Inventatorul

Miguel Bonnefoy s-a născut în 1986, în Franța, dintr-o mamă venezueleană și un tată chilian. Romanele sale Le Voyage d'Octavio (finalist la Premiul Goncourt pentru roman de debut, mențiune specială la Premiul celor cinci continente ale francofoniei) și Sucre noir (finalist la Premiul Femina și la Premiul Mille Pages) s-au vândut în Franța în peste 30.000 de exemplare și au fost traduse în mai multe limbi. În 2013, Miguel Bonnefoy a fost recompensat cu Premiul tânărului scriitor de limbă franceză pentru Icare et autres nouvelles.

Romanul Ereditate (Héritage), apărut în limba română la Editura Trei, în 2021, a fost nominalizat la Premiul Femina și la Marele Premiu al Academiei Franceze și a obținut Premiul librarilor din Franța în 2021. Le Rêve du jaguar, publicat în 2024, a obținut Grand Prix du Roman de L'Académie française și Prix Femina.
Cu verva sa caracteristică, Miguel Bonnefoy ne oferă portretul uluitor al unui geniu uitat, într-o carte inspirată dintr-o poveste adevărată.

Un roman despre destinul ieșit din comun al lui Augustin Mouchot, fiu de lăcătuș, profesor de matematică obscur, care descoperă energia solară, la mijlocul secolului al XIX-lea. Deși invenția lui are un succes fulminant, utilizarea tot mai largă a energiei pe bază de cărbune ruinează curând proiectul lui Mouchot, considerat prea scump. După tot felul de aventuri, într-un ultim elan, el încearcă să reaprindă interesul pentru creația sa, "făcând să înflorească deșertul" sub cerul senin al Algeriei. Dar se apropie prea mult de soare.

"Cu o scriitură demnă de Rabelais, Bonnefoy creionează un personaj surprinzător, antrenându-l pe cititor în peripețiile unei existențe asemănătoare unui roller-coaster." (France Info)

"Ficțiunea subjugă realitatea, inventatorul este reinventat. Dezavantajat de natură, lipsit de carismă și de elocvență, cultivând singurătatea, Augustin Mouchot devine, sub pana lui Bonnefoy, un erou magnific prin devotamentul său față de cercetare, prin voința acerbă de a sfida Soarele pentru a-l îmblânzi și a-l pune în slujba omenirii." (Les Echos)

"Din Burgundia până în Algeria colonială, trecând prin Normandia, Tours sau Parisul Expoziției Universale din 1878, Miguel Bonnefoy ne captivează privind în urmă la succesele și la eșecurile - nu doar științifice - ale acestui savant care și-a devansat epoca, un vizionar fără voia sa." (Ouest-France)


Situația luă o nouă întorsătură, printr-o misterioasă intervenție a destinului. La doi ani după război, tumultul se opri, se instaură republica și această atmosferă îi dădu o nouă forță lui Mouchot. Pacea revenise și adusese cu ea, pe străzi, o fericire exaltată și festivă. În vreme ce în toate orașele, în toate cartierele se sărbătorea sfârșitul războiului, se dărâmau baricadele, se aduceau omagii morților iluștri, se reconstruiau șoselele, speranța creștea în inima lui Mouchot ca o maree lentă.

În septembrie 1873, Mouchot plecă din Meudon și se întoarse la Tours. Înaintă o cerere de acordare a unei subvenții către consiliul general din Indre-et-Loire, scrisoarea fiindu-le citită consilierilor generali. Membrii celei de-a patra comisii și alți experți au fost invitați să delibereze în ziua următoare, la ora 13, în grădinile prefecturii, dar în acea zi era atât de cald, că au fost nevoiți să aștepte lăsarea serii pentru a lua o decizie. În cele din urmă, i se acordă o alocație de 1.500 de franci.

Mouchot construi un cuptor solar și un generator cu un diametru de 2,60 metri. Mersul istoriei îi era favorabil. Pe piețele financiare, imediat după război, se investea în resursele energetice. Trecând prin Tours, Georges Ville asistă la experimentele de la prefectură și îi vorbi despre ele prefectului, domnului Decrais, care făcu tot posibilul ca să obțină din partea consiliului general o nouă subvenție pentru Mouchot, cu care să poată fabrica un generator solar mai mare, mai impozant, pe care avea să-l termine doi ani mai târziu.

Pe 4 octombrie 1875, Mouchot izbuti să scoată din nimic un aparat superb a cărui oglindă, în formă de trunchi de con cu baze paralele, putea să transforme în vapori cinci litri de apă în doar o oră, dacă vremea era bună. În curtea bibliotecii municipale se adunară sute de persoane, pentru a sărbători acest triumf al fizicii. Evenimentul avu un asemenea ecou în presă, încât Mouchot fu omagiat în cursul ceremoniei de acordare a premiilor, primind distincția de ofițer al Instrucției Publice. A doua zi, în sala pașilor pierduți a palatului de justiție din Tours, la zece ani după demonstrația dezastruoasă din curtea liceului imperial, avu loc ceremonia solemnă de înmânare a premiilor, în prezența prefectului, a generalului, a arhiepiscopului, a notabilităților orașului și a părinților elevilor. Printre cei prezenți se afla și directorul liceului imperial, domnul Borgnet, cel care altădată se îndoise de potențialul lui și stătuse în cumpănă în fața figurii sale îndârjite. Acesta ținu un discurs măreț, insistând asupra operei "al cărei scop eminamente util" nu adusese prestigiu doar liceului lor, ci era încredințat că va aduce și Franței.

Încurajat de această recunoaștere, Mouchot profită de distincția acordată, solicitând ministerului un concediu cu plată, printr-o scrisoare trimisă pe 20 octombrie. Reușitele sale succesive și efortul perseverent dădură roade în cele din urmă, căci la sfârșitul anului școlar noua sa cerere fu aprobată. Mouchot obținu ceea ce își dorise mereu: o pauză în activitatea pedagogică, pentru a se dedica întru totul cercetărilor sale. Rectorul academiei din Poitiers, Paul Faure, un domn brunet și înalt, cu o gură mică și ochii ca două nuci, îi trimise inspectorului din Tours o hotărâre prin care lui Mouchot i se acorda o leafă anuală de 3.400 de franci și 1.200 de franci pentru concediu de odihnă.

Pentru prima dată după ce se mutase de atâtea ori, putea să-și aleagă singur exilul: să călătorească spre sud, spre chiparoși și castani, spre smochini și măslini, spre țările fără iarnă. Fu surprins de cât de repede își recăpătă vitalitatea. Dintr-odată, îngrijorarea i se risipi, durerile de burtă își găsiră leacul, țiuiturile din urechi dispărură ca prin farmec, migrena puternică de care nu mai scăpa de săptămâni bune îl părăsi, totul lăsând loc unei evidențe aproape cathartice: trebuia să plece în Algeria. Toate celelalte visuri, toate celelalte iluzii, toate celelalte gânduri fuseseră doar niște schițe, toate păreau acum lipsite de importanță în comparație cu acea culme absolută care avea să-i încununeze eforturile.

Se așeză la masa de lucru, își puse foile în ordine și își înmuie penița în călimară. Scrise o sută de scrisori adresate primarilor și guvernatorilor regiunilor, direcțiilor Ministerului Afacerilor Externe, unui prieten avocat, bancherului său din Tours, lui Verchère de Reffye, baronului de Watteville, lui Maurice de Tastes și chiar câtorva furnizori ai șantierelor navale care cunoșteau armatori în portul din Alger, aflat atunci în plină reamenajare, și care îi puteau înlesni relații strategice. Spre ora 10 seara, terminând de redactat corespondența, nu mai privea decât spre Algeria mult-visată, însorită, spre deșertul scăldat în lumină, așa cum îți îndrepți privirea spre un viitor necunoscut, iar în acel moment, în fața acelei țări, toate celelalte îi deveneau străine, pentru că ea era deopotrivă punctul cel mai apropiat de soare și cel mai îndepărtat de vechea sa viață.

Primi răspunsul la Semur-en-Auxois. Venise aici de câteva săptămâni ca să vegheze la căpătâiul tatălui său, Saturnin Mouchot, în vechea casă părintească, cu pereți dărăpănați și mobilier înnegrit de trecerea timpului, a cărei intrare dădea spre o curte cu trandafiri albi. Un mic zid despărțea casa de stradă, iar în mijlocul său era o portiță din metal cu arabescuri în formă de frunze de viță-de-vie, care rămânea de multe ori deschisă. Pe această poartă intră, într-o zi de joi ploioasă, un curier blond, înalt ca un turn, cu fața acoperită de o constelație de alunițe, care îi înmână o scrisoare rozalie din partea Academiei. Mouchot se grăbi să o deschidă înainte de a adăposti sub portic și, în timp ce picăturile de ploaie udau cerneala, află, fremătând de bucurie, că misiunea sa în Algeria fusese autorizată cu o retribuție de 10.000 de franci.

Vestea dădu totul peste cap. Puse într-o valiză cazanul principal, carnețelele cu notițe, brevetul acordat de Academia de Științe și pregăti o caravană științifică. Două luni mai târziu, pe 8 martie, în jurul orei 7 dimineața, porni spre portul Marsiliei.

Călători într-o trăsură destul de modestă, cu roțile obosite, cu portiere fără catifea și mânere fără panglici, care înainta cu hurducăieli. Așezat pe bancheta din spate, înfofolit într-un costum alb de flanelă, așa cum văzuse în litografiile cu ofițeri francezi din Algeria, Mouchot fu escortat până la Vitrolles de doi muncitori, urmați de nouă măgari albaștri, încărcați cu alambicuri solare și cu oglinzi din cupru. Lăsă în urmă burnița din Tours, zgomotul armelor, atelierul din Meudon, pe tatăl muribund, tot ce îl însoțise în ultimii aproape zece ani.

Cu fiecare metru parcurs, soarele devenea mai puternic. Trecând de Clermont-Ferrand, vremea mohorâtă, norii negri, ploaia acidă persistentă dispăruseră. Deși starea drumurilor era lamentabilă, o lumină intensă scălda câmpul într-un văl auriu. De parcă soarele se trezea, în sfârșit, pe drumurile Franței și în inima lui Mouchot. El, care se temuse mereu de acea viață conformistă, de existența lui plată de profesor de matematică, el, care renunțase la atelierul de lăcătușărie al părinților pentru școală, apoi la școală pentru Alençon, apoi la Alençon pentru Tours, apoi la Tours pentru Paris, acest bărbat care nu avea nicio predilecție pentru exotism și al cărui singur motor fusese întotdeauna căutarea lui solitară își arăta astăzi, prin această călătorie, oglinda adevăratei măreții.

Trecând pe lângă versantul nordic al munților Ardèche, ajunse în Puy-en-Velay și o tăie spre Valence, unde înnoptă. În zori porni spre mare, străbătând platourile provensale, unde trecătorile erau rare, drumurile, accidentate, iar traseele, primejdioase. Între Arpille și Verdon, traversă văile, ocolind mlaștinile din Camargue, și fu atât de impresionat de vitalitatea peisajelor milenare, încât nu-și dădu seama când trăsura lui intră în Marsilia prin partea de nord o orașului, după o călătorie de nouăsprezece zile, conducându-l spre Canebière și lăsându-l în capătul Străzii Republicii, care tocmai își schimbase denumirea.

Chiar acolo, în inima bazinului Joliette, la nord de Vechiul Port, în locul care era, probabil, cel mai însorit din toată țara, după portul Toulon, Augustin Mouchot urcă pe primul vapor din viața sa. Se instală la bordul unui vas al Companiei Poștei Maritime, care pleca din Golful Leului spre portul Alger. Era atât de agitat, de entuziasmat, că își uită valiza pe chei, iar trei zile mai târziu, când niște pescari o deschiseră cu o lansetă, convinși că aveau să descopere în ea comori ale științei, nu găsiră decât niște cărți moleșite de căldură, băltind în ceară de mustață topită.

Când ajunse în Alger, zăpușeala era apăsătoare. Imediat ce trecu granița, călcând pe pământul african, i se spuse că era așteptat și că diligența lui sărăcăcioasă și vaporul cu care venise nu făcuseră decât să confirme reputația de care se bucura deja: aceea de geniu neatins de niciun fel de vanitate.

Cea mai înaltă autoritate a comisiei științifice îl primi ca pe un ministru și îi făcu onoarea de a-l invita la cină, în saloanele coloniale. Guvernatorul Algeriei, Alfred Chanzy, deputat de Ardennes, care ocupa cea mai înaltă funcție în ierarhia politică a coloniei, comandase 150.000 de soldați în bătălia de la Mans și fugise de o execuție sumară în timpul Comunei din Paris, îl invită să ia ceaiul sub un acoperiș improvizat din umbrele. Era un bărbat posomorât, cu mâini mici, cu o piele de un verde macabru, din pricina țânțarilor care îi sugeau sângele în fiecare noapte, în ciuda precauțiilor sale.
- Nu se poate câștiga un război cu un dușman invizibil, spunea el.

În pofida arșiței, purta o uniformă de lână bej, o eșarfă roșie de-a curmezișul pieptului și o sabie prinsă de un centiron din aur, care-i atârna pe coapsa stângă și pe a cărei lamă erau gravate inscripții biblice. A doua zi, chiar el îl instală pe Mouchot la Mustapha, într-o frumoasă reședință, situată în inima câmpiei algeriene, în casa cea mai însorită din tot ținutul, în care tot mobilierul fusese restaurat.

Pe Mouchot îl impresionă această casă colonială vastă, de un lux rafinat în stil franțuzesc, cu ferestre înalte care dădeau spre o grădină tropicală. S-ar fi zis că toată vegetația algeriană, toate plantele ei exotice, chiparoșii și terebinții săi, iarba neagră și cătina albă intrau în încăperea mobilată în stil Ludovic al XVI-lea, cu tavanul ei cu stucaturi, cu interioarele capitonate, cu panourile în culoarea fildeșului și tapiseriile gri-perlat, formând un amestec eteroclit, pestriț. Cearșafurile erau curate și noi, pereții fuseseră tencuiți a doua oară, comodele, vopsite din nou, iar bătrâna grădină părăsită dădea spre o curte mare plină de curmali, care se întindea între țarcurile țăranilor din vecinătate, aproape de drumul spre Constantine, și în care Mouchot își închipui numaidecât experimente colosale, fără să-și forțeze imaginația.

La începutul primăverii, după ce se achită de obligațiile protocolare, reuși să se apuce de lucru. Dar luna aprilie era necruțătoare și capricioasă. În primele săptămâni fu nevoit să se mulțumească doar cu câteva petice de cer senin, care însă nu-l ajutară să-și ducă la bun sfârșit experimentele. Făcu observații despre variațiile de intensitate a energiei, despre stabilitatea climei algeriene, despre metalele potrivite pentru oglinzile reflectorizante și construi la comandă un aparat solar portativ, ușor și demontabil, care putea fi folosit pentru a găti alimentele fără combustibil.

În ultimele zile din aprilie porni într-un periplu de explorare, însoțit de acea mașină. La fiecare haltă, își testa materialul și efectua diverse experimente, prezentându-și invențiile în mai multe garnizoane, precum și în fața notabilităților arabe din partea locului, asemeni unui comis-voiajor. La Mitidja, văzând situația agricultorilor algerieni, își adaptă receptorul solar la un sistem de pompe, facilitând astfel distribuția apei pentru irigarea și drenarea solului în zonele rurale. Pe vârful unui munte, la ora 5 dimineața, la o temperatură de zero grade, Mouchot reuși să prepare cafea caldă pentru ghizii săi, într-un timp mai scurt decât pe o vreme toridă la Paris. Într-o zi cu rafale de vânt, mașinăria sa dădu aceleași rezultate precum cele pe care le obținuse în oraș, sub un cer senin, Mouchot putând să constate, cu un orgoliu inocent, că aparatul solar nu se temea de furtunile uscate din Algeria mai mult decât de iernile reci din Europa.

La Biskra, într-o zi de joi, când, în toiul după-amiezii, ghizii au vrut să taie un măslin care creștea între două stânci, ca să frigă o oaie la proțap, Mouchot făcu o demonstrație uimitoare. Punându-și în mișcare mașinăria transformată în oală sub presiune solară, reuși să frigă carnea atât de repede, încât ghizii vorbiră despre acea întâmplare pe tot parcursul călătoriei. Unul dintre ei exclamă chiar:
- Nu știam că lumina se poate mânca.

În curând ajunse la Batna, prin munții Aurès, după opt zile de mers călare pe catâr. Nisipul strălucea ca zăpada și i se părea că această lume fabuloasă, aflată în inima deșertului, semăna cu un reflector gigantic din cupru. Mcouneck, Bassira, T'kout, satele se succedau cu o forță fantastică, în mijlocul unor peisaje maiestuoase, atât de nobile și demne, încât Mouchot se gândi că aici ar fi putut fi alt om. Începu o serie de experimente cu public, pentru a atrage atenția arabilor. Aidoma unui misionar neobosit, fu întâmpinat peste tot, de la șefi de trib până la țărani, cu cinstea cuvenită unui om de anvergura sa, aducând ceva pe care el îl socotea a fi schimbarea și viitorul. Dar nu reuși să vândă nici măcar o mașină. Nimeni nu se oferi să finanțeze un atelier pentru fabricarea aparatelor, nimeni nu fu dispus să semneze un contract de exploatare comercială a invenției.

Însă el era încredințat că trebuia să meargă înainte. Într-o dimineață, unul din ghizi pomeni de vârful muntelui Chélia, locul în care soarele ardea cel mai tare. Mouchot își puse în gând să ajungă acolo.

O luă pe drumul spre răsărit. Trecea printr-un sat unde mirosea a lapte de capră, însoțit fiind de câțiva ghizi berberi, când îi ieși în cale, de nicăieri, în timp ce-și studia hărțile, un copil de zece ani, desculț, cu ochii ca două smaralde. Acesta îi făcu semn să descalece și, cu gesturi pripite, îi ceru să-l urmeze spre o colibă situată în josul satului. Fu atât de insistent, încât Mouchot se lăsă condus până în dreptul unui soi de cort din pânză de lână, în mijlocul căruia trona, pe niște perne groase cu nasturi roșii, un călăreț chipeș și bărbos, cu umeri largi, nas drept, cu o pușcă în bandulieră, strângând în mână o scrisoare a guvernatorului, pe care i-o întinse lui Mouchot. De îndată ce o despături, hârtia începu să emane o mireasmă de mirodenii amestecată cu un parfum de balegă.
- Guvernatorul m-a însărcinat să vă însoțesc până la Alger, îl înștiință călărețul.

Mouchot îi răspunse că nu avea timp pentru asta. Dar călărețul, fără să facă nici măcar efortul de a se ridica de pe perne, îi tăie vorba:
- E o chestiune care nu poate aștepta.