Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fragmente (I)


Rozana Mihalache

23.05.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aş vrea să-ţi pun o tablă în faţa patului pe care să scriu: "Ai Alzheimer şi am venit la Paris pentru analize, în speranţa că starea ta se va ameliora. Măcar puţin. Eu sunt soţia ta, Elisa, iar tu eşti Adam, soţul meu. Suntem căsătoriţi de 20 de ani şi te cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine. Ai încredere în mine. Nu mă mai privi cu teamă atunci când te trezeşti. Sunt eu, soţia ta."
Dar în loc de asta, când te trezeşti şi nu mă recunoşti trebuie să o iau de la capăt şi să-ţi spun aceeaşi poveste, să văd cum teama ţi se risipeşte din glas, să-mi doresc să găsesc recunoaşterea în ochii tăi, întotdeauna în van.
Aşa ne petrecem zilele, aşa ne încheiem nopţile, în această rezervă de spital pe care o numim "acasă".
Nu ţi-am mai spus de mult că te iubesc, de frică. De frică să nu te sperii.
Nu te-am mai sărutat decât în somn.
Nu mi-ai mai citit, n-am mai băut şampanie, nu ne-am mai certat.
Eşti întotdeauna aici.
Şi o iau de la capăt cu povestea. Povestea a ceea ce sunt, când de fapt mă găsesc mai confuză decât tine.
Cine suntem noi, prinşi în acest spaţiu septic, unde soarele abia dacă intră să se odihnească, iar luna se teme şi să privească pe geam?
Cine eşti tu, iubitul meu, cu părul mai alb ca niciodată, cu ochii înceţoşaţi de teamă, cu zâmbetul stingher?
Cine sunt eu, îmbrăcată în aceleaşi rochii elegante, cu perlele la gât, machiată şi parfumată, un manechin pe care arunc toate astea pentru ca atunci când mă vezi să nu te sperii şi poate, doar poate, să mă recunoşti?
Dar se întâmplă atât de rar... prea rar ca să mai pot spera.

Deschide ochii!

- Bună dimineaţa.
- Bună dimineaţa, doamnă.
Zâmbeşti confuz şi te uiţi în jur după vreo infirmieră. Vezi că patul de lângă tine e gol, dar noptiera e plină cu lucruri femeieşti.
- A fost cineva în rezervă cu mine?
- Eu sunt.
- O, dar nu păreţi bolnavă deloc.
Uneori am impresia că te joci, că eşti ironic.
- Nu sunt bolnavă, eu sunt aici pentru că... numele meu este Elisa şi...
Mă priveşti aşteptând să continui, te gândeşti "cine-o fi nebuna?".
- Am venit să vă vizitez. Ne-am întâlnit săptămâna trecută într-un bar, nu mai ţineţi minte?
- Nu, îmi pare rău.
- Înţeleg, nu vă simţiţi bine. Aţi venit să beţi ceva, înainte să mergeţi la o întâlnire.
- Aveam o întâlnire?
- Da, pe Champs Élysées.
- În Paris?
- Da, nu vă mai amintiţi?

Chicotesc prosteşte şi continui.
- V-aţi aşezat la bar, v-aţi aprins o ţigară şi aţi comandat un scotch. Eu beam vin roşu şi eram îmbrăcată într-o rochie subţire. Nu ştiam că m-aţi observat, până când nu mi-aţi atras atenţia că s-ar putea să-mi fie frig. Am zis că mie nu mi-e niciodată frig şi mi-am întors privirea spre pahar. Mi-aţi oferit o ţigară. Am ezitat, apoi am acceptat. Am fumat împreună fără să ne mai spunem nimic şi tot aşa, tăcuţi, am plecat din acel bar şi ne-am plimbat pe străzi până dimineaţa... Parisul e atât de frumos noaptea...
- Şi eu de ce nu mai ţin minte nimic din toate astea?
- Pentru că momentan aveţi nişte pierderi de memorie, dar o să vă reveniţi.
- Vă rog continuaţi. Oh, Doamne, sunteţi atât de tânără... sunteţi căsătorită?
- Da...

Şi am mers mai departe cu minciuna, satisfăcându-ţi curiozitatea. Ţi-am vorbit despre Parisul pe care nu l-am văzut niciodată, decât pe drumul de la aeroport la spital şi despre felul în care nu m-ai mai privit de ceva vreme.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer