Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire

Maestrul absolut al prozei scurte americane contemporane și comparat adesea cu mentorul său A.P. Cehov, Raymond Carver s-a născut în Clatskanie, Oregon, în 1938. La începutul anilor '60, în California, a urmat cursuri de creative writing cu scriitorul John Gardner. A studiat apoi la Humboldt State College, California, și la Iowa University. În anii '70 a predat creative writing și literatură la diferite universități, iar între 1980 și 1983, la Syracuse University. A debutat în 1974 cu volumul de povestiri Pune-te în locul meu. În 1976 publică Taci, te rog!, care îi aduce o largă recunoaștere. I-au urmat volumele Anotimpuri furioase (1977), Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire (1981), Fazanul (1982), Catedrala (1983), Dacă-ți vrei (1984), Elefant și alte povestiri (1988), De acolo de unde sun (selecție de autor, 1988). În 1993 apare selecția postumă de povestiri Short Cuts, care a stat la baza filmului omonim, cu Andie MacDowell, Bruce Davison și Jack Lemon, în regia lui Robert Altman. Carver este și autorul a cinci volume de poezie. A scris, de asemenea, eseuri. În 1985 i-a fost decernat prestigiosul Mildred and Harold Strauss Living Award, iar revista Poetry i-a acordat Levinson Prize. În 1988 a fost primit în American Academy și în National Institute of Arts and Letters, iar Hartford University i-a acordat titlul de Doctor în Litere. Cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi. A încetat din viață în 1988, în urma unui cancer pulmonar.

Volumul Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire a fost considerat o capodoperă "minimalistă", la Carver "minimalismul" traducîndu-se prin economia mijloacelor, nicidecum prin sărăcie în expresie sau idei. De altfel, laconismul său are ca efect o intensitate a scriiturii ce amintește de limbajul esențializat al poeziei. Raymond Carver, care nu întîmplător a fost și un admirabil poet, spunea că "povestirea este mai aproape de poezie decît de roman". Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire este remarcabil nu doar prin concizie, ci mai ales prin faptul că fiecare cuvînt cîntărește mai greu decît la alți autori. Lucru ușor de verificat într-o proză ce frizează perfecțiunea cum este De ce nu dansați?, în Chioșcul, în Atît de multă apă atît de aproape de casă, ori în povestirea ce dă titlul volumului.

De același autor, în colecția "Biblioteca Polirom" a apărut Taci, te rog! (2004) și urmează să apară Catedrala.



În bucătărie, își mai turnă un pahar, după care se uită afară, la mobila de dormitor din curte. Salteaua era goală, iar cearșafurile în dungi se aflau pe servantă, alături de două perne. Cu această excepție, totul arăta în mare măsură ca în dormitor: o noptieră și o veioză în partea lui de pat, o noptieră și o veioză în partea ei.

Partea lui, partea ei.

Reflectă la asta sorbind din whisky.

Comoda era la cîțiva pași de piciorul patului. Sertarele le golise de dimineață în niște cutii de carton, iar cutiile se aflau acum în camera de zi. Lîngă comodă era un radiator portabil. La piciorul patului se mai afla un fotoliu de ratan cu o pernă decorativă. Garnitura de bucătărie din aluminiu strălucitor ocupa o parte din aleea de la stradă. O față de masă de muselină galbenă - mult prea mare, primită cadou - acoperea masa atîrnînd pînă jos. Un ghiveci cu o ferigă stătea pe masă, lîngă un set de tacîmuri din argint și un pick-up, cadouri și acestea. Un televizor mare, tip consolă, era așezat pe o măsuță, iar la cîțiva pași se aflau o canapea cu fotoliu și o lampă cu picior. Biroul era lipit de ușa garajului. Pe acesta se aflau cîteva ustensile de bucătărie, alături de un ceas de perete și două litografii înrămate. Pe alee mai erau o cutie de carton cu cești, pahare și farfurii, învelite bucată cu bucată în ziar. În dimineața aceea golise dulapurile și, cu excepția celor trei cutii din camera de zi, nu mai era nimic în casă. Trăsese un prelungitor pînă în curte și totul era conectat la curent. Aparatele funcționau exact ca atunci cînd se aflau înăuntru.

Din cînd în cînd, cîte o mașină încetinea, iar pasagerii se zgîiau. Nu oprea însă nimeni.

Se gîndi că nici el n-ar fi făcut-o.
- Cineva își vinde lucrurile, îi spuse fata băiatului.

Fata și băiatul cu pricina tocmai își mobilau un mic apartament.
- Ia să vedem cît cer pe pat, zise fata.
- Și pe televizor, spuse băiatul.

Băiatul intră cu mașina pe aleea de la stradă și opri în dreptul mesei de bucătărie.

Cei doi coborîră și începură să cerceteze lucrurile: fata pipăia fața de masă de muselină, iar băiatul băga mixerul în priză și-l punea pe "Tocat"; fata lua în mînă un vas de încălzit mîncarea, iar băiatul pornea televizorul și-i regla imaginea.

Băiatul se așeză pe canapea și începu să se uite la televizor. Își aprinse o țigară, se uită în jur, apoi aruncă chibritul în iarbă.

Fata se așeză pe pat. Își scoase pantofii și se întinse pe spate. I se păru că vede o stea.
- Vino aici, Jack. Încearcă patul. Și adu o pernă din aia, zise ea.
- Cum e? întrebă el.
- Încearcă-l, spuse ea.

Băiatul se uită în jur. Casa era cufundată în întuneric.
- Mă simt nu știu cum, spuse el. Mai bine să vedem dacă e cineva acasă.

Fata săltă în pat.
- Mai întîi încearcă-l, spuse ea.

Băiatul se întinse în pat și-și puse perna sub cap.
- Cum ți se pare? întrebă ea.
- Solid, spuse el.

Fata se întoarse spre el și-și puse mîna pe fața lui.
- Sărută-mă, zise ea.
- Hai să ne ridicăm, spuse el.
- Sărută-mă, zise ea.

Fata închise ochii. Îl strînse în brațe.

Băiatul zise:
- Mă duc să văd dacă e cineva acasă.

Se ridică însă doar în capul oaselor și rămase așa, făcîndu-se că se uită la televizor.

Luminile se aprinseră în case și pe stradă.
- N-ar fi haios să... spuse fata și zîmbi, dar nu-și termină fraza.

Băiatul rîse, însă fără motiv. Tot fără motiv aprinse veioza.

Fata alungă un țînțar, la care băiatul se dădu jos din pat și-și aranjă cămașa în pantaloni.
- Mă duc să văd dacă e cineva acasă, spuse el. Cred că nu-i nimeni, dar dacă e, o să văd cu cît dau lucrurile astea.
- Indiferent cît cer, oferă-le cu zece dolari mai puțin. E o metodă fără greș, spuse ea. În plus, tre' să fie disperați sau așa ceva.
- Televizorul e destul de bun, spuse băiatul.
- Întreabă-i cît cer, zise fata.

Bărbatul venea pe trotuar de la magazin ducînd o pungă. Înăuntru avea sandviciuri, bere și whisky. Văzu mașina pe alee și pe fată în pat. Văzu televizorul mergînd și pe băiat pe verandă.
- Bună, îi spuse bărbatul fetei. Ai dat de pat. E bine.
- Bună seara, zise fata și se ridică. Îl încercam numai. Îl bătu ușor cu mîna. E un pat bunicel.
- E un pat bun, spuse bărbatul și puse jos punga din care scoase berea și whiskyul.
- Am crezut că nu-i nimeni acasă, zise băiatul. Ne interesează patul și, eventual, televizorul. Poate și biroul. Cît vreți pe pat?
- Mă gîndeam să cer cincizeci de dolari pe pat, spuse bărbatul.
- Îl dați cu patruzeci? întrebă fata.
- Îl dau, zise bărbatul.

Scoase un pahar din cutia de carton. Apoi scoase ziarul din pahar. Desfăcu sticla de whisky.
- Dar pe televizor? întrebă băiatul.
- Douăzeci și cinci.
- Îl dați cu cincisprezece? zise fata.
- E bine și cu cincisprezece. L-aș da și cu cincisprezece, spuse bărbatul.

Fata se uită spre băiat.
- Măi copii, dacă vreți o dușcă, paharele sînt în cutia aia, spuse bărbatul. Eu o să mă așez. O să mă așez pe canapea.

Bărbatul se așeză pe canapea, se lăsă pe spate și începu să-i privească pe băiat și pe fată.

Băiatul găsi două pahare și turnă whisky în ele.
- Ajunge, spuse fata. Cred că vreau puțină apă într-al meu.

Fata trase un scaun și se așeză la masa de bucătărie.
- E apă la robinetul ăla de-acolo, spuse bărbatul. Deschide robinetul.

Băiatul se întoarse cu whisky-ul diluat. Își drese vocea, apoi se așeză la masa de bucătărie. Zîmbi. Nu se atinse însă de pahar.

Bărbatul se uită la televizor. Termină paharul și își mai turnă unul. Se întinse să aprindă lampa cu picior. În momentul acela țigara îi scăpă dintre degete și căzu printre pernele canapelei.

Fata se ridică să-l ajute s-o găsească.
- Deci ce vrei? o întrebă băiatul pe fată.

Băiatul scoase carnetul de cecuri și-l duse la buze, ca și cînd ar fi stat pe gînduri.
- Vreau biroul, spuse fata. Cît face biroul?

Bărbatul respinse cu un gest al mîinii așa o întrebare ridicolă.
- Spune un preț, zise el.

Îi privi cum stăteau la masă. La lumina lămpii, remarcă ceva la fețele lor. Ceva frumos sau poate urît. Nu puteai să-ți dai seama.
- O să-nchid televizorul și pun un disc, spuse bărbatul. Dau și pick-up-ul. Ieftin. Faceți-mi o ofertă.

Își mai turnă niște whisky și deschise o bere.
- Dau tot, spuse bărbatul.

Fata îi întinse paharul, iar bărbatul i-l umplu.
- Mulțumesc, zise ea. Sînteți foarte drăguț.
- Ți se urcă la cap, spuse băiatul. Mie mi s-a urcat la cap.

Ridică paharul și îl scutură.

Bărbatul îl termină pe al lui și își mai turnă unul, apoi scoase cutia cu discuri.
- Alege, îi spuse bărbatul fetei și-i întinse discurile.

Băiatul scria cecul.
- Asta, zise fata alegînd ceva la întîmplare, pentru că numele de pe discuri îi erau necunoscute.

Se ridică de la masă, apoi se așeză la loc. Nu-i venea să stea locului.
- Îl completez ca să-l puteți încasa, spuse băiatul.
- Sigur, zise bărbatul.

Băură. Ascultară discul. Apoi bărbatul puse altul.

Măi copii, de ce nu dansați? se gîndi să le zică, apoi o spuse.
- De ce nu dansați?
- Mai bine nu, spuse băiatul.
- Haideți, zise bărbatul. E curtea mea. Puteți să dansați dacă vreți.

Unul în brațele celuilalt, cu trupurile strîns lipite, băiatul și fata alunecau de-a lungul aleii. Dansau. Cînd se termină discul, dansară pe următorul, iar cînd se termină și acela, băiatul zise:
- Sînt beat.

Fata îi spuse:
- Nu ești beat.
- Ba sînt beat, zise băiatul.

Bărbatul întoarse discul, iar băiatul spuse:
- Ba sînt.
- Dansează cu mine, îi spuse fata, mai întîi băiatului, apoi bărbatului, iar cînd bărbatul se ridică, se apropie de el cu brațele larg deschise.
- Oamenii ăia se uită la noi, spuse ea.
- Nu-i nimic, spuse bărbatul. E casa mea, zise el.
- Să se uite, spuse fata.
- Chiar așa, zise bărbatul. Credeau c-au văzut totul pe-aici. Dar așa ceva încă n-au văzut, nu? spuse el.

Simți pe gît suflarea fetei.
- Sper că-ți place patul, spuse el.

Fata închise ochii, apoi îi redeschise. Își lipi fața de umărul bărbatului. Îl trase mai aproape.
- Cred că sînteți disperat sau așa ceva, zise ea.

Săptămîni mai tîrziu, fata povestea:
- Tipul era cam între două vîrste. Toate lucrurile lui erau în curte. Pe bune. Ne-am matolit rău și am dansat. Pe alee. O, Doamne. Nu rîde. Ne-a pus discurile astea. Uită-te la pick-up-ul ăsta. Bătrînul ni l-a dat nouă. Și toate discurile astea infecte. Ia uită-te la rahaturile astea.

Fata nu se mai oprea din vorbit. Le povestea tuturor. Dar mai era ceva ce încerca să pună în cuvinte. După o vreme însă renunță.


Un bărbat fără mîini a venit la ușă să-mi vîndă o fotografie a casei mele. Cu excepția cîrligelor de crom, era un om obișnuit, de vreo cincizeci de ani.
- Cum v-ați pierdut mîinile? l-am întrebat după ce mi-a spus ce vrea.
- Asta-i altă poveste, mi-a zis el. Vreți fotografia sau nu?
- Poftiți înăuntru, am spus. Tocmai am făcut niște cafea.

Tocmai făcusem și niște jeleu. Bărbatului însă nu i-am spus.
- Poate c-o să mă duc la W.C., mi-a zis bărbatul fără mîini.

Eram curios cum avea să țină ceașca.

Aparatul de fotografiat știam cum îl ține. Era un Polaroid vechi, mare și negru. Îl avea prins cu niște curele de piele care-i veneau pe după umeri și apoi pe la spate și acestea i-l țineau strîns pe piept. El se posta pe trotuarul din fața casei, îți prindea casa în obiectiv, apăsa butonul cu unul din cîrlige și una-două ieșea poza.

Îl urmărisem pe fereastră, mă-nțelegeți.
- Unde ziceați că-i W.C.-ul?
- Jos și la dreapta.

Aplecîndu-se și răsucindu-se, reuși să iasă din hamuri. Puse aparatul de fotografiat pe canapea și-și netezi haina.
- Uitați-vă la asta pînă mă-ntorc.

Am luat fotografia.

Se vedeau un dreptunghi de gazon, aleea dinspre stradă, șopronul mașinii, treptele de la intrare, bovindoul și fereastra de la bucătărie de unde-l privisem.

De ce-aș fi vrut o fotografie a acestei tragedii?

Am privit mai de-aproape și mi-am văzut capul, capul meu, înăuntru, dincolo de fereastra de la bucătărie.

Mi-a dat de gîndit, să mă văd așa. Vă spun eu că-ți dă de gîndit.

Am auzit apa de la W.C. Bărbatul venea pe hol trăgîndu-și fermoarul și zîmbind, ținîndu-și cureaua cu un cîrlig și băgîndu-și cămașa în pantaloni cu celălalt.
- Ce ziceți? întrebă el. Merge? Eu, personal, cred c-a ieșit bine. Îmi cunosc meseria. Să fim cinstiți, e treabă de profesionist.

Își aranjă pantalonii între picioare.
- Cafeaua, am zis.
- Sînteți singur, nu? întrebă el.

Se uită prin camera de zi. Dădu din cap.
- Greu, greu, spuse.

Se așeză lîngă aparatul foto, se lăsă oftînd pe spate și zîmbi de parcă ar fi știut ceva ce nu avea să-mi spună.
- De ce nu vă beți cafeaua? am întrebat.

Căutam ceva de spus.
- Au fost pe-aici trei puști care voiau să-mi scrie adresa cu vopsea pe bordură. Cereau un dolar. Nu știți nimic de asta, nu?

Era doar o încercare. L-am urmărit, cu toate acestea, atent.

Bărbatul se aplecă în față cu o mină importantă, clătinînd ceașca între cîrlige. O puse apoi pe masă.
- Eu lucrez singur, spuse. Dintotdeauna și pentru totdeauna. Ce vreți să spuneți cu asta? mă întrebă.
- Încercam să fac o legătură, am zis.

Mă durea capul. Cafeaua nu e bună pentru așa ceva, știu, dar uneori jeleul ajută. Am luat fotografia.
- Eram în bucătărie, am spus. De obicei stau în spate.
- Așa se-ntîmplă, spuse bărbatul. Și-au strîns catrafusele și pe-aci ți-e drumul, nu? Eu, de exemplu, lucrez singur. Ei, ce ziceți? Vreți fotografia?
- O iau, am spus.

M-am ridicat și am adunat ceștile.
- Sigur c-o luați, spuse el. Eu am o cameră închiriată în centru. E OK. Iau autobuzul și, după ce-am terminat toate cartierele, mă mut în alt oraș. Înțelegeți? Ei, și eu am avut copii. La fel ca dumneavoastră, zise el.

Am rămas cu ceștile în mînă, privindu-l cum se ridică cu greutate de pe canapea.

Mai spuse:
- De la ei mi se trag astea.

M-am uitat atent la cîrligele alea.
- Mulțumesc pentru cafea și pentru baie. Sînt alături de dumneavoastră.

Bărbatul ridică, apoi lăsă din nou jos cîrligele.
- Arătați-mi, am spus. Arătați-mi că sînteți. Mai faceți-mi cîteva poze cu mine și casa mea.
- Nu rezolvă nimic, spuse bărbatul. Nu se mai întorc.

L-am ajutat totuși să-și pună hamurile.
- Vă fac reducere, spuse el. Trei la un dolar. Dacă mai scad, nu-mi mai scot cheltuiala, adăugă.

Am ieșit din casă. Bărbatul reglă diafragma. Îmi spuse unde să stau și ne-am apucat de treabă.

Am luat casa de jur împrejur. Sistematic. Uneori mă uitam într-o parte. Alteori priveam drept în față.
- Bun, zicea el. E bine, zicea.

Am făcut înconjurul casei pînă am ajuns din nou în față.
- Douăzeci. Cred că ajunge.
- Nu, am spus eu. Pe acoperiș.
- Iisuse, zise el.

Se uită în susul și în josul străzii.
- Sigur, spuse el. Așa mai zic și eu.

I-am zis:
- Cu cățel și cu purcel. Au luat tot și pe-aci ți-e drumul.
- Uitați-vă la astea! zise bărbatul și-mi arătă cîrligele.

Am intrat în casă și am luat un scaun. L-am așezat sub șopronul mașinii. Dar tot nu ajungeam. Așa că am luat o ladă și am pus-o pe scaun.

Era bine pe acoperiș.

M-am ridicat în picioare și m-am uitat de jur împrejur. I-am făcut semn, iar bărbatul fără mîini mi-a răspuns agitîndu-și cîrligele.

Atunci am văzut pietrele. Plasa de la gura coșului părea un cuibușor cu pietre. Știți cum sînt copiii. Știți cum le aruncă cu boltă încercînd să le bage pe coș.
- Gata? l-am întrebat și am luat o piatră, după care am așteptat să mă prindă în obiectiv.
- OK! mi-a răspuns.

Mi-am luat avînt înapoi și am strigat:
- Acum!

Am aruncat blestemata aia de piatră cît am putut de departe.
- Nu știu, l-am auzit. Eu nu fac fotografii în mișcare.
- Încă o dată! am strigat și-am mai luat o piatră.


Am văzut multe. Mă dusesem la maică-mea să stau cîteva nopți. Dar cînd am ajuns în capul scărilor, am văzut-o pe canapea sărutîndu-se cu un bărbat. Era vară. Ușa era deschisă. Televizorul mergea. |sta-i unul dintre lucrurile pe care le-am văzut.

Maică-mea are șaizeci și cinci de ani. E membră a unui club pentru persoane singure. Dar chiar și-așa, nu mi-a fost ușor. Am rămas cu mîna pe balustradă și am privit cum o săruta bărbatul ăla. Ea îl săruta la rîndul ei, iar televizorul mergea.

Acum e mai bine. Dar la vremea aceea, cînd maică-mea se dădea în bărci, eu rămăsesem fără slujbă. Copiii mei erau într-o doagă, la fel și nevastă-mea. Ba se dădea și ea-n bărci. I-o trăgea un inginer aerospațial șomer pe care-l întîlnise la Alcoolicii Anonimi. Nici el nu era întreg la cap.

Îl chema Ross și avea șase copii. Șchiopăta din cauza unei răni de glonț făcute de prima lui soție.

Nu știu ce era în capul nostru la vremea aceea.

A doua lui soție îl tot părăsea și se întorcea, dar cea dintîi îl împușcase pentru că nu-i plătise pensia alimentară. Acum îi doresc toate cele bune. Ross. Ce nume! Atunci însă era altfel. Pe atunci vorbeam și eu despre arme. Îi ziceam nevesti-mii: "Cred c-o să-mi iau un Smith and Wesson". Dar n-am făcut-o.

Ross era un tip scund. Nu prea scund totuși. Avea mustață și era veșnic îmbrăcat într-un jerseu cu nasturii încheiați pînă sus.

Soția lui dintîi l-a băgat o dată la pușcărie. Și a doua. Am aflat de la fiică-mea că nevastă-mea l-a scos pe cauțiune. Fiică-mii, Melody, i-a plăcut la fel de puțin ca și mie. Chestia cu cauțiunea. Nu că Melody mi-ar fi purtat grija. Nu ne purta grija la nici unul, nici maică-sii, nici mie. Dar asta era o chestie serioasă ce ținea de bani și, dacă o parte din ei se duceau la Ross, rămîneau mult mai puțini pentru Melody. Așa că Ross nu era în grațiile lui Melody. Nici copiii lui nu-i plăceau și faptul că erau așa de mulți. Dar, în general, Melody zicea că Ross era OK.

Chiar i-a ghicit o dată lui Melody.

Ross ăsta își petrecea vremea reparînd tot felul de lucruri, acum că rămăsese fără serviciu. I-am văzut însă din exterior casa. Era o harababură de nedescris. Ciurucuri peste tot. Două Plymouth-uri pe butuci în curte.

La începuturile relației lor, nevastă-mea zicea că tipul colecționează mașini de epocă. Chiar astea au fost cuvintele ei, "mașini de epocă". Alea erau însă niște jafuri.

Știam foarte bine cu cine am de-a face. Domnul Repară-tot.

Dar Ross și cu mine aveam și lucruri în comun, în afară de aceeași femeie. De exemplu, nu era-n stare să repare televizorul cînd o lua razna și-i dispărea imaginea. Nici eu nu eram în stare. Avea sonor, dar nu și imagine. Dacă voiam să ne uităm la știri, trebuia să ne așezăm în jurul ecranului să ascultăm.

Ross și Myrna s-au cunoscut cînd Myrna încerca să se lase de băut. Se ducea la întruniri cam de trei-patru ori pe săptămînă. Și eu fusesem sporadic pe acolo. Dar cînd l-a cunoscut Myrna pe Ross, renunțasem la întruniri și beam cam trei sferturi de litru pe zi. Myrna se ducea la ședințe, apoi a-nceput să meargă acasă la domnul Repară-tot ca să-i gătească și să-i facă curat. Copiii lui nu-i erau de nici un ajutor în această privință. Nimeni nu ridica un deget în casa domnului Repară-tot, cu excepția nevesti-mii, cînd mergea pe-acolo.

Asta s-a întîmplat nu prea demult, acum vreo trei ani. Pe vremea aceea mă afecta.

Am lăsat-o pe maică-mea pe canapea cu bărbatul ăla și m-am plimbat o vreme cu mașina. Cînd am ajuns acasă, Myrna mi-a făcut o cafea.

S-a dus în bucătărie s-o pregătească, iar eu am așteptat pînă am auzit apa de la robinet. Atunci am băgat mîna sub pernă și am scos de acolo sticla.

Poate că Myrna chiar îl iubea pe bărbatul ăla. El însă mai avea pe cineva: o puștoaică de douăzeci și doi de ani pe nume Beverly. Domnul Repară-tot se descurca destul de bine pentru un tip scund într-un jerseu cu nasturii încheiați pînă sus.

Avea vreo treizeci și cinci de ani cînd a capotat. Și-a pierdut slujba și s-a apucat de băut. Făceam mișto de el cînd aveam ocazia. Acum nu mai fac.

Dumnezeu să te binecuvînteze și să te aibă-n pază, domnule Repară-tot.

Lui Melody i-a spus că lucrase la programele spațiale. I-a spus fiică-mii că era prieten bun cu astronauții. I-a mai spus c-o să-i prezinte astronauții cînd vor da prin oraș.

Totul e modern acolo, la centrul aerospațial unde a lucrat domnul Repară-tot. Am văzut locul. Bufete cu autoservire, săli de mese pentru cei din conducere și chestii de genul ăsta. Cîte-un filtru Domnul Cafea în fiecare birou.

Domnul Cafea și domnul Repară-tot.

Myrna zice că-l interesau astrologia, aurele, I Ching, chestii de-astea. Nu mă-ndoiesc că Ross ăsta era destul de inteligent și interesant, ca mai toți foștii noștri prieteni. I-am spus Myrnei că eram sigur că nu i-ar fi plăcut de el dacă n-ar fi fost așa.

Tata a murit în somn, beat, acum opt ani. Era într-o vineri la amiază, iar el avea cincizeci și patru de ani. Se întorsese de la lucru de la gater, scosese niște cîrnați din frigider ca să mănînce și deschisese o sticlă de Four Roses (marcă ieftină de whisky).

Mama stătea la aceeași masă de bucătărie. Încerca să-i scrie o scrisoare surorii ei din Little Rock. În cele din urmă, tata s-a ridicat și s-a dus să se culce. Mama zicea că tata nu i-a spus noapte bună. Dar era zi, desigur.
- Scumpo, i-am spus Myrnei în seara cînd s-a întors acasă. Hai să ne strîngem puțin în brațe și după aia ne pregătești ceva bun de mîncare.

Myrna mi-a zis:
- Spală-te pe mîini.


De dimineață îmi toarnă Teacher's pe burtă și mi-l linge. Iar în după-amiaza aceleiași zile încearcă să se arunce pe fereastră.

Zic:
- Holly, nu se mai poate așa. Trebuie să se termine odată.

Stăm pe canapea într-unul dintre apartamentele de la etaj. Erau destule camere libere din care să alegem. Aveam însă nevoie de un apartament, de un loc unde să ne putem mișca și să putem vorbi. Așa că, în dimineața aceea, am închis recepția motelului și ne-am dus într-un apartament de la etaj.

Zice:
- Duane, chestia asta mă omoară.

Bem Teacher's cu gheață și apă. În jurul prînzului dormiserăm puțin. După care s-a dat jos din pat și a amenințat că sare pe fereastră doar în lenjerie de corp. A trebuit s-o imobilizez. Ne aflam doar la etajul doi. Dar chiar și-așa.
- Mi-a ajuns, zice. Nu mai suport.

Își apucă fața în mîini și închide ochii. Dă din cap dintr-o parte într-alta și scoate un fel de mormăit.

Simt că mor cînd o văd așa.
- Ce nu mai suporți? zic, deși știu, desigur.
- Nu trebuie să-ți explic din nou, ca la proști, zice. Mi-am pierdut controlul. Mi-am pierdut mîndria. Eram o femeie mîndră.

E o femeie atrăgătoare, puțin peste treizeci de ani. Este înaltă, cu părul negru și ochi verzi, singura femeie cu ochi verzi pe care am cunoscut-o vreodată. Pe vremuri, îi spuneam diverse chestii despre ochii ei verzi, iar ea îmi zicea că din cauza lor știa că avea un destin special.

De parcă n-aș fi știut!

Mă simt îngrozitor din diverse motive.
Aud telefonul sunînd jos la recepție. A sunat cu intermitențe toată ziua. L-am auzit și cînd moțăiam. Deschideam ochii, mă uitam la tavan, îl ascultam sunînd și mă-ntrebam ce se întîmplă cu noi.

Dar poate că ar trebui să mă uit la podea.
- Inima mi-e zdrobită, zice. S-a făcut de piatră. Nu mai sînt bună de nimic. Asta-i cel mai rău, că nu mai sînt bună de nimic.
- Holly, zic.

Cînd ne-am mutat aici și am preluat motelul ca administratori, am crezut că am scăpat de necazuri. Locuință gratis, fără cheltuieli de întreținere, plus trei sute pe lună. Mai bine nici că se putea.

Holly ținea contabilitatea. Era bună la cifre și tot ea închiria majoritatea camerelor. Îi plăceau oamenii, iar oamenii o plăceau la rîndul lor. Eu mă ocupam de spațiul verde, tundeam iarba și smulgeam buruienile, curățam piscina și făceam micile reparații.

Totul a fost în regulă în primul an. Eu mai aveam un serviciu de noapte și uite-așa ne mergea tot mai bine. Făceam planuri. Apoi, într-o dimineață, nu știu. Tocmai pusesem niște faianță într-o baie, cînd a intrat în cameră mexicanca asta mărunțică să facă curat. Holly o angajase. Nu pot spune c-o remarcasem, deși vorbeam cînd ne întîlneam. Îmi amintesc că-mi spunea "domnule".

Mă rog, una, alta.

Dar din dimineața aceea am început să fiu mai atent. Era un năpîrstoc de fată cu dințișori albi. Mă tot uitam la gura ei.

A început să-mi spună pe nume.

Într-o dimineață schimbam garnitura la un robinet dintr-o baie, cînd fata asta a intrat și a deschis televizorul, așa cum obișnuiesc menajerele. În timp ce fac curat, adică. M-am oprit din treabă și am ieșit din baie. A fost surprinsă să mă vadă. Mi-a zîmbit și mi-a spus pe nume.

Nici n-a apucat bine să-l rostească că ne-am și prăvălit în pat.
- Holly, încă ești o femeie mîndră, zic. Încă ești numărul unu. Haide, Holly.

Ea scutură din cap.
- Ceva a murit în mine, zice. A durat ceva timp, dar acum e mort. Ai omorît ceva, de parcă ai fi dat cu toporul. Acum totu-i murdar.

Își termină băutura. Apoi începe să plîngă. Dau să o strîng în brațe. Nu folosește însă la nimic.

Mai torn în pahare și mă uit pe fereastră.

Două mașini cu numere din alt stat sînt parcate în fața recepției, iar șoferii stau în fața ușii și discută. Unul din ei termină ceva de spus celuilalt, apoi se uită împrejur la căsuțe trăgîndu-se de bărbie. Mai e și o femeie cu fața lipită de geam, care se uită înăuntru cu mîna streașină. Încearcă ușa.

Telefonul de jos începe să sune.
- Chiar și cînd o făceam mai înainte, tot la ea te gîndeai, zice Holly. Duane, asta doare.

Ia paharul pe care i-l întind.
- Holly, zic.
- E-adevărat. Și nu mă contrazice.

Se plimbă încolo și-ncoace prin cameră doar în chiloți și sutien, cu paharul în mînă.

Holly zice:
- Ai călcat căsnicia noastră în picioare. Încrederea ai omorît-o.

Mă las în genunchi și încep s-o implor. Mă gîndesc însă la Juanita. E îngrozitor. Nu știu ce-o să se-ntîmple cu mine sau cu oricine altcineva.

Zic:
- Holly, scumpo, te iubesc.

În parcare cineva claxonează, face o pauză, apoi claxonează din nou.

Holly își șterge ochii. Zice:
- Pune-mi ceva de băut. Asta-i prea diluată. N-au decît să claxoneze cît vor. Nu-mi pasă. Mîine mă mut în Nevada.
- Nu te muta în Nevada, zic. Vorbești prostii, zic.
- Nu vorbesc prostii, spune ea. Asta cu Nevada nu-i o prostie. Poți să rămîi aici cu femeia ta de serviciu. Eu mă mut în Nevada. Sau acolo, sau mă omor.
- Holly! zic.
- Nici un Holly! zice.
e așază pe canapea și-și adună genunchii sub bărbie.
- Mai toarnă-mi o dușcă, nenorocitule, zice. Băga-i-aș în mă-sa și pe ăia cu claxonul lor. Să meargă cu murdăriile lor la Travelodge. Nu acolo lucrează acum femeia ta de serviciu? Mai toarnă-mi unul, nenorocitule!

Își strînge buzele și-mi aruncă privirea aia a ei.

Ciudată chestie și băutul. Cînd mă gîndesc la asta, îmi dau seama că toate deciziile noastre importante au fost luate la un pahar. Chiar și cînd discutam că trebuie s-o lăsăm mai ușor cu băutura, stăteam la masa din bucătărie sau pe o pătură la picnic cu o cutie de șase beri sau un whisky. Cînd ne-am hotărît să venim aici și să luăm posturile astea de administratori, am băut vreo două nopți cîntărind plusurile și minusurile.

Torn ultimii stropi de Teacher's în pahare și adaug gheață și puțină apă.
Zice:
- În patul ăsta i-ai pus-o?

Nu am nimic de spus. Mă simt gol de cuvinte pe dinăuntru. Îi dau paharul și mă așez în fotoliu. Îl golesc pe al meu și mă gîndesc că niciodată nu va mai fi ca la-nceput.
- Duane? zice.
- Holly?

Bătăile inimii mi se încetinesc. Aștept.

Holly a fost marea mea iubire.

Chestia cu Juanita se întîmpla de cinci ori pe săptămînă, între zece și unsprezece. Se consuma în camera în care făcea curățenie în momentul acela. Intram pur și simplu unde lucra și închideam ușa după mine.

Dar de cele mai multe ori era în 11. 11 era camera noastră norocoasă.
Eram tandri unul cu celălalt, dar grăbiți. Era bine.

Cred că Holly ar fi reușit poate să depășească momentul. Cred că nu ar fi trebuit decît să încerce.
Cît despre mine, eu mă țineam de serviciul de noapte. Și o maimuță ar fi putut să-l facă. Lucrurile se duceau însă de rîpă aici. Pur și simplu, nu mai găseam resurse să continuăm.

Am încetat să mai curăț piscina. S-a umplut de o mîzgă verde, astfel că vizitatorii n-o mai foloseau. Am încetat să mai repar robinete, să mai pun faianță sau să mai vopsesc pe ici, pe colo. Ei bine, adevărul e că amîndoi am început să tragem puternic la măsea. Băutura îți ia o mulțime de timp și efort dacă vrei s-o faci ca lumea.

Holly nu mai înregistra nici ea clienții corect. Ori îi taxa prea mult, ori nu lua banii care se cuveneau. Uneori caza trei oameni într-o cameră cu un singur pat sau unul singur într-una cu pat dublu. Vă zic că am avut plîngeri și uneori și scandal. Oamenii își luau catrafusele și se duceau altundeva.

După aceea, vine o scrisoare de la conducere. Apoi încă una, oficială.

Apoi, telefoanele. Urmează să sosească cineva din oraș.

Dar nouă nu ne mai păsa, ăsta-i adevărul. Știam că zilele ne erau numărate. Știam că ne ratasem viețile și ne pregăteam pentru o schimbare dramatică.

Holly e o femeie inteligentă. Ea și-a dat seama prima.

Apoi, în dimineața aceea de sîmbătă, ne-am trezit după o noapte de discuții interminabile. Am deschis ochii și ne-am întors în pat ca să ne privim bine unul pe celălalt. Atunci am înțeles amîndoi. Ajunseserăm la finalul unui lucru și trebuia să vedem de unde să începem altceva.

Ne-am sculat și ne-am îmbrăcat, ne-am băut cafeaua și am hotărît să avem discuția asta. Fără să fim întrerupți. Fără telefoane. Fără clienți.

Atunci am luat sticla de Teacher's. Am încuiat și am urcat aici cu gheață, pahare și sticle. Mai întîi ne-am uitat la televizorul color, ne-am zbenguit o vreme și am lăsat telefonul să sune jos. Ca mîncare, am ieșit și am luat chips-uri cu brînză de la automat.

Aveam sentimentul ăsta ciudat că se putea întîmpla orice, acum cînd înțelegeam că se întîmplase totul.
- Cînd eram doar niște copii, înainte să ne căsătorim... zice Holly. Cînd aveam planuri mari și speranțe... Îți aduci aminte?

Stătea în pat, ținîndu-și genunchii și paharul.
- Îmi amintesc, Holly.
- Nu tu ai fost primul, știi asta. Primul a fost Wyatt. Închipuie-ți. Wyatt. Iar pe tine te cheamă Duane. Wyatt și Duane. Cine știe ce-am pierdut toți anii ăia? Tu erai totul pentru mine, exact ca în cîntec.

Zic:
- Ești o femeie minunată, Holly. Știu că ai avut ocazii.
- Dar nu am profitat de ele! zice. N-am putut să calc în picioare căsnicia noastră.
- Holly, te rog, zic. Ajunge, scumpo. Hai să nu ne mai chinuim. Ce-ar trebui să facem?
- Ascultă, zice. Îți amintești cînd am mers cu mașina la ferma aia din afara Yakimei, dincolo de Terrace Heights? Ne plimbam fără nici o țintă cu mașina. Eram pe un drum neasfaltat și era cald și mult praf. Am tot mers așa și am ajuns la o casă veche, iar tu le-ai cerut niște apă de băut. Îți imaginezi că am mai putea face acum așa ceva? Să mergem la ușa cuiva să cerem apă? Bătrînii ăia tre' să fie morți deja, zice, îngropați unul lîngă celălalt în vreun cimitir. Îți amintești cum ne-au invitat înăuntru la o prăjitură? Și cum, după aia, ne-au plimbat să ne arate locul? Și că undeva în spate era un chioșc? Undeva în spate sub niște copaci. Avea un acoperiș mic și ascuțit, iar vopseaua era dusă și treptele năpădite de buruieni. Și femeia ne-a spus că, cu mulți ani înainte, cu foarte mult timp în urmă, veneau acolo orchestre și cîntau duminica, iar lumea stătea și asculta. Am crezut că și noi vom fi așa cînd vom fi destul de bătrîni. Demni. Și la locul nostru. Iar oamenii vor veni la ușa noastră.

Încă nu pot spune nimic. Apoi zic:
- Holly, lucrurile astea... și ele vor fi cîndva de domeniul trecutului. O să zicem: "Îți mai amintești motelul cu toată mizeria aia din piscină?" Zic: Înțelegi ce spun, Holly?

Holly însă stă doar acolo în pat cu paharul în mînă.
Văd că nu înțelege.

Mă duc la fereastră și privesc afară de după perdea. Cineva de jos spune ceva și scutură de clanța recepției. Stau acolo. Mă rog să primesc un semn de la Holly. Mă rog ca Holly să-mi explice.

Aud o mașină pornind. Apoi încă una. Aprind farurile luminînd clădirea, apoi pleacă, una după alta, și intră în trafic.
- Duane, zice Holly.


.

Vedeam și cele mai mărunte lucruri

Eram în pat cînd am auzit poarta. Am ascultat atent. Nu am mai auzit nimic altceva. Am auzit însă poarta. Am încercat să-l trezesc pe Cliff. Dormea dus. Așa că m-am sculat și m-am dus la fereastră. O lună mare atîrna deasupra munților ce înconjoară orașul. Era o lună albă plină de cicatrice. Orice prost își putea imagina că reprezintă o față.

Era destulă lumină ca să pot vedea totul în curte: șezlonguri, salcia, frînghia de rufe întinsă între stîlpi, petuniile, gardurile, poarta larg deschisă.

Nimeni nu se plimba însă prin curte. Nu era nici o umbră care să te bage în sperieți. Totul era scăldat în lumina lunii și vedeam și cele mai mărunte lucruri. Cleștișoarele de pe frînghia de rufe, de exemplu.

Mi-am pus mîinile pe geam pentru a acoperi luna. M-am mai uitat o vreme. Am tras cu urechea. Apoi m-am întors în pat.

Dar nu puteam să adorm. Mă tot suceam în așternuturi. M-am gîndit la poarta larg deschisă. Părea o sfidare.

Respirația lui Cliff se auzea îngrozitor. Avea gura deschisă și își cuprinsese pieptul palid cu mîinile. Ocupa toată partea lui de pat și cea mai mare parte dintr-a mea.

Am tot încercat să-l împing mai încolo. El însă n-a făcut decît să geamă.
Am mai stat o vreme nemișcată, pînă m-am hotărît că nu avea nici un rost. M-am sculat și mi-am luat papucii. M-am dus în bucătărie, am făcut un ceai și m-am așezat la masă. Am fumat una dintre țigările fără filtru ale lui Cliff.

Era tîrziu. Nu voiam să mă uit la ceas. Mi-am băut ceaiul și am mai fumat o țigară. După o vreme m-am hotărît să ies să închid poarta.

Așa că mi-am luat capotul.
Luna lumina totul: casele și copacii, stîlpii și sîrmele electrice, întreaga lume. M-am uitat prin curtea din spate înainte de a coborî de pe verandă. Un vînticel se iscă și mă făcu să-mi strîng capotul.

Am pornit spre poartă.
Am auzit un zgomot lîngă gardurile care despart curtea noastră de cea a lui Sam Lawton. M-am uitat cu atenție. Sam se sprijinea cu brațele de gardul lui - erau două garduri de care te puteai sprijini. Își duse pumnul la gură și tuși uscat.
- Bună seara, Nancy, spuse Sam Lawton.
- Sam, ce m-ai speriat, am zis. Ce faci aici treaz? Ai auzit ceva? am zis. Eu am auzit poarta deschizîndu-se.

El spuse:
- N-am auzit nimic. Și nici n-am văzut nimic. Poate a fost vîntul.

Sam mesteca ceva. Se uită la poarta deschisă și ridică din umeri.
Părul îi era argintat în lumina lunii și-i stătea zbîrlit. Îi distingeam nasul lung, ridurile de pe fața lui mare și tristă.

Am zis:
- Ce faci aici treaz, Sam? și m-am apropiat de gard.
- Vrei să vezi ceva? zise el.
- Stai că vin, am spus.

Am ieșit din curte și am luat-o pe alee. Mă simțeam ciudat plimbîndu-mă așa pe-afară în cămașă de noapte și capot. Mi-am zis că ar trebui să încerc să-mi amintesc asta, cum m-am plimbat pe-afară așa.

Sam stătea concentrat lîngă o latură a casei sale, cu pantalonii de pijama trași mult deasupra pantofilor bej cu alb. Într-o mînă ținea o lanternă și în cealaltă, o cutie.

Sam și Cliff fuseseră prieteni. Apoi, într-o seară, s-au apucat de băut. Au avut un schimb de vorbe. Ca urmare, Sam a ridicat un gard; la fel și Cliff.

Asta s-a întîmplat după ce Sam a pierdut-o pe Millie, s-a recăsătorit și a devenit din nou tată într-un timp record. Millie îmi fusese prietenă bună pînă la moarte. Nu avea decît patruzeci și cinci de ani cînd s-a întîmplat. Atac de inimă. L-a făcut chiar cînd intra pe alee. Mașina a mers mai departe, trecînd prin peretele șopronului.
- Ia uite-aici, spuse Sam suflecîndu-și pantalonii de pijama și lăsîndu-se pe vine. Orientă lumina lanternei undeva în jos.

M-am uitat și am văzut ceva ca niște viermi răsuciți pe o palmă de pămînt.
- Limacși, spuse el. Tocmai le-am dat o porție din asta, zise, ridicînd o cutie cu ceva ce părea Ajax. Ne năpădesc, spuse și continuă să mestece ce avea în gură.

Întoarse capul și scuipă ceva ce părea să fie tutun.
- Trebuie să tot fac chestia asta, așa că ajung să stau treaz aproape toată noaptea cu ei.

Fixă fasciculul de lumină pe un borcan plin cu chestiile alea.
- Le pun momeală, după care ies de cîte ori pot și le dau cu asta. Nenorociții sînt peste tot. Și fac dezastru. Uite-aici, spuse el.

Se ridică. Mă luă de braț și mă duse la tufele de trandafiri. Îmi arătă găurelele din frunze.
- Limacși, zise. Oriunde te uiți pe-aici noaptea. Le pun momeală și apoi vin să-i prind, zise. Diabolică invenție, limaxul. Îi adun în borcanul ăla.

Mută fasciculul de lumină undeva sub tufa de trandafiri.

Un avion trecu pe deasupra noastră. Mi i-am imaginat pe pasageri stînd la locurile lor cu centurile de siguranță puse, unii citind, alții uitîndu-se în jos la pămînt.
- Sam, am zis, ce mai fac ai tăi?
- Bine, zise și ridică din umeri.

Continuă să mestece ce mesteca acolo.
- Ce mai face Clifford? întrebă.
- Neschimbat, am spus.

Sam zise:
- Uneori, cînd ies să prind limacși, mă uit spre casa voastră. Aș vrea să fim din nou prieteni, Cliff și cu mine. Uite-aici, zise și trase brusc aer în piept. Uite unul acolo. Îl vezi? Chiar unde luminez eu.

Fasciculul de lumină era îndreptat spre pămîntul de sub tufa de trandafiri.
- Fii atentă, spuse Sam.

Mi-am încrucișat brațele și m-am aplecat unde lumina cu lanterna. Chestia aia rămase nemișcată, întorcîndu-și doar capul dintr-o parte în alta. Apoi Sam se duse lîngă ea cu cutia, presărînd praf.
- Grețoase chestii, zise.

Limaxul se răsuci o vreme. Apoi se strînse, după care se destinse.

Sam îl luă cu o lopățică de jucărie și-l aruncă în borcan.
- M-am lăsat, știi, spuse Sam. Trebuia. Într-o vreme parcă nu mai știam de mine. Încă mai ținem prin casă, dar eu nu prea mai am de-a face cu așa ceva.

Am aprobat din cap. Se uită la mine și mă fixă o vreme.
- Ar trebui să mă-ntorc, am zis.
- Sigur, spuse. O să continuu ce-am de făcut, după care o să mă duc și eu.

I-am spus:
- Noapte bună, Sam.

El zise:
- Ascultă.

Se opri din mestecat. Împinse cu limba ce-o fi avut în gură sub buza de jos.
- Spune-i lui Cliff că i-am transmis salutări.
- O să-i spun ce mi-ai zis, Sam.

Sam își trecu mîna prin părul argintiu de parcă voia să-l facă să stea cum trebuie o dată pentru totdeauna, apoi îmi făcu semn cu ea.

În dormitor, mi-am dat jos capotul, l-am împăturit și l-am pus la îndemînă. Fără să mă uit cît e ora, am verificat dacă ceasul era pus să sune. Apoi m-am băgat în pat, m-am învelit și am închis ochii.

Atunci mi-am amintit că am uitat să încui poarta.
Am deschis ochii și am rămas așa. L-am scuturat ușor pe Cliff. Și-a curățat gîtlejul. A înghițit. Ceva i-a rămas în piept și se auzea hîrîind.

Nu știu. Asta m-a dus cu gîndul la chestiile alea pe care turna praf Sam Lawton.
M-am gîndit vreun minut la lumea de-afară, apoi n-am mai avut alte gînduri decît că trebuie să adorm cît mai repede.




E octombrie, o zi umedă. De la fereastra camerei mele de hotel văd prea mult din orașul acesta din Vestul Mijlociu. Văd cum se aprind luminile în cîteva clădiri, fumul ce se ridică gros din coșurile înalte. Aș prefera să nu trebuiască să privesc.

Vreau să vă spun o poveste pe care mi-a zis-o tatăl meu cînd am făcut escală în Sacramento anul trecut. Se referă la niște întîmplări în care fusese implicat cu doi ani mai înainte, adică înainte de a divorța de mama.

Eu vînd cărți. Sînt reprezentantul unei firme bine cunoscute. Distribuim manuale, iar sediul central este în Chicago. Eu acopăr statul Illinois și parte din Iowa și Wisconsin. Fusesem la Los Angeles, la convenția Asociației Editorilor de pe Coasta de Vest cînd mi-a venit ideea să trec vreo cîteva ore pe la tatăl meu. Nu-l mai văzusem de la divorț, mă-nțelegeți. Așa că am scos adresa lui din portofel și i-am trimis o telegramă. În dimineața următoare mi-am trimis lucrurile la Chicago, iar eu m-am urcat într-un avion de Sacramento.

Mi-a luat un minut să-l depistez. Stătea unde stătea toată lumea - adică dincolo de poartă -, cu părul alb, ochelari și pantaloni maro sport.
- Ce mai faci, tată? l-am întrebat.
- Les, mi-a zis el.

Ne-am dat mîna și am pornit-o spre terminal.
- Ce mai fac Mary și copiii? m-a întrebat.
- Sînt bine cu toții, am zis, dar nu era adevărat.

A deschis o pungă albă cu dulciuri. Mi-a zis:
- Am luat cîte ceva ca să duci eventual cu tine acasă. Nu mare lucru. Niște ciocolățele Almond Roca pentru Mary și jeleuri pentru copii.
- Mulțumesc, i-am zis.
- Să nu le uiți aici cînd pleci, mi-a spus.

Ne-am dat mai la o parte pentru că niște călugărițe alergau spre punctul de îmbarcare.
- Bei ceva sau vrei o cafea? am întrebat.
- Ce vrei tu, mi-a zis. Numai că n-am mașină.

Am găsit barul, ne-am luat ceva de băut și am aprins cîte o țigară.
- Așa, am spus.
- Mda, a zis el.

Am ridicat din umeri și am spus:
- Da.

M-am lăsat pe spătarul scaunului și am tras adînc aer în piept, inspirînd ceea ce mi s-a părut a fi un aer de nefericire care adăsta în jurul capului său.
- Cred că aeroportul din Chicago e de vreo patru ori cît ăsta, a spus.
- Mai mult, am zis.
- M-am gîndit eu că-i mare, a spus.
- De cînd porți ochelari? am zis.
- De ceva vreme, a spus.

A tras o dușcă bună, după care a intrat direct în subiect.
- Mai bine-aș fi murit, a spus. S-a sprijinit cu brațele sale zdravene de-o parte și de alta a paharului. Ești un om educat, Les. Tu trebuie să înțelegi.

Am întors scrumiera ca să pot citi ce scria pe muchie: CLUBUL HARRAH'S / RENO ȘI LACUL TAHOE / LOCURI UNDE TE POȚI DISTRA.
- Lucra pentru Stanley Products. O femeie minionă, cu mîini și picioare mici și un păr ca pana corbului. Nu era chiar o frumusețe. Dar avea un fel plăcut de a fi. Avea treizeci de ani și copii. Era însă o femeie cumsecade, indiferent ce s-a întîmplat.

Maică-ta cumpăra tot timpul de la ea, o mătură, un mop, vreo umplutură pentru plăcintă. O știi pe maică-ta. Era într-o sîmbătă și eram acasă. Maică-ta era plecată undeva. Nu știu pe unde umbla. Nu lucra. Eram în camera din față și citeam ziarul la o cafea, cînd am auzit bătăi la ușă. Era femeia asta micuță. Sally Wain. Mi-a spus că avea ceva pentru doamna Palmer. "Eu sînt domnul Palmer", zic. "Doamna Palmer lipsește momentan", zic. O invit să intre, știi, ca să-i plătesc pentru lucrurile aduse. Ea nu se putea hotărî dacă să intre sau nu. Stătea acolo cu punga aia mică de hîrtie și cu bonul de plată.

"Dați-mi mie asta", zic. "De ce nu intrați să luați loc o clipă, pînă găsesc niște bani."

"E-n regulă", zice ea. "Puteți plăti mai tîrziu. Multă lume face așa. E-n regulă."

Și-mi zîmbește cum că e-n regulă, înțelegi.

"Nu, nu", zic eu. "I-am găsit. Prefer să achit acum. Așa nu mai trebuie să faceți încă un drum, iar eu nu rămîn dator. Intrați", zic eu și țin ușa cu plasă deschisă. Nu era politicos s-o las acolo s-aștepte.

A tușit și a luat o țigară din pachetul meu. La capătul celălalt al barului o femeie rîdea, în timp ce eu m-am apucat să recitesc ce scria pe scrumieră.
- Ea intră, iar eu îi zic: "Doar o clipă, vă rog", și mă duc în dormitor după portofel. Mă uit pe măsuța de toaletă, dar nu-l găsesc. Maică-ta făcuse deja ordine în dimineața aia, înțelegi. Așa că mă întorc în camera din față și zic:
"Să, găsesc eu niște bani pe undeva".
"Vă rog, nu vă mai deranjați", spune ea.
"Nici un deranj", zic. "Oricum trebuie să-mi găsesc portofelul. Vă rog să vă faceți comodă."
"O, dar stau bine", zice.

"Spuneți-mi", zic. "Ați auzit de jaful ăla mare de pe coasta de est? Tocmai citeam despre asta."
"Am văzut aseară la televizor", spune ea.
"Au scăpat frumușel", zic.
"Bine lucrat", spune ea.
"Jaful perfect", zic.
"Nu mulți reușesc performanța asta", spune ea.

Nu știam ce să mai zic. Stăteam acolo și ne uitam unul la celălalt. Așa că am ieșit pe verandă să-mi caut pantalonii în coșul de rufe, unde m-am gîndit că i-o fi pus maică-ta. Am găsit portofelul în buzunarul de la spate, apoi m-am întors în cameră și-am întrebat-o cît îi datoram.

A costat vreo trei sau patru dolari, pe care i-am plătit. Apoi, nu știu de ce, am întrebat-o ce-ar face cu banii, cu toți banii ăia cu care fugiseră hoții.

Ea a rîs și atunci i-am văzut dinții.

Nu știu ce m-a apucat în momentul ăla, Les. La cincizeci și cinci de ani. Cu copii mari. Nu sînt pe lume de ieri, de-alaltăieri. Femeia asta avea jumătate vîrsta mea și copii la școală. Lucra la Stanley doar în orele de școală ca să-și omoare timpul. Nu era nevoită să muncească. Se descurcau destul de bine cu ce aveau. Larry, bărbatu-său, era șofer la Consolidated Freight. Făcea bani frumoși. Camionagiu, mă-nțelegi.

Se opri și-și șterse fața cu mîna.
- Toți greșim, am zis.

Clătină din cap.
- Avea doi băieți, Hank și Freddy. La diferență de un an. Mi-a arătat fotografii. În fine, ea rîde cînd îi spun chestia aia despre bani, zice că probabil s-ar lăsa de vîndut produse Stanley și s-ar muta la Dago, unde și-ar cumpăra o casă. Zicea că are rude în Dago.

Mi-am aprins încă o țigară. M-am uitat la ceas. Barmanul ridică din sprîncene, iar eu, paharul.
- Și uite-așa ea stă acum pe canapea și mă-ntreabă dacă n-am o țigară. Îmi zice că le-a uitat pe-ale ei în cealaltă poșetă și că n-a mai fumat de cînd a plecat de-acasă. Îmi spune că nu-i vine să cumpere de la un automat, cînd știe că are un cartuș întreg acasă. Îi dau o țigară și-i țin chibritul aprins. Dar îți spun, Les, că-mi tremurau degetele.

S-a oprit din vorbit și a studiat sticla preț de vreun minut. Femeia care rîsese mai înainte îi apucase de braț pe cei doi bărbați care stăteau de-o parte și de alta.
- Mi-e neclar după aia. Îmi amintesc că am întrebat-o dacă nu vrea cafea. I-am spus că tocmai făcusem. Ea mi-a răspuns că trebuie să plece. Mi-a zis că poate totuși are timp de o ceașcă. M-am dus în bucătărie și am așteptat pînă s-a reîncălzit cafeaua. Îți spun, Les, mă jur pe Dumnezeu că n-am înșelat-o pe maică-ta niciodată cît am fost soț și soție. Nici măcar o dată. Au fost momente cînd aș fi făcut-o și aș fi avut ocazia. Îți spun, tu n-o cunoști pe maică-ta cum o cunosc eu.

Am zis:
- Nu-i nevoie să spui nimic în sensul ăsta.
- I-am dus cafeaua și ea își scosese deja haina. Mă așez la celălalt capăt al canapelei și începem să discutăm lucruri mai personale. Ea zice că are doi copii care merg la școala elementară Roosevelt, cît despre Larry, el e șofer și uneori lipsește cîte o săptămînă, două. Fie în nord, la Seattle, fie în sud, la L.A. și uneori poate la Phoenix. E plecat tot timpul. Îmi zice că l-a cunoscut pe Larry cînd erau în liceu. Zicea că e mîndră de faptul că s-a ținut de școală. Ei, și nu peste mult timp rîde scurt de ceva ce spusesem. Ceva ce putea fi interpretat eventual în două feluri. Apoi mă întreabă dacă o știu pe-aia cu vînzătorul ambulant de pantofi care-i face o vizită unei văduve. Rîdem amîndoi, după care îi spun una un pic mai deocheată. La care ea rîde de se strică și-și aprinde încă o țigară. Apoi, se-ntîmplă că dintr-una-n alta, mă-nțelegi.

Am sărutat-o, ce mai. I-am așezat capul pe spătarul canapelei și am sărutat-o și numai ce-i simt limba strecurîndu-se în gura mea. Înțelegi ce zic? Poți să o duci așa și să respecți toate regulile, apoi deodată nu mai contează nimic. Pur și simplu dă ghinionul peste tine, știi?

Dar totul a durat foarte puțin. Iar după aia, ea zice:
"Probabil mă crezi curvă sau așa ceva" și pleacă.

Eram atît de agitat, știi? Am aranjat canapeaua și-am întors pernele. Am împăturit toate ziarele și am spălat pînă și ceștile din care am băut. Am curățat și ibricul în care făcusem cafeaua. Și-n tot timpul ăsta mă gîndeam cum o să dau ochii cu maică-ta. Mi-era frică.

Ei, așa a-nceput. Maică-ta și cu mine am dus-o ca și pînă atunci. Dar eu am început să mă întîlnesc regulat cu femeia aia.

Femeia care stătea mai încolo la bar coborî de pe scaun. Făcu vreo cîțiva pași spre centrul ringului și începu să danseze. Dădea din cap dintr-o parte-n alta și pocnea din degete. Barmanul se opri din preparatul băuturilor. Femeia ridică brațele deasupra capului și începu să se învîrtă într-un mic cerc în mijlocul ringului. Apoi se opri, iar barmanul se întoarse la ale lui.
- Ai văzut? m-a întrebat tata.

Dar eu n-am scos nici un cuvînt.
- Deci așa s-a întîmplat, mi-a zis. Larry avea programul ăla și mă duceam la ea ori de cîte ori aveam ocazia. Îi spuneam maică-tii că mă duc ba-ntr-o parte, ba-n alta.

Și-a scos ochelarii și a închis ochii.
- N-am mai spus asta nimănui.

N-aveam ce răspunde la replica asta. M-am uitat afară spre pistă și apoi la ceas.
- Ascultă, mi-a zis. La cît îți pleacă avionul? Nu poți să iei altul? Hai să-ți fac cinste cu încă unul, Les. Mai comandă un rînd. O să mă grăbesc. Termin într-un minut. Ascultă, mi-a zis. Avea poza lui în dormitor, lîngă pat. La început m-a deranjat să-i văd fotografia acolo. Dar după o vreme m-am obișnuit. Înțelegi cum se obișnuiește omul cu toate? A clătinat din cap. Nici nu-ți vine să crezi. Ei, și totul s-a terminat prost. Știi asta. Ai aflat.
- Știu doar ce-mi spui tu, am zis.
- O să-ți spun, Les. O să-ți spun care-i lucrul cel mai important aici. Vezi, sînt niște lucruri. Lucruri mai importante decît faptul că m-a părăsit maică-ta. Ia ascultă. O dată eram în pat. Trebuie să fi fost cam pe la amiază. Stăteam pur și simplu și discutam. Poate că eu moțăiam. Era starea aia ciudată, ceva între visare și moțăială, știi? În același timp însă îmi spuneam că ar fi bine să-mi aduc aminte că peste puțin timp trebuie să mă scol să plec. Deci cam asta făceam cînd se aude o mașină intrînd pe alee și cineva care coboară și trîntește portiera.
"Dumnezeule!", țipă ea. "E Larry!"

Cred că mi-am pierdut capul. Îmi amintesc vag cum mă gîndeam că dacă fug pe ușa din spate, o să mă prindă la zidul cel mare din fundul grădinii și poate o să mă omoare. Sally scoate un sunet ciudat. Ca și cum s-ar sufoca. Are capotul pe ea, dar e desfăcut, și stă în bucătărie clătinînd din cap. Și toate astea se întîmplă deodată, înțelegi? Deci, iată-mă, aproape gol, cu hainele în mînă, în timp ce Larry deschide ușa de la intrare. Ei bine, și atunci sar. Sar drept prin fereastra lor mare, drept prin sticlă.
- Ai scăpat? am zis eu. Nu s-a luat după tine?

Tata s-a uitat la mine de parcă n-aș fi fost în toate mințile. Apoi a început să fixeze paharul gol. Eu m-am uitat la ceas, m-am întins. Aveam o ușoară durere în spatele ochilor.

Am spus:
- Cred c-ar trebui să mă cam duc să mă îmbarc.

Mi-am trecut mîna peste barbă și mi-am aranjat gulerul.
- Ea e tot în Redding? întreb. Femeia aia, vreau să spun.
- Nu știi nimic, nu? mi-a zis taică-meu. Nu știi absolut nimic. Nu știi decît să vinzi cărți.

Cam era timpul să plec.
- Ah, Doamne, ce rău îmi pare, mi-a zis. Chestia e că omul a clacat. S-a așezat pe jos și a-nceput să plîngă. Ea a rămas în bucătărie. Și-a tras porția de plîns acolo. S-a lăsat în genunchi și a-nceput să se roage, temeinic și cu voce tare, ca bărbatul s-o audă.

Taică-meu a vrut să mai spună ceva. S-a răzgîndit însă și a început să clatine din cap. Poate că aștepta să spun eu ceva.

Apoi a zis:
- Nu, trebuie să prinzi avionul.

L-am ajutat să-și îmbrace haina și am ieșit, eu ținîndu-l de braț.
- Te duc la un taxi, am zis.

El spuse:
- Lasă că te conduc eu.
- Nu-i nevoie, am zis. Poate data viitoare.

Am dat mîna. De-atunci nu l-am mai văzut. În drum spre Chicago, mi-am amintit că uitasem punga cu daruri la bar. Nu conta. Mary n-avea nevoie de bomboane, Almond Roca sau indiferent ce altă marcă.

Asta a fost anul trecut. Acum are și mai puțină nevoie de ele.