Mickey7

Edward Ashton este autor de proză scurtă și romane (The Fourth Consort, Mal Goes to War, Antimatter Blues, Three Days in April și The End of the Ordinary). Locuiește în statul New York, într-o cabană, la munte, împreună cu soția și fiicele sale și un câine simpatic pe nume Max. Scrie sub supravegherea atentă a unei ciocănitori uriașe și a mai multor bufnițe. În timpul liber e preocupat de cercetările privind cancerul, predă fizică cuantică și face mici sculpturi în lemn.
Mickey7 este un Înlocuibil: un angajat dispensabil dintr-o expediție umană trimisă să colonizeze lumea de gheață Niflheim. Ori de câte ori o misiune e prea periculoasă - sinucigașă, chiar -, echipajul apelează la el. Când un exemplar moare, e regenerat un nou corp cu aproape toate amintirile lui intacte. După șase morți, Mickey înțelege termenii contractului său... și de ce ăsta era singurul post neocupat din colonie atunci când l-a acceptat el.

Într-o misiune de rutină, Mickey7 dispare și e crezut mort. Când se întoarce la baza coloniei, ajutat în mod surprinzător de o formă de viață nativă, dă nas în nas cu Mickey8, o nouă clonă care a preluat deja sarcinile de Înlocuibil - și abia acum încep cu adevărat necazurile. Ideea Înlocuibililor multipli este detestată, și dacă sunt prinși, probabil vor fi amândoi aruncați în reciclatorul de proteine, așa că sunt nevoiți să țină secretă existența lor față de întreaga colonie. Viața pe Niflheim e însă tot mai grea, specia nativă devine periculos de curioasă cu privire la noii săi vecini și Mickey7 pare singurul în măsură să salveze lucrurile.

Asta dacă o să reușească să nu moară de tot.

Filmul Mickey17, bazat pe acest roman, va fi lansat în 2025 în regia lui Bong Joon-Ho, laureat al Premiului Oscar.


"Cititorii de SF vor fi atrași de premisa inedită și vor rămâne captivi datorită narării îndrăznețe." (Publishers Weekly)

"Mickey7 e o satiră filosofică inteligentă mascată în roman de aventuri. Îi ademenește pe cititori cu umorul său negru impertinent și o premisă bine găsită, apoi îi înjunghie în spate cu o devastatoare introspecție în talentul oamenilor de a ascunde adevărurile insuportabile." (New York Journal of Books)


Asta va fi cea mai tâmpită moarte a mea.

Abia a trecut de ora douăzeci și șase, iar eu sunt trântit pe spate pe o podea dură de piatră, într‑un întuneric atât de opac, încât aș putea fi foarte bine orb. Vizorul meu pierde cinci secunde lungi vânând fotoni pierduți, din spectrul vizibil, înainte de a renunța și a trece pe infraroșu. Tot nu se vede mare lucru, dar măcar disting tavanul camerei, strălucind acum într‑un gri șters, spectral, și inelul negru al deschizăturii din gheață care probabil m‑a adus aici.
Întrebare: Ce naiba s‑a întâmplat?
Ultimele câteva minute pe care mi le amintesc sunt fragmentate - în principal imagini nelegate și frânturi de sunete. Îmi amintesc cum m‑a lăsat Berto pe marginea crevasei. Îmi amintesc că am coborât printre niște blocuri de gheață sfărâmate. Îmi amintesc că am mers. Îmi amintesc că am ridicat privirea și am zărit un bolovan care ieșea din gheață la vreo treizeci de metri distanță înălțime, pe peretele de sud. Arăta oarecum ca un cap de maimuță.
Îmi amintesc că am zâmbit, apoi...
...apoi piciorul meu stâng a călcat în gol și eram în cădere liberă.
La naiba. Nu mă uitam pe unde umblam. Mă holbam la stânca aia tâmpită în formă de maimuță, și mă gândeam cum o să i‑o descriu Nashei când o să mă întorc la dom, și am călcat într‑o gaură.
Cea. Mai. Tâmpită. Moarte. Cu putință.
M‑a străbătut un fior. Frigul fusese destul de rău sus, când mă mișcam. Aici jos, însă, lipit de piatră, mă pătrundea, mușca din costumul de piele și din cele două straturi termice, săpând prin păr, piele și mușchi, până la oase. Mă cutremur iar și simt o străfulgerare de durere de la încheietura stângă până la umăr. Arunc o privire în jos. Am o umflătură unde nu ar trebui să fie, care apasă materialul exact acolo unde mănușa mea întâlnește mâneca stratului
termic exterior. Încep să trag de mănușă, gândindu‑mă că poate frigul va ajuta să dea înapoi umflătura, dar un alt fulger de durere oprește încercarea aproape înainte de a începe. Chiar și dacă doar încerc să strâng pumnul, durerea trece de la rea la orbitoare imediat ce încep să îndoi degetele.
Probabil am lovit‑o de ceva în timp ce cădeam. Ruptă? Poate. Sucită? Categoric. Durerea înseamnă că sunt încă în viață, nu?
Mă ridic încet, scutur din cap și clipesc către o fereastră de comunicații. Sunt prea departe să prind vreun difuzor din colonie, dar Berto trebuie să mai fie pe aproape, pentru că prind un semnal vag. Nu destul pentru voce sau video, dar poate pentru text. Ochiul meu clipește către simbolul de tastatură și aceasta se mărește până la un sfert din câmpul meu vizual.

Mickey7: Berto. Vezi asta?
RedHawk: Afirmativ. Ești încă viu, ha?
Mickey7: Deocamdată. Dar sunt blocat.
RedHawk: Nu zău. Am văzut ce s‑a întâmplat. Ai intrat direct într‑o groapă.
Mickey7: Mda. M‑am prins.
RedHawk: Nu într‑una mică, Mickey. Într‑o groapă mare.
Ce naiba, prietene?
Mickey7: Mă uitam la o stâncă.
RedHawk:...
Mickey7: Arăta ca o maimuță.
RedHawk: Cea mai tâmpită moarte cu putință.
Mickey7: Mda, păi, doar dacă mor, nu? Că veni vorba, e vreo șansă să vii după mine?
RedHawk: Ăăă...
RedHawk: Nu.
Mickey7: Serios?
RedHawk: Serios.
Mickey7:...
Mickey7: De ce?
RedHawk: Păi în esență pentru că plutesc la două sute de metri deasupra locului în care ai căzut și abia îți prind semnalul. Ești la foarte mare adâncime, prietene, și categoric suntem în teritoriul târâtoarelor. Ar fi nevoie de un efort și risc personal mult prea mare ca să te scot - și n‑am cum să justific un asemenea risc pentru un Înlocuibil, nu?
Mickey7: Ah. Corect.
Mickey7: Și nici pentru un prieten, nu?
RedHawk: Ei hai, Mickey. E o lovitură sub centură. Doar nu mori cu adevărat. O să completez un raport de dispariție când mă întorc la dom. Ești pierdut la datorie. Categoric Marshall va aproba regenerarea ta. O să ieși din rezervor și o să fii înapoi în patul tău până mâine.
Mickey7: Ah, grozav. Adică, sunt sigur că pentru tine e mai bine. Doar că, între timp, trebuie să mor într‑o groapă.
RedHawk: Mda, nasol.
Mickey7: Nasol? Serios? Asta‑i tot ce ai de zis?
RedHawk: Îmi pare rău, Mickey, dar ce‑ai vrea? Nu‑mi pică bine că o să mori acolo, dar serios acum, asta e slujba ta, nu?
Mickey7: Nici măcar nu sunt la zi, știi. Nu mi‑am făcut upload de peste o lună.
RedHawk: Asta... nu e vina mea. Nu‑ți bate capul, totuși. Te pun eu la curent cu ce ai mai făcut. E vreo chestie personală de la ultimul upload pe care crezi că ar trebui s‑o știi?
Mickey7: Mm...
Mickey7: Nu, cred că nu.
RedHawk: Perfect. Atunci, e totul în regulă.
Mickey7:...
RedHawk: Ești bine, Mickey?
Mickey7: Mda. Toate bune. Mulțumesc, Berto.

Clipesc ca să închid fereastra, mă las pe spate pe peretele de piatră și închid ochii. Nu pot să cred că nenorocitul ăla nu vine să mă ia. Eh, pe cine vreau să păcălesc? Ba categoric pot să cred. Deci, ce urmează? Stau aici și aștept să mor? Habar n‑am cât de mult m‑am rostogolit în gaura aia de foraj sau puț sau ce‑o fi fost ea înainte de a atinge pământul în această... orice ar fi. Ar putea fi douăzeci de metri. Din felul în care vorbea Berto, ar putea fi mai degrabă o sută. Deschizătura prin care am picat e chiar acolo, la nu mai mult de trei metri înălțime. Dar chiar dacă aș ajunge la ea, în niciun caz nu pot să mă cațăr cu încheietura asta.
În meseria mea, petreci mult timp gândindu‑te la diferitele moduri în care mori - asta când nu le experimentezi direct. Nu am mai murit înghețat până acum. Dar categoric m‑am gândit la asta. Ar fi fost greu să n‑o fac, de când am aterizat pe bulgărele ăsta de gheață uitat de lume. Practic, ar trebui să fie destul de simplu.
Îngheți, adormi și apoi nu te mai trezești, nu? Încep să mă preling în somn, gândindu‑mă că nu e chiar rău să mori așa, când îmi bipăie vizorul. Clipesc și răspund.

Black Hornet: Hei, iubire.
Mickey7: Hei, Nasha. Cu ce pot să te ajut?
Black Hornet: Nu te mișca. Sunt în aer, ajung în două minute.
Mickey7: Ai vorbit cu Berto?
Black Hornet: Mda. El nu crede că ești recuperabil.
Mickey7: Și?
Black Hornet: El nu e suficient de motivat.

E o chestie amuzantă speranța asta. Acum treizeci de secunde eram sută la sută sigur că mor și nici nu‑mi era prea teamă. Dar acum, inima îmi bubuie în urechi și îmi fac în minte o listă de lucruri care ar putea merge prost dacă Nasha reușește să își ridice nava și să facă o încercare de a mă salva. Este podeaua crevasei destul de lată ca să aterizeze? Dacă da, va putea să mă localizeze? Și dacă poate, va avea destul cablu până la mine? Dacă reușește, care‑i riscul ca toate aceste mișcări să aducă târâtoarele la ea?
Rahat.
Rahat rahat rahat.
Nu pot s‑o las să facă asta.

Mickey7: Nasha?
Black Hornet: Da?
Mickey7: Berto are dreptate. Nu sunt recuperabil.
Black Hornet:...
Mickey7: Nasha?
Black Hornet: Ești sigur, iubire?
Închid din nou ochii, inspir, expir. E doar un drum până în rezervor, nu?
Mickey7: Da, sunt sigur. Sunt îngropat adânc aici și destul de zguduit. Sincer, chiar dacă reușești să mă scoți, probabil că tot m‑ar evacua.
Black Hornet:...
Black Hornet: Bine, Mickey. Tu alegi.
Black Hornet: Știi că aș fi venit după tine, da?
Mickey7: Da, Nasha. Știu.

[...]
Visez cu ochii deschiși la Nasha, când aud zgomotul. Este de pietricele care se prăvălesc peste suprafața de granit, doar că începe, se oprește, începe, se oprește. Merg mai repede și nu mă uit în spate. E deja clar că aceste tuneluri nu sunt o formațiune naturală.
Nu știu ce fel de animal ar săpa tuneluri late de trei metri prin stânca dură, dar orice ar fi, sunt destul de sigur că n‑am chef să mă întâlnesc cu el.
Pe măsură ce merg, zgomotele se aud din ce în ce mai des și mai aproape. Merg tot mai repede, până când aproape că alerg. Tocmai am trecut de o intersecție, când constat că nu-mi dau seama dacă zgomotele vin din spate sau din față. Mă opresc brusc și mă întorc pe jumătate.
Și iată‑l, așa de aproape, că îl pot atinge.
Arată cam ca o târâtoare, ceea ce bănuiesc că e normal: corp segmentat, fiecare segment cu o pereche de picioare dotate cu gheare tari și ascuțite. Dar mandibula este diferită. Târâtoarele au o pereche pe segmentul frontal. Ăsta are două: o pereche oarecum mai alungită paralelă cu solul și o pereche mai scurtă, perpendicular pe prima. Exact ca o târâtoare, are în interiorul mandibulelor o pereche de picioare scurte, abile, cu care se hrănește, și fălci rotunde, cu dinți.
Mai sunt și alte diferențe importante. Târâtoarele sunt complet albe - au evoluat în așa fel încât să se piardă în zăpadă, poate?
E greu de spus din imaginea în infraroșu pe care o am, dar presupun că în spectrul vizibil chestia asta ar fi maro sau neagră. Și, evident, târâtoarele au cam un metru lungime și câteva zeci de kilograme, pe când noul meu prieten este lat cât sunt eu de înalt și se întinde în tunel cât văd cu ochii.
Lupt sau fug? Niciuna nu pare o alegere prea bună aici. Ridic mâinile, cu palmele deschise, și fac un pas înapoi. Are o reacție.
Se ridică și deschide larg ambele mandibule. Picioarele cu care se hrănește se îndreaptă spre mine. Limbaj corporal. Pentru chestia asta, brațele mele ridicate și desfăcute probabil par amenințătoare. Le las jos și mai fac un pas înapoi. Alunecă spre mine, cu segmentele frontale mișcându‑se înainte și înapoi cum ar face capul unei cobre, iar eu mă gândesc că ar fi trebuit să o ascult pe Nasha, să îmi deschid capacele și să las atmosfera locului să își facă treaba, pentru că să fiu mâncat de o omidă uriașă chiar nu e modul în care vreau să mor, moment în care mă atacă.
Mandibulele trosnesc în jurul meu, mai repede decât pot eu reacționa - între picioare, peste umărul drept și în jurul taliei.
Târâtoarea mă ridică de la pământ și mă țintuiește cu picioarele de hrănire. Falca se deschide și se închide ritmic, la mai puțin de un metru distanță. Are rânduri peste rânduri de dinți negri și dușmănoși, unul în spatele altuia, cât văd cu ochii în esofagul ei fierbinte.
Dar nu mă trage înăuntru. Mă ridică și pornește.
Picioarele de hrănire sunt articulate și sfârșesc în rețele de tentacule asemănătoare unor degete, care au în vârf gheare de doi centimetri lungime. La început mă zbat, dar îmi țin brațele întinse și lipite de mandibule, într‑o strânsoare de oțel. Pot să dau puțin din picioare, dar nu ajung să lovesc nimic. Presupun că sunt deja pe drumul către cuib. Poate gustare pentru cei mici? Sau o tratație pentru soție? Oricum, dacă aș putea să îmi deschid acum capacele, aș face‑o. Dar nu este o opțiune, așa că atârn pur și simplu, imaginându‑mi cum va fi să fiu măcinat de falca aia.
Drumul e lung, așa că la un moment dat chiar ațipesc puțin.
Dar mă trezește pocnetul dinților târâtoarei uriașe, și îmi petrec restul călătoriei privindu‑i cum se izbesc unii de alții când se deschide și se închide falca. Este fascinant, într‑un mod bizar. Dinții ori cresc continuu, ori cad și se regenerează destul de regulat, pentru că se lovesc foarte tare.
După o vreme, îmi dau seama că unghiul de lovire este optimizat pentru a‑i ține ascuțiți.
În sfârșit ne oprim într‑o cameră asemănătoare celei în care am căzut eu. Târâtoarea traversează spațiul deschis, apoi își strecoară capul într‑un tunel lateral mai mic. Mă uit de jur împrejur.
Tunelul pare să se sfârșească după vreo douăzeci de metri. Cămara familiei, poate? Mă pune cu picioarele pe pământ, apoi deschide mandibulele. Picioarele de hrănire mă împing ușor și capul se retrage.
Nu sunt sigur ce se petrece acum, dar sunt destul de sigur că nu vreau să fiu în același loc cu chestia aia. Intru în tunel. E ceva ciudat la peretele din spate. Îmi ia câteva secunde să conștientizez că vizorul meu înregistrează fotoni vizibili pentru prima dată după ore întregi.
Când ajung la capătul tunelului, peretele nu e stâncă. E zăpadă bine tasată. Pun mâna pe ea și apăs. Cedează o secțiune de jumătate de metru. Sunt inundat de lumina zilei.
În acel moment, îmi amintesc brusc momentul în care aveam nouă ani și mă aflam în casa de la țară a bunicii, din Midgard. Era o dimineață însorită de primăvară și eu prinsesem un păianjen în dormitorul meu. L‑am cuprins în palme, am fugit pe scări în jos și am ieșit pe ușa din față, cu el dând din piciorușele agitate în mâinile mele. M‑am lăsat pe vine în grădina din față, mi‑am pus palmele pe pământ și am desfăcut degetele. Când a luat‑o la goană, m‑am simțit ca un zeu binevoitor.
Prin gaura din perete, zăresc domul nostru principal acoperit de zăpadă, la doar câțiva kilometri distanță. Eu sunt păianjenul. Eu sunt păianjenul și chestia din tunel tocmai mi‑a dat drumul în grădină.