Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Poveştile fetei nesăbuite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Elefantul care s-a îndrăgostit de un fluture


Rozana Mihalache

05.09.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, un elefant bătrân care trăia izolat într-o pădure.
De frica vânătorilor a plecat într-o zi cât mai departe de semenii săi, până când, după mulţi, mulţi kilometri de nori parcurşi, s-a oprit într-o poiană plină cu flori de toate neamurile şi culorile.
Voia să-şi sfârşească zilele acolo, în singurătate, să împlinească voinţa naturii şi nu să fie ucis pentru coarnele lui de fildeş.
Fusese vânat de câteva ori în trecut şi era mult mai vulnerabil lângă ceilalţi. În plus, nu voia să-i încetinească şi pe ei, din pricina anilor pe care îi purta în spate.
De fapt, ultima oară când fusese vânat scăpase datorită unui copil căruia i se făcuse milă de el şi l-a îndreptat pe tatăl său într-o direcţie greşită.
Astfel că elefantul nostru ştia că viaţa era fragilă precum un fir de pânză de păianjen.

Îşi petrecea zilele privind neîncetat la florile care se deschideau în faţa ochilor lui, uimindu-l cu frumuseţea lor şi nopţile atent la licuricii jucăuşi.
Dacă fericirea era sinonimă cu acea linişte din mijlocul naturii, înseamnă că elefantul se putea declara pe deplin fericit.
Doar că, într-o zi mai umbrită de nori decât altele, i-au atras atenţia două petale de mătase albă aşezate pe creanga copacului din care el se hrănea cu frunze.
Petalele se desprindeau încet, încet şi din ele se lupta să iasă ceva.
"Ciudată floare", îşi spuse elefantul. "Şi cam urâtă". Dacă de celelalte flori nu se atingea pentru că i se păreau cu adevărat minunate, aceasta, peste măsură de ciudată, îi zgândărea apetitul.
Dar chiar când să o culeagă, dintre cele două petale, care erau de fapt un cocon, a ieşit cel mai frumos lucru pe care l-a văzut vreodată: un fluture splendid, care l-a privit fix în ochi şi a strănutat.

Imediat a început să zboare în cerc prin faţa lui până când l-a ameţit. Elefantul îl urmărea fără cuvinte şi se învârtea debusolat după el.
Fluturele în schimb, vesel nevoie mare, săruta fiecare floare în parte şi se întorcea mândru la copacul pe care prinsese viaţă.
După un timp a găsit curajul de a i se adresa elefantului: "Ce, n-ai mai văzut niciodată o domnişoară fluture? Sau n-ai mai văzut niciuna la fel de frumoasă ca mine?"
Şi a făcut o piruetă.
Elefantul a înghiţit în sec şi a continuat să o privească, convins fiind că se afla în faţa Desăvârşirii.
Se îndrăgostise.

"Priveşte-mă cât poţi", îi spuse micuţa creatură, trezindu-l din reverie. "Diseară o să dispar".
"Pleci?", o întreabă elefantul cu disperare în glas.
"Se poate spune şi-aşa", îi răspunde domnişoara fluture, puţin tristă. "Dar să nu ne gândim acum la asta".
Şi s-a aşezat pe trompa lui, astfel încât să-i permită să o studieze îndeaproape şi să-l provoace să încerce să enumere toate culorile care-i împodobeau aripile, deşi acest lucru s-a dovedit a fi aproape imposibil.
Mai târziu, când fluturele şi-a reînceput periplul prin poiană, elefantul s-a aşezat trist într-un colţ şi cu lacrimi în ochi se ruga să găsească un loc în inima lui destul de adânc încât să se refugieze şi să se distanţeze de cea pe care o iubea, sau pur şi simplu să capete şi el o inimă "fluturatica", la fel ca a ei.
"Nu te mai ruga", îl sfătui o orhidee. "Inima ei nu e nestatornică, doar că va bate o singură zi. Până diseară se va stinge".
Floarea n-a mai apucat să spună nimic, căci fluturele s-a şi întors şi a şters cu aripile-i multicolore lacrimile elefantului.
"Nu intenţionam să fac baie azi, să ştii".

Elefantul a devenit şi mai trist, vestea abia primită îngreunându-i inima, şi şi-a petrecut restul zilei sperând la o minune.
O singură dată se îndrăgostise în aproape un veac de existenţă şi să nu fie lăsat să se bucure de asta decât o zi?
Însă, înainte să apuce măcar să-şi termine gândul, fluturele i s-a aşezat din nou pe trompă, l-a privit cu atât de multă dragoste că pentru o clipă elefantul a crezut că va prinde şi el aripi, şi a închis ochii în pace şi resemnare.
Atunci prietenul nostru a început să urle atât de tare încât a speriat chiar şi vântul care bătea peste cele patru mări şi cele patru zări.
S-a ridicat cu grijă, ca să nu-şi scape iubita şi a început să rătăcească prin pădure, sperând că va fi ucis de vânători.

Deşi această poveste e mai veche decât însuşi timpul, se spune că şi în prezent, în zilele înnorate, urletul elefantului îndrăgostit se ridică deasupra copacilor, până la nori, provocând furtuni atât de puternice că până şi cei mai bravi copaci îşi pleacă crengile în faţa lor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer