mai am nicio şansă în ochii unora şi cu riscul de a fi arsă pe rug de ei, cei "normali" şi "sănătoşi", mărturisesc că nu există satisfacţie profesională, sau realizare, indiferent în ce constă ea, care să poată suplini lipsa iubirii.

Aşa că faceţi ce vreţi cu mine, oferiţi-mă ca hrană corporatiştilor, sugeraţi-le feministelor să mă folosească drept exemplu de "aşa nu" şi lăsaţi-i pe "filozofii" zilelor noastre să mă lapideze, pentru că eu cred că fără iubire suntem doar nişte cutii goale, identice, nesimţitoare, obişnuite să-şi cumpere fericirea de la o librărie, o ceainărie sau o florărie, o fericire pe care (NOI) nu avem cu cine să o împărţim.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer