08.08.2010

II


Mă aşez ostenit pe scaunul înalt din lemn şi-mi odihnesc coatele pe tejgheaua barăcii. N-a fost o zi bună pe mare. A bătut vântul puternic şi de multe ori mi-a fost teamă ca barca să nu-mi fie înghiţită de valuri.
- Un mojito, te rog, cu multă gheaţă.

Margarita dă din cap şi începe să-mi prepare băutura. Pare preocupată de ceva, dar mai bine nu o întreb, căci nu am dispoziţia necesară pentru a-i asculta eşecurile amoroase sau bârfele auzite pe parcursul zilei, care uneori o fac să radieze şi alteori o întristează, ca acum.

Îmi pune băutura în faţă.
- Ar trebui să mai schimbi şi tu cămaşa aia şi nici o tunsoare n-ar fi rea...îmi aruncă vorbele cu glăsciorul ei plin de reproş.
- Mulţumesc, Margarita, aşa o să fac.
- Îhm, aşa zici tot timpul, dar de când te ştiu umbli neîngrijit. Când trăia Matilda, Dumnezeu s-o odihnească în pace, parcă mai arătai a om.

Nu-i răspund şi sorb din băutură.
- E foarte bună, spun. Eşti o maestră.
- Ai îngropat-o în satu' ăsta blestemat, săraca femeie.
- Parcă n-o plăceai.
- Păi da, că era o mironosiţă, Dumnezeu s-o...
- Odihnească în pace...
- Da' zic şi eu...
- Păi nu mai zice şi nu mă mai bate la cap, dacă eşti supărată, varsă-ţi nervii pe altcineva, că azi n-am chef de...

Îmi închei vorbele cu o fluturare a lehamite din mână.
Se supără şi mai tare şi începe să frece cu furie tejgheaua, folosind o cârpă umedă şi murdară.

O muscă bâzâie iritant în jurul becului care atârnă în aer deasupra capetelor noastre.
- Ai ceva de mâncare?
- Picadillo. Vrei?
- Da, te rog.

Margarita dispare în bucătăria mică a barăcii şi o aud zdrăngănind vasele. S-a întunecat de-a binelea şi sunt singurul client.
- Ai auzit de aia care a apărut în sat?

E clar că nu o pot opri acum.
- Nu.
- I-a înnebunit pe toţi. Cică ar fi actriţă de cinema, sau ceva şi stă în casa Robles-ilor.
- Îhm.
- Eu nu ştiu ce văd bărbaţii la ea, are nişte picioare schiloade... am văzut-o o dată când venea de la plajă.

Se simte mirosul mâncării.
- Oricum, toţi sunt morţi după ea, zici că-i vrăjeşte. Face tot timpul plajă în golf. N-ai văzut-o niciodată?
- Nu.

Margarita îmi aduce picadillo servit cu orez galben pe o farfurie mare şi ciobită în două locuri la margine.
- Mulţumesc. Arată minunat.
- Mai fac un mojito?
- Da, te rog.

Împing paharul gol către ea şi încep să mănânc cu îmbucături mari.
- Vorbeşti ca un domn şi te comporţi ca un sălbatic.
- Unul din paradoxurile vieţii, Margarita, îi răspund într-o doară, dar amuzat de afirmaţia ei.

Nu apucă să-mi dea replica pentru că perdeaua de mărgele din cadrul uşii anunţă sosirea unui alt client. Margarita priveşte amuţită spre intrare. Dacă n-aş fi fost convins că morţii nu se întorc din morminte, aş fi putut jura că a văzut o stafie.

Curios, mă uit şi eu în aceeaşi direcţie.
Femeia care tocmai a intrat dă politicos din cap în direcţia noastră şi se aşează pe scaunul de lângă mine. Dintr-o dată stânjenit, îmi şterg sosul din jurul buzelor şi-i răspund în acelaşi mod la salut. Reîncep să mănânc, cu mai multă grijă decât la început şi o privesc cu coada ochiului pe nou-sosită.

Margarita a descris-o bine, nu e frumoasă, sau cel puţin nu în sensul clasic. Are într-adevăr picioarele subţiri, cu paranteze şi din câte îmi pot da seama, un fund micuţ şi slăbănog şi o talie ca de fetiţă. Dar sânii îi sunt plini şi ridicaţi, iar părul negru, lung şi ondulat care acum îi acoperă jumătate din faţă, atrag cu siguranţă atenţia. E îmbrăcată ca o localnică, într-o rochie simplă, din bumbac şi nu poartă bijuterii sau machiaj.
Ceea ce Margarita nu poate vedea în ea, e că e o femeie rasată şi distinsă, cum rar întâlneşti.
- Vreau şi eu un mojito, vă rog şi... e bun picadillo?

Nu mi-am dat seama iniţial că mi se adresează. Răspund încă mestecând.
- Da, foarte bun.
- Şi o porţie de picadillo.

Margarita se conformează tăcută. E atât de preocupată în a o studia pe străină, încât a uitat cât de deranjată era de prezenţa ei în sat.

Termin de mâncat şi împing farfuria către marginea tejghelei. Îmi scot pachetul de ţigări din buzunar.
- Aveţi din întâmplare una şi pentru mine?
- Sigur, vă rog.

Scoate ţigara pe care i-o ofer cu multă din grijă din pachet şi o duce la buze, cu un uşor tremur al mâinii.
Se apleacă puţin să atingă flacăra băţului de chibrit pe care l-am întins spre ea.
Are ochii negri.


(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus