06.06.2010
De cinci zile nu mă mai recunoşti. Am fost pe rând străina, vizitatoarea amabilă, asistenta medicală, prima ta iubită, mama ta, prima ta nevastă căreia i-ai declarat că o iubeşti, iar eu, în locul ei, am răspuns: "şi eu te iubesc".

El m-a invitat la cină. Am mers la un restaurant amenajat pe un vas. Ne-am plimbat pe Sena în timp ce beam vin roşu şi mi-am amintit de Love In the Afternoon, filmul nostru preferat. I-am povestit şi lui. I-am povestit de noi, de tine, de cât te iubeam.
Ştiam că sunt patetică în discurs, dar i-am zis că am ales să trăiesc viaţa pe care mi-am dorit-o şi că m-am înşelat crezând că am nevoie de o existenţă normală.
Amintirile despre o viaţă inventată nu m-au făcut decât să vreau să mă reîntorc la cea reală.
Vorbesc cu tine acum, îmbrăcată încă în rochie de seară, mirosind a parfum, parfumul pe care tu îl preferi. Ştiu că nu mă auzi, la fel de bine cum ştiu ca nu mă poţi înţelege, dar mi-aş dori să mă ierţi.

Deschizi ochii. Zâmbeşti.


- Sunteţi foarte frumoasă.
- Mulţumesc.
- Aţi fost în vizită în salonul de alături?
- Da, la soţul meu. Ne-am amintit de nopţile albe, pe care ni le petreceam citindu-ne unul altuia, îmbrăţişaţi.
"(...)
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi..."

- Pablo Neruda.
- Da.
- Şi eu îi recitam Neruda iubitei mele. Era asistenta mea la Universitate, o fată extraordinară care nici până în ziua de azi nu ştiu ce a văzut la mine.

Vorbeşti despre mine. Despre mine, cea de la început. Nu mă recunoşti, dar mă porţi în tine. Oare asta e iertarea?


Mă trezesc dimineaţa cu obrazul în palma ta. Deschid ochii. Tu mă priveşti şi cu cealaltă mână mă mângâi pe păr.
Îmi rosteşti numele.
Te iubesc.

0 comentarii

Publicitate

Sus