Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În satul pescăresc H (3)


Rozana Mihalache

15.08.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

III


Când moare cineva în sat toată lumea trebuie să fie prezentă şi să contribuie cu ceva la înmormântare. Eu mi-am achitat partea ducând câteva sticle de rom familiei îndurerate. Oricum, alcoolul e mai bun decât apa sfinţită în asemenea momente, iar Manuel, mortul, ar fi primul care să mă aprobe.

Dacă această zi din viaţa mea ar reprezenta un capitol dintr-o carte, l-aş numi "El Muerto". Aici, când cineva moare, îşi pierde identitatea. Se transformă subit din persoana care era - iubitul, soţul, prietenul sau tatăl cuiva - în "el muerto". Poate se întâmplă asta pretutindeni, dar în H. nimeni nu se sfiieşte să-l menţioneze folosind doar acest "apelativ".

Nu pot spune că Manuel mi-era prieten, dar cred că într-un fel eram mai apropiat de el decât de oricare dintre consătenii mei. Ne întâlneam uneori la bodegă şi comentam ştirile vechi de câteva săptămâni din ziarele străine lăsate pe tejghea de vreun turist - dacă erau în engleză sau franceză i le traduceam, înflorind puţin textul - sau mergeam pe mare împreună când singurătatea mea devenea greu de dus. Asta se petrecea mai rar, pentru că întotdeauna mi-am iubit singurătatea.

Iar acum Manuel a murit. Am aflat dimineaţă, când mă pregăteam să ies în larg.

A avut doi copii, doi băieţi, care acum trăiesc în Franţa şi rămăseseră doar el şi nevastă-sa, o fiinţă atât de greu de suportat, încât n-o să pricep niciodată cum de Manuel era mai mereu cu zâmbetul pe buze. Ea se străduieşte să plângă la capătul sicriului. Nu i-am reţinut niciodată numele şi nici n-am schimbat vreun cuvânt cu ea. Are pielea foarte închisă la culoare, de indiancă şi merge ţanţoşă, dispreţuind lumea întreagă. Singurul pe care-L tolerează e Dumnezeu, căci altfel nu-mi imaginez de ce ar merge aproape 10 kilometri pe jos în fiecare duminică până la cea mai apropiată biserică, chiar şi acum când are aproape 75 de ani.

Mă întreb dacă se va decide să-şi ierte băieţii aflaţi în autoexil şi-i va înştiinţa de moartea tatălui lor.

Cu cât se strâng mai mulţi oameni, cu atât atmosfera devine mai apăsătoare. Cămăruţa în care se află sicriul lui Manuel e plină de scaune şi băncuţe ocupate de participanţii la priveghi şi o sumedenie de muşte dau târcoale mesei plină cu bucate şi băuturi. Mă pregătesc să plec. Merg lângă sicriul lui Manuel. Arată exact la fel şi zâmbeşte ca de obicei.
- Adios, amigo!
- Fă-ţi cruce!

Soţia "mortului", vigilentă şi neiertătoare, şi-a regăsit glasul.
O ignor, salut cu o mişcare din cap şi ies.

Văd că preotul e pe cale să ajungă, se mişcă greu din cauza genţii pe care o cară. Îl ocolesc, luând-o înspre plajă. Marea e atât de liniştită, încât poţi vedea bancuri de peştişori minusculi înotând nestingheriţi foarte aproape de mal.

Oare Margarita a deschis bodega? Deşi, cunoscând-o pe nevasta lui Manuel, nu cred că i-ar fi permis să meargă la priveghi.

Vreau să merg într-acolo şi îmi spun că doar pentru mojito. Nu pentru că m-am tuns şi m-am bărbierit şi am mers până în oraş să-mi cumpăr câteva cămăşi noi. Nu pentru că intenţionez să repar gaura din acoperiş. Nici pentru că am căutat-o cu privirea pe plajă şi m-am gândit la ea.
Şi dacă n-o să mai vină la baracă? Nu se poate spune că Margarita a tratat-o cu prea multă politeţe.
Şi dacă vine... dacă vine ce?

- Bună seara.
Într-un film, asta ar fi o plăsmuire a imaginaţiei mele.
- Bună seara, domnişoară Miriam.

Sunt atât de imbecil încât îmi vine să mă iau la palme.
Ne privim pentru câteva secunde în tăcere.
- Eu mergeam să... la baracă.

Începe să râdă. Îşi dă capul pe spate şi îşi dezvăluie dinţii albi, perfecţi. Are o rochie neagră, foarte decoltată şi...
- De ce râzi?
- Pentru că baraca e în direcţia opusă şi pentru că mi-am amintit de Margarita.
- Râzi de mine.
- Niciodată.

Redevine serioasă.
- Cred că baraca e închisă. Am văzut-o pe Margarita luând-o înspre oraş în urmă cu vreo oră. Era foarte elegantă.
- Probabil se duce să-şi viziteze fiica, îi răspund.
- Are o fiică?
- Da. Stă cu tatăl ei în oraş.
- De ce nu cu ea?
- E o poveste lungă şi nu-mi aparţine. O să vă împrieteniţi şi o să ţi-o povestească ea.
- Eu şi Margarita să ne împrietenim?
- Nu e chiar aşa de rea, o să vezi.
- Să sperăm, pentru că am de gând să-mi petrec tot restul vieţii aici.
- Cum aşa?
- Da, serios. Am căsuţa mea...
- Ai cumpărat-o?
- Da... am grădina mea, am marea... am cărţile cu mine... am tot ce-mi trebuie. În afară de un copil.

Încet-încet ne îndreptăm către casa ei.
- Haideţi să bem un mojito, vreţi? Nu garantez că va fi la fel de bun ca al Margaritei, dar mă puteţi ajuta să-l prepar.

Gândul că între mine şi Manuel erau doar 10 ani diferenţă, deodată nu mă mai chinuie... şi nici acela că mă despart de ea vreo 4 decenii...


(Va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer