Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poveste pentru cei singuri, bolero pentru cei uitaţi


Rozana Mihalache

25.07.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sigur că orice fată (nesăbuită) care se teme de singurătate are nişte prieteni imaginari.
Nici nu e greu să te gândeşti la asta, dat fiind că prea mult timp petrecut între patru pereţi te poate face să vrei să mănânci varul care-i acoperă, ca Rebeca din Cien años de soledad.
Ca să evităm deci asemenea întâmplări, recurgem cuminţi la prezenţa unor prieteni mai mult sau mai puţin reali.
Spun mai mult sau mai puţin reali, pentru că ei fie sunt trecuţi la cele veşnice, fie au sărit dintre paginile unei cărţi.
Îl avem de exemplu pe Truman. Cum care Truman? Capote, desigur. Truman este unul dintre prietenii mei cel mai puţin ascultători, pentru că tot timpul simte nevoia să facă o observaţie "minoră" asupra a ceea ce scriu. De exemplu acum îmi spune că nu era nevoie să-i menţionez şi numele de familie, căci connaisseur-ii vor şti întotdeauna că nu există decât un Truman, aşadar, vă rog să luaţi în considerare următoarea completare - reluăm: Capote, desigur, că altul nici nu există.
Şi Truman, aşadar, îmi povesteşte uneori despre beţiile de prânz cu Marilyn sau despre bătrânica ce cânta la pian pentru cameleoni. Să zicem că era suficient de monden încât să-i cumpere şampanie blondei, dar care-i treaba cu cameleonii?
În fine, trecem peste...
Cu Truman, slavă Domnului, am în comun câteva lucruri: memoria, reţin aproape tot dintr-o conversaţie (atunci când sunt cu adevărat interesată), faptul că am uitat complet tabla înmulţirii şi, desigur, amândoi avem gusturi îndoielnice la bărbaţi.
Apoi, pentru că Truman, mă tratează deja cu dispreţ după micile mele dezvăluiri, vă mărturisesc că mai am un prieten absolut minunat. Yves. Da, Yves, cel care a creat Le Smoking şi care mă inspiră în alegerea vestimentaţiei. Fiind atât de french, nu e întotdeauna uşor să-i satisfac aşteptările, dar mă străduiesc şi atunci el mă priveşte dintr-o fotografie, aşezată cochet lângă biografia (autorizată) a lui Laurence Olivier - sigur îi place locul -, cu un zâmbet în colţul gurii şi ţinându-şi obrazul în palmă.
De-ar fi toţi bărbaţii din viaţa mea la fel de aprobatori, căci, după cum bine ştiţi, sau dacă nu ştiţi aflaţi acum, cochetăria are tot timpul nevoie de aprobare.
Şi să nu-l uit pe Wilde, Oscar Wilde, care spre deosebire de mine, după o atentă citire a Portretului lui Dorian Gray, pot să afirm că avea preferinţe minunate în materie de masculi.
Doar că Oscar, bietul, e cam tăcut. Nu că nu i-ar plăcea să vorbească, dar niciunul dintre noi nu-i înţelegem accentul.
Să fim serioşi, provine din ţara în care "fuck" este pronunţat "fock".
Aşa că ne mulţumim să ne adorăm reciproc în tăcere.
Da, ştiu, la mine în casă parcă-i bal la Satan... de unde era imposibil să lipsească Behemoth. Încă îi e ciudă pe mine că nu l-am lăsat să-mi aleagă prietenii, dar cum n-are ce să facă, se mulţumeşte cu ce-i ofer şi se îneacă în absint ca să uite.
Şi aşa, toţi patru ascultăm bolero-uri în ceas de seară, ameţindu-ne cu gândul că nu suntem singuri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer