Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scrisori către cei iubiţi (II) - O poveste pentru Cristi Puiu


Rozana Mihalache

20.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eram în ultimul an de liceu şi ne-am hotărât să mergem la film. Eu, Mery şi Theo (cei trei muşchetari).
Am ales în unanimitate Moartea domnului Lăzărescu. Toţi eram cinefili, iar pe atunci (bizar) niciunul nu ne gândeam că vreodată am putea fi mai mult de atât.
Am chiulit de la ora de română, ca să ajungem la timp la Scala (şi am plătit intrarea cu bani din alocaţie).

Pe drum, Theo şi-a amintit că trebuia să-şi hrănească potaia, aşa că am dat o fugă până el. Tot drumul l-am bătut la cap că o să întârziem.
Am ajuns la Universitate cu 5 minute înainte de începerea filmului. Theo putea să meargă repede, dar eu şi Mery eram incapabile să ţinem ritmul.
El o lua înainte şi pe urmă se oprea şi ne încuraja.
La un moment dat mi-am scos pantofii (cu toc) şi am început să alerg desculţă pe Magheru.

Nu voiam să pierd începutul şi pentru că locuiam cu ai mei în afara Bucureştiului nu puteam rămâne la următoarea proiecţie. De asemenea mă împiedicam şi de restricţiile părinteşti ("n-ai voie să depăşeşti ora cutare", "trebuie să ajungi acasă în nu-ştiu-cât-timp" etc).
Theo râdea de mine, dar eu continuam să alerg desculţă pe bulevard, cu inima bătându-mi de emoţie.
Experimentam un sentiment nou şi eram incapabilă să explic motivul apariţiei lui.
De ce alergam de parcă viaţa mea depindea de... Moartea domnului Lăzărescu?

Desigur, am aflat răspunsul în timpul vizionării. Filmul era ceva unic, cu totul deosebit faţă de majoritatea peliculelor pe care le cunoşteam, în special a peliculelor româneşti.
În plus, parcă nu voiam să se termine.

Drumul înapoi spre metrou l-am parcurs în tăcere. Deşi n-am vărsat o lacrimă, simţeam o greutate imensă în suflet, pe care am descoperit mai târziu că o împărtăşeam cu prietenii mei.
Lăzărescu era eroul nostru, după care purtam "doliu" cu demnitate. Am respirat alături de el, am încercat să-l înţelegem cu minţile noastre de copii şi ne-a durut "plecarea" lui.

Acum, ca studentă în anul 3 la UNATC (scenaristică), vreau să spun doar: mulţumesc Cristi Puiu! Mulţumesc pentru că m-ai învăţat să-mi doresc ca un film să nu aibă sfârşit!

Sincerely,
Rozana.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer