Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire

Raymond Carver
Despre ce vorbim când vorbim despre iubire
Editura Polirom, 2005

traducere de Liviu Bleoca



*****

Intro

*****

În obiectiv

Un bărbat fără mîini a venit la uşă să-mi vîndă o fotografie a casei mele. Cu excepţia cîrligelor de crom, era un om obişnuit, de vreo cincizeci de ani.
- Cum v-aţi pierdut mîinile? l-am întrebat după ce mi-a spus ce vrea.
- Asta-i altă poveste, mi-a zis el. Vreţi fotografia sau nu?
- Poftiţi înăuntru, am spus. Tocmai am făcut nişte cafea.

Tocmai făcusem şi nişte jeleu. Bărbatului însă nu i-am spus.
- Poate c-o să mă duc la W.C., mi-a zis bărbatul fără mîini.

Eram curios cum avea să ţină ceaşca.

Aparatul de fotografiat ştiam cum îl ţine. Era un Polaroid vechi, mare şi negru. Îl avea prins cu nişte curele de piele care-i veneau pe după umeri şi apoi pe la spate şi acestea i-l ţineau strîns pe piept. El se posta pe trotuarul din faţa casei, îţi prindea casa în obiectiv, apăsa butonul cu unul din cîrlige şi una-două ieşea poza.

Îl urmărisem pe fereastră, mă-nţelegeţi.
- Unde ziceaţi că-i W.C.-ul?
- Jos şi la dreapta.

Aplecîndu-se şi răsucindu-se, reuşi să iasă din hamuri. Puse aparatul de fotografiat pe canapea şi-şi netezi haina.
- Uitaţi-vă la asta pînă mă-ntorc.

Am luat fotografia.

Se vedeau un dreptunghi de gazon, aleea dinspre stradă, şopronul maşinii, treptele de la intrare, bovindoul şi fereastra de la bucătărie de unde-l privisem.

De ce-aş fi vrut o fotografie a acestei tragedii?

Am privit mai de-aproape şi mi-am văzut capul, capul meu, înăuntru, dincolo de fereastra de la bucătărie.

Mi-a dat de gîndit, să mă văd aşa. Vă spun eu că-ţi dă de gîndit.

Am auzit apa de la W.C. Bărbatul venea pe hol trăgîndu-şi fermoarul şi zîmbind, ţinîndu-şi cureaua cu un cîrlig şi băgîndu-şi cămaşa în pantaloni cu celălalt.
- Ce ziceţi? întrebă el. Merge? Eu, personal, cred c-a ieşit bine. Îmi cunosc meseria. Să fim cinstiţi, e treabă de profesionist.

Îşi aranjă pantalonii între picioare.
- Cafeaua, am zis.
- Sînteţi singur, nu? întrebă el.

Se uită prin camera de zi. Dădu din cap.
- Greu, greu, spuse.

Se aşeză lîngă aparatul foto, se lăsă oftînd pe spate şi zîmbi de parcă ar fi ştiut ceva ce nu avea să-mi spună.
- De ce nu vă beţi cafeaua? am întrebat.

Căutam ceva de spus.
- Au fost pe-aici trei puşti care voiau să-mi scrie adresa cu vopsea pe bordură. Cereau un dolar. Nu ştiţi nimic de asta, nu?

Era doar o încercare. L-am urmărit, cu toate acestea, atent.

Bărbatul se aplecă în faţă cu o mină importantă, clătinînd ceaşca între cîrlige. O puse apoi pe masă.
- Eu lucrez singur, spuse. Dintotdeauna şi pentru totdeauna. Ce vreţi să spuneţi cu asta? mă întrebă.
- Încercam să fac o legătură, am zis.

Mă durea capul. Cafeaua nu e bună pentru aşa ceva, ştiu, dar uneori jeleul ajută. Am luat fotografia.
- Eram în bucătărie, am spus. De obicei stau în spate.
- Aşa se-ntîmplă, spuse bărbatul. Şi-au strîns catrafusele şi pe-aci ţi-e drumul, nu? Eu, de exemplu, lucrez singur. Ei, ce ziceţi? Vreţi fotografia?
- O iau, am spus.

M-am ridicat şi am adunat ceştile.
- Sigur c-o luaţi, spuse el. Eu am o cameră închiriată în centru. E OK. Iau autobuzul şi, după ce-am terminat toate cartierele, mă mut în alt oraş. Înţelegeţi? Ei, şi eu am avut copii. La fel ca dumneavoastră, zise el.

Am rămas cu ceştile în mînă, privindu-l cum se ridică cu greutate de pe canapea.

Mai spuse:
- De la ei mi se trag astea.

M-am uitat atent la cîrligele alea.
- Mulţumesc pentru cafea şi pentru baie. Sînt alături de dumneavoastră.

Bărbatul ridică, apoi lăsă din nou jos cîrligele.
- Arătaţi-mi, am spus. Arătaţi-mi că sînteţi. Mai faceţi-mi cîteva poze cu mine şi casa mea.
- Nu rezolvă nimic, spuse bărbatul. Nu se mai întorc.

L-am ajutat totuşi să-şi pună hamurile.
- Vă fac reducere, spuse el. Trei la un dolar. Dacă mai scad, nu-mi mai scot cheltuiala, adăugă.

Am ieşit din casă. Bărbatul reglă diafragma. Îmi spuse unde să stau şi ne-am apucat de treabă.

Am luat casa de jur împrejur. Sistematic. Uneori mă uitam într-o parte. Alteori priveam drept în faţă.
- Bun, zicea el. E bine, zicea.

Am făcut înconjurul casei pînă am ajuns din nou în faţă.
- Douăzeci. Cred că ajunge.
- Nu, am spus eu. Pe acoperiş.
- Iisuse, zise el.

Se uită în susul şi în josul străzii.
- Sigur, spuse el. Aşa mai zic şi eu.

I-am zis:
- Cu căţel şi cu purcel. Au luat tot şi pe-aci ţi-e drumul.
- Uitaţi-vă la astea! zise bărbatul şi-mi arătă cîrligele.

Am intrat în casă şi am luat un scaun. L-am aşezat sub şopronul maşinii. Dar tot nu ajungeam. Aşa că am luat o ladă şi am pus-o pe scaun.

Era bine pe acoperiş.

M-am ridicat în picioare şi m-am uitat de jur împrejur. I-am făcut semn, iar bărbatul fără mîini mi-a răspuns agitîndu-şi cîrligele.

Atunci am văzut pietrele. Plasa de la gura coşului părea un cuibuşor cu pietre. Ştiţi cum sînt copiii. Ştiţi cum le aruncă cu boltă încercînd să le bage pe coş.
- Gata? l-am întrebat şi am luat o piatră, după care am aşteptat să mă prindă în obiectiv.
- OK! mi-a răspuns.

Mi-am luat avînt înapoi şi am strigat:
- Acum!

Am aruncat blestemata aia de piatră cît am putut de departe.
- Nu ştiu, l-am auzit. Eu nu fac fotografii în mişcare.
- Încă o dată! am strigat şi-am mai luat o piatră.




Am văzut multe. Mă dusesem la maică-mea să stau cîteva nopţi. Dar cînd am ajuns în capul scărilor, am văzut-o pe canapea sărutîndu-se cu un bărbat. Era vară. Uşa era deschisă. Televizorul mergea. |sta-i unul dintre lucrurile pe care le-am văzut.

Maică-mea are şaizeci şi cinci de ani. E membră a unui club pentru persoane singure. Dar chiar şi-aşa, nu mi-a fost uşor. Am rămas cu mîna pe balustradă şi am privit cum o săruta bărbatul ăla. Ea îl săruta la rîndul ei, iar televizorul mergea.

Acum e mai bine. Dar la vremea aceea, cînd maică-mea se dădea în bărci, eu rămăsesem fără slujbă. Copiii mei erau într-o doagă, la fel şi nevastă-mea. Ba se dădea şi ea-n bărci. I-o trăgea un inginer aerospaţial şomer pe care-l întîlnise la Alcoolicii Anonimi. Nici el nu era întreg la cap.

Îl chema Ross şi avea şase copii. Şchiopăta din cauza unei răni de glonţ făcute de prima lui soţie.

Nu ştiu ce era în capul nostru la vremea aceea.

A doua lui soţie îl tot părăsea şi se întorcea, dar cea dintîi îl împuşcase pentru că nu-i plătise pensia alimentară. Acum îi doresc toate cele bune. Ross. Ce nume! Atunci însă era altfel. Pe atunci vorbeam şi eu despre arme. Îi ziceam nevesti-mii: "Cred c-o să-mi iau un Smith and Wesson". Dar n-am făcut-o.

Ross era un tip scund. Nu prea scund totuşi. Avea mustaţă şi era veşnic îmbrăcat într-un jerseu cu nasturii încheiaţi pînă sus.

Soţia lui dintîi l-a băgat o dată la puşcărie. Şi a doua. Am aflat de la fiică-mea că nevastă-mea l-a scos pe cauţiune. Fiică-mii, Melody, i-a plăcut la fel de puţin ca şi mie. Chestia cu cauţiunea. Nu că Melody mi-ar fi purtat grija. Nu ne purta grija la nici unul, nici maică-sii, nici mie. Dar asta era o chestie serioasă ce ţinea de bani şi, dacă o parte din ei se duceau la Ross, rămîneau mult mai puţini pentru Melody. Aşa că Ross nu era în graţiile lui Melody. Nici copiii lui nu-i plăceau şi faptul că erau aşa de mulţi. Dar, în general, Melody zicea că Ross era OK.

Chiar i-a ghicit o dată lui Melody.

Ross ăsta îşi petrecea vremea reparînd tot felul de lucruri, acum că rămăsese fără serviciu. I-am văzut însă din exterior casa. Era o harababură de nedescris. Ciurucuri peste tot. Două Plymouth-uri pe butuci în curte.

La începuturile relaţiei lor, nevastă-mea zicea că tipul colecţionează maşini de epocă. Chiar astea au fost cuvintele ei, "maşini de epocă". Alea erau însă nişte jafuri.

Ştiam foarte bine cu cine am de-a face. Domnul Repară-tot.

Dar Ross şi cu mine aveam şi lucruri în comun, în afară de aceeaşi femeie. De exemplu, nu era-n stare să repare televizorul cînd o lua razna şi-i dispărea imaginea. Nici eu nu eram în stare. Avea sonor, dar nu şi imagine. Dacă voiam să ne uităm la ştiri, trebuia să ne aşezăm în jurul ecranului să ascultăm.

Ross şi Myrna s-au cunoscut cînd Myrna încerca să se lase de băut. Se ducea la întruniri cam de trei-patru ori pe săptămînă. Şi eu fusesem sporadic pe acolo. Dar cînd l-a cunoscut Myrna pe Ross, renunţasem la întruniri şi beam cam trei sferturi de litru pe zi. Myrna se ducea la şedinţe, apoi a-nceput să meargă acasă la domnul Repară-tot ca să-i gătească şi să-i facă curat. Copiii lui nu-i erau de nici un ajutor în această privinţă. Nimeni nu ridica un deget în casa domnului Repară-tot, cu excepţia nevesti-mii, cînd mergea pe-acolo.

Asta s-a întîmplat nu prea demult, acum vreo trei ani. Pe vremea aceea mă afecta.

Am lăsat-o pe maică-mea pe canapea cu bărbatul ăla şi m-am plimbat o vreme cu maşina. Cînd am ajuns acasă, Myrna mi-a făcut o cafea.

S-a dus în bucătărie s-o pregătească, iar eu am aşteptat pînă am auzit apa de la robinet. Atunci am băgat mîna sub pernă şi am scos de acolo sticla.

Poate că Myrna chiar îl iubea pe bărbatul ăla. El însă mai avea pe cineva: o puştoaică de douăzeci şi doi de ani pe nume Beverly. Domnul Repară-tot se descurca destul de bine pentru un tip scund într-un jerseu cu nasturii încheiaţi pînă sus.

Avea vreo treizeci şi cinci de ani cînd a capotat. Şi-a pierdut slujba şi s-a apucat de băut. Făceam mişto de el cînd aveam ocazia. Acum nu mai fac.

Dumnezeu să te binecuvînteze şi să te aibă-n pază, domnule Repară-tot.

Lui Melody i-a spus că lucrase la programele spaţiale. I-a spus fiică-mii că era prieten bun cu astronauţii. I-a mai spus c-o să-i prezinte astronauţii cînd vor da prin oraş.

Totul e modern acolo, la centrul aerospaţial unde a lucrat domnul Repară-tot. Am văzut locul. Bufete cu autoservire, săli de mese pentru cei din conducere şi chestii de genul ăsta. Cîte-un filtru Domnul Cafea în fiecare birou.

Domnul Cafea şi domnul Repară-tot.

Myrna zice că-l interesau astrologia, aurele, I Ching, chestii de-astea. Nu mă-ndoiesc că Ross ăsta era destul de inteligent şi interesant, ca mai toţi foştii noştri prieteni. I-am spus Myrnei că eram sigur că nu i-ar fi plăcut de el dacă n-ar fi fost aşa.

Tata a murit în somn, beat, acum opt ani. Era într-o vineri la amiază, iar el avea cincizeci şi patru de ani. Se întorsese de la lucru de la gater, scosese nişte cîrnaţi din frigider ca să mănînce şi deschisese o sticlă de Four Roses (marcă ieftină de whisky).

Mama stătea la aceeaşi masă de bucătărie. Încerca să-i scrie o scrisoare surorii ei din Little Rock. În cele din urmă, tata s-a ridicat şi s-a dus să se culce. Mama zicea că tata nu i-a spus noapte bună. Dar era zi, desigur.
- Scumpo, i-am spus Myrnei în seara cînd s-a întors acasă. Hai să ne strîngem puţin în braţe şi după aia ne pregăteşti ceva bun de mîncare.

Myrna mi-a zis:
- Spală-te pe mîini.




De dimineaţă îmi toarnă Teacher's pe burtă şi mi-l linge. Iar în după-amiaza aceleiaşi zile încearcă să se arunce pe fereastră.

Zic:
- Holly, nu se mai poate aşa. Trebuie să se termine odată.

Stăm pe canapea într-unul dintre apartamentele de la etaj. Erau destule camere libere din care să alegem. Aveam însă nevoie de un apartament, de un loc unde să ne putem mişca şi să putem vorbi. Aşa că, în dimineaţa aceea, am închis recepţia motelului şi ne-am dus într-un apartament de la etaj.

Zice:
- Duane, chestia asta mă omoară.

Bem Teacher's cu gheaţă şi apă. În jurul prînzului dormiserăm puţin. După care s-a dat jos din pat şi a ameninţat că sare pe fereastră doar în lenjerie de corp. A trebuit s-o imobilizez. Ne aflam doar la etajul doi. Dar chiar şi-aşa.
- Mi-a ajuns, zice. Nu mai suport.

Îşi apucă faţa în mîini şi închide ochii. Dă din cap dintr-o parte într-alta şi scoate un fel de mormăit.

Simt că mor cînd o văd aşa.
- Ce nu mai suporţi? zic, deşi ştiu, desigur.
- Nu trebuie să-ţi explic din nou, ca la proşti, zice. Mi-am pierdut controlul. Mi-am pierdut mîndria. Eram o femeie mîndră.

E o femeie atrăgătoare, puţin peste treizeci de ani. Este înaltă, cu părul negru şi ochi verzi, singura femeie cu ochi verzi pe care am cunoscut-o vreodată. Pe vremuri, îi spuneam diverse chestii despre ochii ei verzi, iar ea îmi zicea că din cauza lor ştia că avea un destin special.

De parcă n-aş fi ştiut!

Mă simt îngrozitor din diverse motive.
Aud telefonul sunînd jos la recepţie. A sunat cu intermitenţe toată ziua. L-am auzit şi cînd moţăiam. Deschideam ochii, mă uitam la tavan, îl ascultam sunînd şi mă-ntrebam ce se întîmplă cu noi.

Dar poate că ar trebui să mă uit la podea.
- Inima mi-e zdrobită, zice. S-a făcut de piatră. Nu mai sînt bună de nimic. Asta-i cel mai rău, că nu mai sînt bună de nimic.
- Holly, zic.

Cînd ne-am mutat aici şi am preluat motelul ca administratori, am crezut că am scăpat de necazuri. Locuinţă gratis, fără cheltuieli de întreţinere, plus trei sute pe lună. Mai bine nici că se putea.

Holly ţinea contabilitatea. Era bună la cifre şi tot ea închiria majoritatea camerelor. Îi plăceau oamenii, iar oamenii o plăceau la rîndul lor. Eu mă ocupam de spaţiul verde, tundeam iarba şi smulgeam buruienile, curăţam piscina şi făceam micile reparaţii.

Totul a fost în regulă în primul an. Eu mai aveam un serviciu de noapte şi uite-aşa ne mergea tot mai bine. Făceam planuri. Apoi, într-o dimineaţă, nu ştiu. Tocmai pusesem nişte faianţă într-o baie, cînd a intrat în cameră mexicanca asta mărunţică să facă curat. Holly o angajase. Nu pot spune c-o remarcasem, deşi vorbeam cînd ne întîlneam. Îmi amintesc că-mi spunea "domnule".

Mă rog, una, alta.

Dar din dimineaţa aceea am început să fiu mai atent. Era un năpîrstoc de fată cu dinţişori albi. Mă tot uitam la gura ei.

A început să-mi spună pe nume.

Într-o dimineaţă schimbam garnitura la un robinet dintr-o baie, cînd fata asta a intrat şi a deschis televizorul, aşa cum obişnuiesc menajerele. În timp ce fac curat, adică. M-am oprit din treabă şi am ieşit din baie. A fost surprinsă să mă vadă. Mi-a zîmbit şi mi-a spus pe nume.

Nici n-a apucat bine să-l rostească că ne-am şi prăvălit în pat.
- Holly, încă eşti o femeie mîndră, zic. Încă eşti numărul unu. Haide, Holly.

Ea scutură din cap.
- Ceva a murit în mine, zice. A durat ceva timp, dar acum e mort. Ai omorît ceva, de parcă ai fi dat cu toporul. Acum totu-i murdar.

Îşi termină băutura. Apoi începe să plîngă. Dau să o strîng în braţe. Nu foloseşte însă la nimic.

Mai torn în pahare şi mă uit pe fereastră.

Două maşini cu numere din alt stat sînt parcate în faţa recepţiei, iar şoferii stau în faţa uşii şi discută. Unul din ei termină ceva de spus celuilalt, apoi se uită împrejur la căsuţe trăgîndu-se de bărbie. Mai e şi o femeie cu faţa lipită de geam, care se uită înăuntru cu mîna streaşină. Încearcă uşa.

Telefonul de jos începe să sune.
- Chiar şi cînd o făceam mai înainte, tot la ea te gîndeai, zice Holly. Duane, asta doare.

Ia paharul pe care i-l întind.
- Holly, zic.
- E-adevărat. Şi nu mă contrazice.

Se plimbă încolo şi-ncoace prin cameră doar în chiloţi şi sutien, cu paharul în mînă.

Holly zice:
- Ai călcat căsnicia noastră în picioare. Încrederea ai omorît-o.

Mă las în genunchi şi încep s-o implor. Mă gîndesc însă la Juanita. E îngrozitor. Nu ştiu ce-o să se-ntîmple cu mine sau cu oricine altcineva.

Zic:
- Holly, scumpo, te iubesc.

În parcare cineva claxonează, face o pauză, apoi claxonează din nou.

Holly îşi şterge ochii. Zice:
- Pune-mi ceva de băut. Asta-i prea diluată. N-au decît să claxoneze cît vor. Nu-mi pasă. Mîine mă mut în Nevada.
- Nu te muta în Nevada, zic. Vorbeşti prostii, zic.
- Nu vorbesc prostii, spune ea. Asta cu Nevada nu-i o prostie. Poţi să rămîi aici cu femeia ta de serviciu. Eu mă mut în Nevada. Sau acolo, sau mă omor.
- Holly! zic.
- Nici un Holly! zice.
e aşază pe canapea şi-şi adună genunchii sub bărbie.
- Mai toarnă-mi o duşcă, nenorocitule, zice. Băga-i-aş în mă-sa şi pe ăia cu claxonul lor. Să meargă cu murdăriile lor la Travelodge. Nu acolo lucrează acum femeia ta de serviciu? Mai toarnă-mi unul, nenorocitule!

Îşi strînge buzele şi-mi aruncă privirea aia a ei.

Ciudată chestie şi băutul. Cînd mă gîndesc la asta, îmi dau seama că toate deciziile noastre importante au fost luate la un pahar. Chiar şi cînd discutam că trebuie s-o lăsăm mai uşor cu băutura, stăteam la masa din bucătărie sau pe o pătură la picnic cu o cutie de şase beri sau un whisky. Cînd ne-am hotărît să venim aici şi să luăm posturile astea de administratori, am băut vreo două nopţi cîntărind plusurile şi minusurile.

Torn ultimii stropi de Teacher's în pahare şi adaug gheaţă şi puţină apă.
Zice:
- În patul ăsta i-ai pus-o?

Nu am nimic de spus. Mă simt gol de cuvinte pe dinăuntru. Îi dau paharul şi mă aşez în fotoliu. Îl golesc pe al meu şi mă gîndesc că niciodată nu va mai fi ca la-nceput.
- Duane? zice.
- Holly?

Bătăile inimii mi se încetinesc. Aştept.

Holly a fost marea mea iubire.

Chestia cu Juanita se întîmpla de cinci ori pe săptămînă, între zece şi unsprezece. Se consuma în camera în care făcea curăţenie în momentul acela. Intram pur şi simplu unde lucra şi închideam uşa după mine.

Dar de cele mai multe ori era în 11. 11 era camera noastră norocoasă.
Eram tandri unul cu celălalt, dar grăbiţi. Era bine.

Cred că Holly ar fi reuşit poate să depăşească momentul. Cred că nu ar fi trebuit decît să încerce.
Cît despre mine, eu mă ţineam de serviciul de noapte. Şi o maimuţă ar fi putut să-l facă. Lucrurile se duceau însă de rîpă aici. Pur şi simplu, nu mai găseam resurse să continuăm.

Am încetat să mai curăţ piscina. S-a umplut de o mîzgă verde, astfel că vizitatorii n-o mai foloseau. Am încetat să mai repar robinete, să mai pun faianţă sau să mai vopsesc pe ici, pe colo. Ei bine, adevărul e că amîndoi am început să tragem puternic la măsea. Băutura îţi ia o mulţime de timp şi efort dacă vrei s-o faci ca lumea.

Holly nu mai înregistra nici ea clienţii corect. Ori îi taxa prea mult, ori nu lua banii care se cuveneau. Uneori caza trei oameni într-o cameră cu un singur pat sau unul singur într-una cu pat dublu. Vă zic că am avut plîngeri şi uneori şi scandal. Oamenii îşi luau catrafusele şi se duceau altundeva.

După aceea, vine o scrisoare de la conducere. Apoi încă una, oficială.

Apoi, telefoanele. Urmează să sosească cineva din oraş.

Dar nouă nu ne mai păsa, ăsta-i adevărul. Ştiam că zilele ne erau numărate. Ştiam că ne ratasem vieţile şi ne pregăteam pentru o schimbare dramatică.

Holly e o femeie inteligentă. Ea şi-a dat seama prima.

Apoi, în dimineaţa aceea de sîmbătă, ne-am trezit după o noapte de discuţii interminabile. Am deschis ochii şi ne-am întors în pat ca să ne privim bine unul pe celălalt. Atunci am înţeles amîndoi. Ajunseserăm la finalul unui lucru şi trebuia să vedem de unde să începem altceva.

Ne-am sculat şi ne-am îmbrăcat, ne-am băut cafeaua şi am hotărît să avem discuţia asta. Fără să fim întrerupţi. Fără telefoane. Fără clienţi.

Atunci am luat sticla de Teacher's. Am încuiat şi am urcat aici cu gheaţă, pahare şi sticle. Mai întîi ne-am uitat la televizorul color, ne-am zbenguit o vreme şi am lăsat telefonul să sune jos. Ca mîncare, am ieşit şi am luat chips-uri cu brînză de la automat.

Aveam sentimentul ăsta ciudat că se putea întîmpla orice, acum cînd înţelegeam că se întîmplase totul.
- Cînd eram doar nişte copii, înainte să ne căsătorim... zice Holly. Cînd aveam planuri mari şi speranţe... Îţi aduci aminte?

Stătea în pat, ţinîndu-şi genunchii şi paharul.
- Îmi amintesc, Holly.
- Nu tu ai fost primul, ştii asta. Primul a fost Wyatt. Închipuie-ţi. Wyatt. Iar pe tine te cheamă Duane. Wyatt şi Duane. Cine ştie ce-am pierdut toţi anii ăia? Tu erai totul pentru mine, exact ca în cîntec.

Zic:
- Eşti o femeie minunată, Holly. Ştiu că ai avut ocazii.
- Dar nu am profitat de ele! zice. N-am putut să calc în picioare căsnicia noastră.
- Holly, te rog, zic. Ajunge, scumpo. Hai să nu ne mai chinuim. Ce-ar trebui să facem?
- Ascultă, zice. Îţi aminteşti cînd am mers cu maşina la ferma aia din afara Yakimei, dincolo de Terrace Heights? Ne plimbam fără nici o ţintă cu maşina. Eram pe un drum neasfaltat şi era cald şi mult praf. Am tot mers aşa şi am ajuns la o casă veche, iar tu le-ai cerut nişte apă de băut. Îţi imaginezi că am mai putea face acum aşa ceva? Să mergem la uşa cuiva să cerem apă? Bătrînii ăia tre' să fie morţi deja, zice, îngropaţi unul lîngă celălalt în vreun cimitir. Îţi aminteşti cum ne-au invitat înăuntru la o prăjitură? Şi cum, după aia, ne-au plimbat să ne arate locul? Şi că undeva în spate era un chioşc? Undeva în spate sub nişte copaci. Avea un acoperiş mic şi ascuţit, iar vopseaua era dusă şi treptele năpădite de buruieni. Şi femeia ne-a spus că, cu mulţi ani înainte, cu foarte mult timp în urmă, veneau acolo orchestre şi cîntau duminica, iar lumea stătea şi asculta. Am crezut că şi noi vom fi aşa cînd vom fi destul de bătrîni. Demni. Şi la locul nostru. Iar oamenii vor veni la uşa noastră.

Încă nu pot spune nimic. Apoi zic:
- Holly, lucrurile astea... şi ele vor fi cîndva de domeniul trecutului. O să zicem: "Îţi mai aminteşti motelul cu toată mizeria aia din piscină?" Zic: Înţelegi ce spun, Holly?

Holly însă stă doar acolo în pat cu paharul în mînă.
Văd că nu înţelege.

Mă duc la fereastră şi privesc afară de după perdea. Cineva de jos spune ceva şi scutură de clanţa recepţiei. Stau acolo. Mă rog să primesc un semn de la Holly. Mă rog ca Holly să-mi explice.

Aud o maşină pornind. Apoi încă una. Aprind farurile luminînd clădirea, apoi pleacă, una după alta, şi intră în trafic.
- Duane, zice Holly.


.

Vedeam şi cele mai mărunte lucruri

Eram în pat cînd am auzit poarta. Am ascultat atent. Nu am mai auzit nimic altceva. Am auzit însă poarta. Am încercat să-l trezesc pe Cliff. Dormea dus. Aşa că m-am sculat şi m-am dus la fereastră. O lună mare atîrna deasupra munţilor ce înconjoară oraşul. Era o lună albă plină de cicatrice. Orice prost îşi putea imagina că reprezintă o faţă.

Era destulă lumină ca să pot vedea totul în curte: şezlonguri, salcia, frînghia de rufe întinsă între stîlpi, petuniile, gardurile, poarta larg deschisă.

Nimeni nu se plimba însă prin curte. Nu era nici o umbră care să te bage în sperieţi. Totul era scăldat în lumina lunii şi vedeam şi cele mai mărunte lucruri. Cleştişoarele de pe frînghia de rufe, de exemplu.

Mi-am pus mîinile pe geam pentru a acoperi luna. M-am mai uitat o vreme. Am tras cu urechea. Apoi m-am întors în pat.

Dar nu puteam să adorm. Mă tot suceam în aşternuturi. M-am gîndit la poarta larg deschisă. Părea o sfidare.

Respiraţia lui Cliff se auzea îngrozitor. Avea gura deschisă şi îşi cuprinsese pieptul palid cu mîinile. Ocupa toată partea lui de pat şi cea mai mare parte dintr-a mea.

Am tot încercat să-l împing mai încolo. El însă n-a făcut decît să geamă.
Am mai stat o vreme nemişcată, pînă m-am hotărît că nu avea nici un rost. M-am sculat şi mi-am luat papucii. M-am dus în bucătărie, am făcut un ceai şi m-am aşezat la masă. Am fumat una dintre ţigările fără filtru ale lui Cliff.

Era tîrziu. Nu voiam să mă uit la ceas. Mi-am băut ceaiul şi am mai fumat o ţigară. După o vreme m-am hotărît să ies să închid poarta.

Aşa că mi-am luat capotul.
Luna lumina totul: casele şi copacii, stîlpii şi sîrmele electrice, întreaga lume. M-am uitat prin curtea din spate înainte de a coborî de pe verandă. Un vînticel se iscă şi mă făcu să-mi strîng capotul.

Am pornit spre poartă.
Am auzit un zgomot lîngă gardurile care despart curtea noastră de cea a lui Sam Lawton. M-am uitat cu atenţie. Sam se sprijinea cu braţele de gardul lui - erau două garduri de care te puteai sprijini. Îşi duse pumnul la gură şi tuşi uscat.
- Bună seara, Nancy, spuse Sam Lawton.
- Sam, ce m-ai speriat, am zis. Ce faci aici treaz? Ai auzit ceva? am zis. Eu am auzit poarta deschizîndu-se.

El spuse:
- N-am auzit nimic. Şi nici n-am văzut nimic. Poate a fost vîntul.

Sam mesteca ceva. Se uită la poarta deschisă şi ridică din umeri.
Părul îi era argintat în lumina lunii şi-i stătea zbîrlit. Îi distingeam nasul lung, ridurile de pe faţa lui mare şi tristă.

Am zis:
- Ce faci aici treaz, Sam? şi m-am apropiat de gard.
- Vrei să vezi ceva? zise el.
- Stai că vin, am spus.

Am ieşit din curte şi am luat-o pe alee. Mă simţeam ciudat plimbîndu-mă aşa pe-afară în cămaşă de noapte şi capot. Mi-am zis că ar trebui să încerc să-mi amintesc asta, cum m-am plimbat pe-afară aşa.

Sam stătea concentrat lîngă o latură a casei sale, cu pantalonii de pijama traşi mult deasupra pantofilor bej cu alb. Într-o mînă ţinea o lanternă şi în cealaltă, o cutie.

Sam şi Cliff fuseseră prieteni. Apoi, într-o seară, s-au apucat de băut. Au avut un schimb de vorbe. Ca urmare, Sam a ridicat un gard; la fel şi Cliff.

Asta s-a întîmplat după ce Sam a pierdut-o pe Millie, s-a recăsătorit şi a devenit din nou tată într-un timp record. Millie îmi fusese prietenă bună pînă la moarte. Nu avea decît patruzeci şi cinci de ani cînd s-a întîmplat. Atac de inimă. L-a făcut chiar cînd intra pe alee. Maşina a mers mai departe, trecînd prin peretele şopronului.
- Ia uite-aici, spuse Sam suflecîndu-şi pantalonii de pijama şi lăsîndu-se pe vine. Orientă lumina lanternei undeva în jos.

M-am uitat şi am văzut ceva ca nişte viermi răsuciţi pe o palmă de pămînt.
- Limacşi, spuse el. Tocmai le-am dat o porţie din asta, zise, ridicînd o cutie cu ceva ce părea Ajax. Ne năpădesc, spuse şi continuă să mestece ce avea în gură.

Întoarse capul şi scuipă ceva ce părea să fie tutun.
- Trebuie să tot fac chestia asta, aşa că ajung să stau treaz aproape toată noaptea cu ei.

Fixă fasciculul de lumină pe un borcan plin cu chestiile alea.
- Le pun momeală, după care ies de cîte ori pot şi le dau cu asta. Nenorociţii sînt peste tot. Şi fac dezastru. Uite-aici, spuse el.

Se ridică. Mă luă de braţ şi mă duse la tufele de trandafiri. Îmi arătă găurelele din frunze.
- Limacşi, zise. Oriunde te uiţi pe-aici noaptea. Le pun momeală şi apoi vin să-i prind, zise. Diabolică invenţie, limaxul. Îi adun în borcanul ăla.

Mută fasciculul de lumină undeva sub tufa de trandafiri.

Un avion trecu pe deasupra noastră. Mi i-am imaginat pe pasageri stînd la locurile lor cu centurile de siguranţă puse, unii citind, alţii uitîndu-se în jos la pămînt.
- Sam, am zis, ce mai fac ai tăi?
- Bine, zise şi ridică din umeri.

Continuă să mestece ce mesteca acolo.
- Ce mai face Clifford? întrebă.
- Neschimbat, am spus.

Sam zise:
- Uneori, cînd ies să prind limacşi, mă uit spre casa voastră. Aş vrea să fim din nou prieteni, Cliff şi cu mine. Uite-aici, zise şi trase brusc aer în piept. Uite unul acolo. Îl vezi? Chiar unde luminez eu.

Fasciculul de lumină era îndreptat spre pămîntul de sub tufa de trandafiri.
- Fii atentă, spuse Sam.

Mi-am încrucişat braţele şi m-am aplecat unde lumina cu lanterna. Chestia aia rămase nemişcată, întorcîndu-şi doar capul dintr-o parte în alta. Apoi Sam se duse lîngă ea cu cutia, presărînd praf.
- Greţoase chestii, zise.

Limaxul se răsuci o vreme. Apoi se strînse, după care se destinse.

Sam îl luă cu o lopăţică de jucărie şi-l aruncă în borcan.
- M-am lăsat, ştii, spuse Sam. Trebuia. Într-o vreme parcă nu mai ştiam de mine. Încă mai ţinem prin casă, dar eu nu prea mai am de-a face cu aşa ceva.

Am aprobat din cap. Se uită la mine şi mă fixă o vreme.
- Ar trebui să mă-ntorc, am zis.
- Sigur, spuse. O să continuu ce-am de făcut, după care o să mă duc şi eu.

I-am spus:
- Noapte bună, Sam.

El zise:
- Ascultă.

Se opri din mestecat. Împinse cu limba ce-o fi avut în gură sub buza de jos.
- Spune-i lui Cliff că i-am transmis salutări.
- O să-i spun ce mi-ai zis, Sam.

Sam îşi trecu mîna prin părul argintiu de parcă voia să-l facă să stea cum trebuie o dată pentru totdeauna, apoi îmi făcu semn cu ea.

În dormitor, mi-am dat jos capotul, l-am împăturit şi l-am pus la îndemînă. Fără să mă uit cît e ora, am verificat dacă ceasul era pus să sune. Apoi m-am băgat în pat, m-am învelit şi am închis ochii.

Atunci mi-am amintit că am uitat să încui poarta.
Am deschis ochii şi am rămas aşa. L-am scuturat uşor pe Cliff. Şi-a curăţat gîtlejul. A înghiţit. Ceva i-a rămas în piept şi se auzea hîrîind.

Nu ştiu. Asta m-a dus cu gîndul la chestiile alea pe care turna praf Sam Lawton.
M-am gîndit vreun minut la lumea de-afară, apoi n-am mai avut alte gînduri decît că trebuie să adorm cît mai repede.




E octombrie, o zi umedă. De la fereastra camerei mele de hotel văd prea mult din oraşul acesta din Vestul Mijlociu. Văd cum se aprind luminile în cîteva clădiri, fumul ce se ridică gros din coşurile înalte. Aş prefera să nu trebuiască să privesc.

Vreau să vă spun o poveste pe care mi-a zis-o tatăl meu cînd am făcut escală în Sacramento anul trecut. Se referă la nişte întîmplări în care fusese implicat cu doi ani mai înainte, adică înainte de a divorţa de mama.

Eu vînd cărţi. Sînt reprezentantul unei firme bine cunoscute. Distribuim manuale, iar sediul central este în Chicago. Eu acopăr statul Illinois şi parte din Iowa şi Wisconsin. Fusesem la Los Angeles, la convenţia Asociaţiei Editorilor de pe Coasta de Vest cînd mi-a venit ideea să trec vreo cîteva ore pe la tatăl meu. Nu-l mai văzusem de la divorţ, mă-nţelegeţi. Aşa că am scos adresa lui din portofel şi i-am trimis o telegramă. În dimineaţa următoare mi-am trimis lucrurile la Chicago, iar eu m-am urcat într-un avion de Sacramento.

Mi-a luat un minut să-l depistez. Stătea unde stătea toată lumea - adică dincolo de poartă -, cu părul alb, ochelari şi pantaloni maro sport.
- Ce mai faci, tată? l-am întrebat.
- Les, mi-a zis el.

Ne-am dat mîna şi am pornit-o spre terminal.
- Ce mai fac Mary şi copiii? m-a întrebat.
- Sînt bine cu toţii, am zis, dar nu era adevărat.

A deschis o pungă albă cu dulciuri. Mi-a zis:
- Am luat cîte ceva ca să duci eventual cu tine acasă. Nu mare lucru. Nişte ciocolăţele Almond Roca pentru Mary şi jeleuri pentru copii.
- Mulţumesc, i-am zis.
- Să nu le uiţi aici cînd pleci, mi-a spus.

Ne-am dat mai la o parte pentru că nişte călugăriţe alergau spre punctul de îmbarcare.
- Bei ceva sau vrei o cafea? am întrebat.
- Ce vrei tu, mi-a zis. Numai că n-am maşină.

Am găsit barul, ne-am luat ceva de băut şi am aprins cîte o ţigară.
- Aşa, am spus.
- Mda, a zis el.

Am ridicat din umeri şi am spus:
- Da.

M-am lăsat pe spătarul scaunului şi am tras adînc aer în piept, inspirînd ceea ce mi s-a părut a fi un aer de nefericire care adăsta în jurul capului său.
- Cred că aeroportul din Chicago e de vreo patru ori cît ăsta, a spus.
- Mai mult, am zis.
- M-am gîndit eu că-i mare, a spus.
- De cînd porţi ochelari? am zis.
- De ceva vreme, a spus.

A tras o duşcă bună, după care a intrat direct în subiect.
- Mai bine-aş fi murit, a spus. S-a sprijinit cu braţele sale zdravene de-o parte şi de alta a paharului. Eşti un om educat, Les. Tu trebuie să înţelegi.

Am întors scrumiera ca să pot citi ce scria pe muchie: CLUBUL HARRAH'S / RENO ŞI LACUL TAHOE / LOCURI UNDE TE POŢI DISTRA.
- Lucra pentru Stanley Products. O femeie minionă, cu mîini şi picioare mici şi un păr ca pana corbului. Nu era chiar o frumuseţe. Dar avea un fel plăcut de a fi. Avea treizeci de ani şi copii. Era însă o femeie cumsecade, indiferent ce s-a întîmplat.

Maică-ta cumpăra tot timpul de la ea, o mătură, un mop, vreo umplutură pentru plăcintă. O ştii pe maică-ta. Era într-o sîmbătă şi eram acasă. Maică-ta era plecată undeva. Nu ştiu pe unde umbla. Nu lucra. Eram în camera din faţă şi citeam ziarul la o cafea, cînd am auzit bătăi la uşă. Era femeia asta micuţă. Sally Wain. Mi-a spus că avea ceva pentru doamna Palmer. "Eu sînt domnul Palmer", zic. "Doamna Palmer lipseşte momentan", zic. O invit să intre, ştii, ca să-i plătesc pentru lucrurile aduse. Ea nu se putea hotărî dacă să intre sau nu. Stătea acolo cu punga aia mică de hîrtie şi cu bonul de plată.

"Daţi-mi mie asta", zic. "De ce nu intraţi să luaţi loc o clipă, pînă găsesc nişte bani."

"E-n regulă", zice ea. "Puteţi plăti mai tîrziu. Multă lume face aşa. E-n regulă."

Şi-mi zîmbeşte cum că e-n regulă, înţelegi.

"Nu, nu", zic eu. "I-am găsit. Prefer să achit acum. Aşa nu mai trebuie să faceţi încă un drum, iar eu nu rămîn dator. Intraţi", zic eu şi ţin uşa cu plasă deschisă. Nu era politicos s-o las acolo s-aştepte.

A tuşit şi a luat o ţigară din pachetul meu. La capătul celălalt al barului o femeie rîdea, în timp ce eu m-am apucat să recitesc ce scria pe scrumieră.
- Ea intră, iar eu îi zic: "Doar o clipă, vă rog", şi mă duc în dormitor după portofel. Mă uit pe măsuţa de toaletă, dar nu-l găsesc. Maică-ta făcuse deja ordine în dimineaţa aia, înţelegi. Aşa că mă întorc în camera din faţă şi zic:
"Să, găsesc eu nişte bani pe undeva".
"Vă rog, nu vă mai deranjaţi", spune ea.
"Nici un deranj", zic. "Oricum trebuie să-mi găsesc portofelul. Vă rog să vă faceţi comodă."
"O, dar stau bine", zice.

"Spuneţi-mi", zic. "Aţi auzit de jaful ăla mare de pe coasta de est? Tocmai citeam despre asta."
"Am văzut aseară la televizor", spune ea.
"Au scăpat frumuşel", zic.
"Bine lucrat", spune ea.
"Jaful perfect", zic.
"Nu mulţi reuşesc performanţa asta", spune ea.

Nu ştiam ce să mai zic. Stăteam acolo şi ne uitam unul la celălalt. Aşa că am ieşit pe verandă să-mi caut pantalonii în coşul de rufe, unde m-am gîndit că i-o fi pus maică-ta. Am găsit portofelul în buzunarul de la spate, apoi m-am întors în cameră şi-am întrebat-o cît îi datoram.

A costat vreo trei sau patru dolari, pe care i-am plătit. Apoi, nu ştiu de ce, am întrebat-o ce-ar face cu banii, cu toţi banii ăia cu care fugiseră hoţii.

Ea a rîs şi atunci i-am văzut dinţii.

Nu ştiu ce m-a apucat în momentul ăla, Les. La cincizeci şi cinci de ani. Cu copii mari. Nu sînt pe lume de ieri, de-alaltăieri. Femeia asta avea jumătate vîrsta mea şi copii la şcoală. Lucra la Stanley doar în orele de şcoală ca să-şi omoare timpul. Nu era nevoită să muncească. Se descurcau destul de bine cu ce aveau. Larry, bărbatu-său, era şofer la Consolidated Freight. Făcea bani frumoşi. Camionagiu, mă-nţelegi.

Se opri şi-şi şterse faţa cu mîna.
- Toţi greşim, am zis.

Clătină din cap.
- Avea doi băieţi, Hank şi Freddy. La diferenţă de un an. Mi-a arătat fotografii. În fine, ea rîde cînd îi spun chestia aia despre bani, zice că probabil s-ar lăsa de vîndut produse Stanley şi s-ar muta la Dago, unde şi-ar cumpăra o casă. Zicea că are rude în Dago.

Mi-am aprins încă o ţigară. M-am uitat la ceas. Barmanul ridică din sprîncene, iar eu, paharul.
- Şi uite-aşa ea stă acum pe canapea şi mă-ntreabă dacă n-am o ţigară. Îmi zice că le-a uitat pe-ale ei în cealaltă poşetă şi că n-a mai fumat de cînd a plecat de-acasă. Îmi spune că nu-i vine să cumpere de la un automat, cînd ştie că are un cartuş întreg acasă. Îi dau o ţigară şi-i ţin chibritul aprins. Dar îţi spun, Les, că-mi tremurau degetele.

S-a oprit din vorbit şi a studiat sticla preţ de vreun minut. Femeia care rîsese mai înainte îi apucase de braţ pe cei doi bărbaţi care stăteau de-o parte şi de alta.
- Mi-e neclar după aia. Îmi amintesc că am întrebat-o dacă nu vrea cafea. I-am spus că tocmai făcusem. Ea mi-a răspuns că trebuie să plece. Mi-a zis că poate totuşi are timp de o ceaşcă. M-am dus în bucătărie şi am aşteptat pînă s-a reîncălzit cafeaua. Îţi spun, Les, mă jur pe Dumnezeu că n-am înşelat-o pe maică-ta niciodată cît am fost soţ şi soţie. Nici măcar o dată. Au fost momente cînd aş fi făcut-o şi aş fi avut ocazia. Îţi spun, tu n-o cunoşti pe maică-ta cum o cunosc eu.

Am zis:
- Nu-i nevoie să spui nimic în sensul ăsta.
- I-am dus cafeaua şi ea îşi scosese deja haina. Mă aşez la celălalt capăt al canapelei şi începem să discutăm lucruri mai personale. Ea zice că are doi copii care merg la şcoala elementară Roosevelt, cît despre Larry, el e şofer şi uneori lipseşte cîte o săptămînă, două. Fie în nord, la Seattle, fie în sud, la L.A. şi uneori poate la Phoenix. E plecat tot timpul. Îmi zice că l-a cunoscut pe Larry cînd erau în liceu. Zicea că e mîndră de faptul că s-a ţinut de şcoală. Ei, şi nu peste mult timp rîde scurt de ceva ce spusesem. Ceva ce putea fi interpretat eventual în două feluri. Apoi mă întreabă dacă o ştiu pe-aia cu vînzătorul ambulant de pantofi care-i face o vizită unei văduve. Rîdem amîndoi, după care îi spun una un pic mai deocheată. La care ea rîde de se strică şi-şi aprinde încă o ţigară. Apoi, se-ntîmplă că dintr-una-n alta, mă-nţelegi.

Am sărutat-o, ce mai. I-am aşezat capul pe spătarul canapelei şi am sărutat-o şi numai ce-i simt limba strecurîndu-se în gura mea. Înţelegi ce zic? Poţi să o duci aşa şi să respecţi toate regulile, apoi deodată nu mai contează nimic. Pur şi simplu dă ghinionul peste tine, ştii?

Dar totul a durat foarte puţin. Iar după aia, ea zice:
"Probabil mă crezi curvă sau aşa ceva" şi pleacă.

Eram atît de agitat, ştii? Am aranjat canapeaua şi-am întors pernele. Am împăturit toate ziarele şi am spălat pînă şi ceştile din care am băut. Am curăţat şi ibricul în care făcusem cafeaua. Şi-n tot timpul ăsta mă gîndeam cum o să dau ochii cu maică-ta. Mi-era frică.

Ei, aşa a-nceput. Maică-ta şi cu mine am dus-o ca şi pînă atunci. Dar eu am început să mă întîlnesc regulat cu femeia aia.

Femeia care stătea mai încolo la bar coborî de pe scaun. Făcu vreo cîţiva paşi spre centrul ringului şi începu să danseze. Dădea din cap dintr-o parte-n alta şi pocnea din degete. Barmanul se opri din preparatul băuturilor. Femeia ridică braţele deasupra capului şi începu să se învîrtă într-un mic cerc în mijlocul ringului. Apoi se opri, iar barmanul se întoarse la ale lui.
- Ai văzut? m-a întrebat tata.

Dar eu n-am scos nici un cuvînt.
- Deci aşa s-a întîmplat, mi-a zis. Larry avea programul ăla şi mă duceam la ea ori de cîte ori aveam ocazia. Îi spuneam maică-tii că mă duc ba-ntr-o parte, ba-n alta.

Şi-a scos ochelarii şi a închis ochii.
- N-am mai spus asta nimănui.

N-aveam ce răspunde la replica asta. M-am uitat afară spre pistă şi apoi la ceas.
- Ascultă, mi-a zis. La cît îţi pleacă avionul? Nu poţi să iei altul? Hai să-ţi fac cinste cu încă unul, Les. Mai comandă un rînd. O să mă grăbesc. Termin într-un minut. Ascultă, mi-a zis. Avea poza lui în dormitor, lîngă pat. La început m-a deranjat să-i văd fotografia acolo. Dar după o vreme m-am obişnuit. Înţelegi cum se obişnuieşte omul cu toate? A clătinat din cap. Nici nu-ţi vine să crezi. Ei, şi totul s-a terminat prost. Ştii asta. Ai aflat.
- Ştiu doar ce-mi spui tu, am zis.
- O să-ţi spun, Les. O să-ţi spun care-i lucrul cel mai important aici. Vezi, sînt nişte lucruri. Lucruri mai importante decît faptul că m-a părăsit maică-ta. Ia ascultă. O dată eram în pat. Trebuie să fi fost cam pe la amiază. Stăteam pur şi simplu şi discutam. Poate că eu moţăiam. Era starea aia ciudată, ceva între visare şi moţăială, ştii? În acelaşi timp însă îmi spuneam că ar fi bine să-mi aduc aminte că peste puţin timp trebuie să mă scol să plec. Deci cam asta făceam cînd se aude o maşină intrînd pe alee şi cineva care coboară şi trînteşte portiera.
"Dumnezeule!", ţipă ea. "E Larry!"

Cred că mi-am pierdut capul. Îmi amintesc vag cum mă gîndeam că dacă fug pe uşa din spate, o să mă prindă la zidul cel mare din fundul grădinii şi poate o să mă omoare. Sally scoate un sunet ciudat. Ca şi cum s-ar sufoca. Are capotul pe ea, dar e desfăcut, şi stă în bucătărie clătinînd din cap. Şi toate astea se întîmplă deodată, înţelegi? Deci, iată-mă, aproape gol, cu hainele în mînă, în timp ce Larry deschide uşa de la intrare. Ei bine, şi atunci sar. Sar drept prin fereastra lor mare, drept prin sticlă.
- Ai scăpat? am zis eu. Nu s-a luat după tine?

Tata s-a uitat la mine de parcă n-aş fi fost în toate minţile. Apoi a început să fixeze paharul gol. Eu m-am uitat la ceas, m-am întins. Aveam o uşoară durere în spatele ochilor.

Am spus:
- Cred c-ar trebui să mă cam duc să mă îmbarc.

Mi-am trecut mîna peste barbă şi mi-am aranjat gulerul.
- Ea e tot în Redding? întreb. Femeia aia, vreau să spun.
- Nu ştii nimic, nu? mi-a zis taică-meu. Nu ştii absolut nimic. Nu ştii decît să vinzi cărţi.

Cam era timpul să plec.
- Ah, Doamne, ce rău îmi pare, mi-a zis. Chestia e că omul a clacat. S-a aşezat pe jos şi a-nceput să plîngă. Ea a rămas în bucătărie. Şi-a tras porţia de plîns acolo. S-a lăsat în genunchi şi a-nceput să se roage, temeinic şi cu voce tare, ca bărbatul s-o audă.

Taică-meu a vrut să mai spună ceva. S-a răzgîndit însă şi a început să clatine din cap. Poate că aştepta să spun eu ceva.

Apoi a zis:
- Nu, trebuie să prinzi avionul.

L-am ajutat să-şi îmbrace haina şi am ieşit, eu ţinîndu-l de braţ.
- Te duc la un taxi, am zis.

El spuse:
- Lasă că te conduc eu.
- Nu-i nevoie, am zis. Poate data viitoare.

Am dat mîna. De-atunci nu l-am mai văzut. În drum spre Chicago, mi-am amintit că uitasem punga cu daruri la bar. Nu conta. Mary n-avea nevoie de bomboane, Almond Roca sau indiferent ce altă marcă.

Asta a fost anul trecut. Acum are şi mai puţină nevoie de ele.