Eurotrash

Christian Kracht s-a născut la Saanen, Elveția, pe 29 decembrie 1966. După terminarea studiilor (Sarah Lawrence College, New York), a studiat cinematografia în SUA, a lucrat ca jurnalist și apoi a călătorit în Asia, Africa și Pacificul de Sud. Este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă germană. Romanele sale, Faserland, 1979, Ich werde hier sein im Sonnenschein und im Schatten, Imperium și Morții au fost traduse în 30 de limbi. A primit Wilhelm Raabe-Literaturpreis în 2012 și Hermann-Hesse-Literaturpreis în 2016 pentru romanul Morții. Eurotrash (2021) este ultimul roman din lista celor șaisprezece cărți publicate. El a fost adaptat pentru scenă în stagiunea2023-2024 și s-a numărat printre finaliste la Deutscher Buchpreis și Schweizer Buchpreis.
Protagonistul romanului Eurotrash merge de urgență la Zürich chemat de mama bolnavă, tocmai externată din clinica de psihiatrie. Luptând cu trecutul întunecat, căci bunicul său fusese membru de partid în anii 1930 și locotenent SS, încercând să protejeze echilibrul precar al legăturii emoționale cu mama alcoolică și senilă, pleacă împreună cu ea, fără prea mare tragere de inimă, într-o excursie prin Elveția. Călătorind cu un taxi, cei doi încearcă să scape de averea pe care familia o acumulase investind în acțiuni la o firmă elvețiană de armament dând bani trecătorilor. Într-un periplu halucinant printre demonii amintirilor, între o tentativă de jaf și teama de supradoza de fenobarbital, perechea mamă-fiu urmărește firul poveștii până la final.

Eurotrash este o comedie amară, o carte tulburătoare, dar și o poveste a culturii contemporane urmărită cu ochi neîncrezători.

"Christian Kracht este marele scriitor de limbă germană al generației sale." (Joshua Cohen)

"Romanul lui Christian Kracht e o călătorie în abis, al familiei și al istoriei." (Deutsche Welle)

"Christian Kracht e un maestru al frazelor bine construite, a căror eleganță ascunde oroarea." (Daniel Kehlmann)

"«They fuck you up, your mum and dad», a scris Philip Larkin, iar Christian Kracht nu gândește diferit. O lovitură emoțională în plex, nu există ironie, nici subterfugii: doi oameni profund traumatizați, expuși cu sinceritate de gheață, sfâșiați de neputința de a comunica, în timp ce unul dintre ei se îndreaptă către cel mai ireversibil epilog dintre toate." (The Berliner)

"La fel ca în romanul Faserland, fundalul poveștii e o călătorie, iar Christian Kracht are grijă ca cititorii lui să-și parcurgă propria cale plină de sinuozități." (World Literature Today)


Dormeam în cameră comună, numai că eu nu dormeam. Mama sforăia încet și sincopat. Mie îmi apăreau necontenit gânduri nocturne, gândurile acelea care se tot învârt, rotirea aceea în jurul focului, în întuneric. Eram în avion. Stăteam lungit în pat, care era un avion. Ce râu era acela de jos? De ce iubeam atât de mult numele orașului Lahore? Acolo era valea Indului. Acolo era valea provinciei Sindh. Acolo era masivul Hindukuș, ucigașul hindușilor. Nu puteam să dorm. Nu puteam să suport prea bine nici agresivitatea manifestă. N-o mai văzusem pe mama niciodată așa. Dintotdeauna o văzusem pe mama exact așa.

Hindukuș. Poate că pur și simplu nici n-o văzusem încă niciodată. Pamirul. Nanga Parbat. La începutul anilor 1960 mama învățase la Montreux franceza, stenografia, bunele maniere și un pic de literatură. Oare cum o fi arătat totul pe-atunci? De ce îmi era atât de dor de vremea aceea, de costumele de fibre sintetice și lână, căptușite cu mătase? De rotunjimile aripilor negre ale mașinilor, de caracterele Sans-Serif de pe indicatoarele din gări? De domnii cu umbrele, care fumau țigarete, de mânecile lor gri-deschis de flanel, de sub care se vedeau manșetele albe, impecabile, ale cămășilor? Această poftă intensă de cravate înguste, de triunghiuri ale batistelor ivite din buzunarele de la piept ale hainelor, de ochelarii din bachelită.

Când aveau întâlniri, ei - bărbații aceia din acele instituții ale calvinismului dispărute pentru totdeauna - așteptau citind ziare în tea rooms elvețiene. Pe atunci nu te duceai la bar sau la cârciumă, ci mergeai seara într-un tea room ca să bei acolo ceai cu lapte și zahăr. Fusese mama în tinerețe în astfel de tea rooms din Montreux, la începutul anilor 1960? Se întâlnise acolo cu bărbați, tineri și ei, care, ascunși în dosul unei cești de ceai, îi susuraseră complimente cu trilurile de privighetoare ale francezei elvețiene? Avuseseră ei, potențialii mei tați, care apoi n-au devenit niciodată tații mei, păr ondulat, ochi verzi, un ten plăcut, o mustață subțire ca David Niven?

Somnule, vino odată, te rog, mi-am zis eu la trei și jumătate. Poate că trebuia să iau o pastilă de fenobarbital de la mama. Nu, absolut exclus să fac așa ceva. Atunci aș fi ca ea. Păcat, mi-am zis, păcat că mult dorita comună s-a dovedit a fi o adunătură de șarlatani naziști. Îmi dorisem să cunosc niște oameni buni și să le dăruim banii noștri infami, obținuți prin înșelăciune din fabrici de armament. Iar mama, care nu era chiar în toate mințile, își dăduse seama nu doar că indivizii de aici nu erau buni, ci că erau chiar cei mai răi dintre cei răi și, din fericire, rezolvase problema. Oare de unde îi venea siguranța asta a înțelegerii profunde? Zăceam în pat, culcat pe spate, cu hainele pe mine, pantofii în picioare și nespălat, ca miliardarul Gustav Delbanco. Sacoșa de plastic plină cu bani mi-o îndesasem sub pernă. Și, brusc, mi-a trecut prin minte că toată viața pusesem mereu totul sub pat. Sub pat îmi vâram sandviciurile cu brânză aduse noaptea pe ascuns din bucătărie pe vremea când am cunoscut-o pe soția mea, mai târziu pusesem sub pat cuțitele de pâine și pioleții, precum și barele de fier pilite, bastoanele de plimbare cu măciulii de alamă ascuțite, în formă de cioc de rață, și iubitul meu pig stick^[i] din Papua Noua Guinee, ca să-mi apăr familia. Tata păstrase sub pat lucrări de Kirchner și Munch făcute sul, precum și francii elvețieni, iar eu moștenisem instinctul de la el, doar că la mine fuseseră mereu instrumente de respingere a răului. La tata fusese oare pur și simplu dorința de a nu mai ajunge niciodată sărac? Senzația că are, că deține sub patul lui niște obiecte, niște valori pe care nimeni n-ar putea să i le mai ia vreodată, fiindcă dormea pe ele? Așa cum mi se înfățișa acum, fusese într-adevăr un omuleț ciudat, care semănase foarte bine cu actorul Louis de Funès. Ori de câte ori mă uitam la un film cu Funès, mi se părea că-l recunosc pe tata. Pe bărbatul scund, agil, subțire, cu păr rar și costume gri-deschis, pe acel filou^[ii] șiret, cam prefăcut, care se ascundea în spatele ochilor lui albaștri, spălăciți. Pentru mine fusese un om enigmatic.

Fusese un repozitoriu al secretelor, care au ieșit la suprafață abia după moartea lui. Odată, într-o vară, închiriase pentru ai lui casa din Cascais a familiei de bancheri portughezi Espírito Santo, o vilă splendidă așezată pe o limbă de pământ, cu acces propriu la mare. Porniserăm împreună de la intrarea în casă, mergând pe o stradă îngustă spre centrul orașului, iar un Renault 4 liliachiu, rulând la pas, a dat să se strecoare pe lângă el. Între genunchiul tatei și aripa din față a mașinii, care se deplasa foarte încet pe lângă el, rămăsese destul loc, văzusem asta, rămăseseră cel puțin treizeci de centimetri. Totuși tata a scos un strigăt și s-a apucat cu amândouă mâinile de fluierul piciorului, încovoiat de suferință, nu ca și cum mașina l-ar fi atins cumva, ci ca și cum i-ar fi zdrobit de-a binelea genunchiul. Șoferul a coborât cu o față îngrijorată și a încercat să-l ajute pe tata, care, cu chipul schimonosit de durere, i-a ordonat să vină la casa familiei Espírito Santo, una dintre cele mai avute și mai influente familii din Portugalia, aflată la numai câțiva metri. Ajuns acolo, în salon, s-a aruncat, șchiopătând, pe o otomană Louis XVI, ținând piciorul ridicat, și era așa de mulțumit de sine, încât bietul șofer de Renault 4 a fost orbit de atâta eleganță, autoritate și putere. Și se simțea, bineînțeles, ca și cum ar fi comis cea mai mare greșeală din viața lui. Deși nu se întâmplase nimic, absolut nimic. Tata amplificase măruntul accident numai ca să facă pe grozavul în fața unui portughez oarecare de pe stradă și să-l umilească de să intre în pământ.

Așa fusese tata, un enorm iubitor de putere, care, chinuindu-i și umilindu-i pe alții, putea obține distanțarea ce-i era atât de necesară și o membrană de protecție impenetrabilă. Și eu mă întrebasem uneori dacă nu cumva toată familia mea și, de asemenea, tot anturajul familiei mele se hrăneau din umilirea altora, dintr-o conștiință a apartenenței la elită, care în realitate era comportamentul unei pături mijlocii dornice să urce în pătura superioară și pe care, totodată, nimic n-o înspăimânta mai mult decât propria origine proletară.

Pe de altă parte, totul - toată fanfaronada asta - era teribil de ușor de decodat încă de pe vremea când eram copil. El, tata, trebuie să-și fi dat seama, fusese mereu foarte transparent. La micul-dejun comun făcea întotdeauna biluțe din miezul chiflelor, rulându-le pe masă, apoi ascundea biluțele acelea în buzunarele pantalonilor și le arunca mai târziu vietăților din cotețul de la castelul lui de pe malul lacului Geneva, ca să le vadă cum se bat pentru resturile de chifle. Fusese amuzant, fusese meschin, fusese lipsit de imaginație, fusese trist.

Poate că expresioniștii germani și norvegieni, care nu abordaseră cu adevărat conceptul de pătură socială, de clasă socială, evocaseră o lume de vis purpurie, aflată dincolo de obiceiurile burgheze? Tata mereu alegea Nolde, Munch și Pechstein, alegea mereu Kirchner și Heckel, în vreme ce artiștii politici Grosz sau Otto Dix nu însemnaseră nimic pentru el. În schimb Beckmann fusese un caz limită, tata avusese mai multe gravuri și tablouri de-ale lui. Însă la acea lume de vis putea accede numai prin bani, niciodată nu fusese implicată vreo formă de spiritualitate, misticul și sublimul îi rămăseseră străine, eu nici măcar nu fusesem botezat. Nu existase nicio contralume. Pentru el nu exista decât lumea aceasta și ea se sfârșise în Elba, în punga de plastic.

Nu își dorise mormânt, nu își dorise monument funerar, nu își dorise discursuri, nu își dorise aduceri-aminte, iar după aceea nu mai existase nimic altceva decât tăcere și pieire. Iar în cele din urmă tablourile, toate tablourile, fuseseră vândute la Kornfeld și Sotheby's și Grisebach și nu mai rămăsese nimic măreț. Nici măcar vreun vis de-al lui. Acum îmi apăreau iarăși giganții de gheață râpoși ai lanțului Hindukuș și flaconul de fenobarbital de pe noptiera de lângă mama, care dormea. Pe la ora patru am auzit niște pași ușori pe coridor. Totuși nu știam sigur dacă nu cumva adormisem deja. M-am trezit cu o zvâcnire electrică a pielii, m-am trezit complet. Pașii s-au oprit în fața ușii noastre. Apoi de afară s-a introdus în broască, foarte încet și cu grijă, o cheie. Am sărit în picioare și mai întâi m-am proptit cu umărul în ușă, apoi mi-am desfăcut fulgerător cureaua, am legat bine clanța cu ea și am agățat catarama de un cârlig prins în perete, lângă ușă. Oare de ce nu încuiasem?

Cineva încerca să deschidă ușa împingând din afară, dar cureaua o bloca, a urmat o lovitură cu piciorul, slabă, pe jumătate furioasă, și eu eram gata, la doar un pas, să apuc lampa de pe noptieră ca s-o folosesc ca armă în caz că ușa nu rezista. Apoi am auzit pași îndepărtându-se și apoi iarăși sforăitul calm, catifelat, al mamei, care dormea întinsă pe spate și nu se mișca. Dimineața, pe la șase și jumătate, m-am ridicat în capul oaselor și m-am frecat la ochi și pe obraji cu palmele, timp în care mama, deja trează de multă vreme, ca întotdeauna, își făcea toaleta de dimineață. În timp ce se ruja și își dădea cu fard pomeții acoperiți de cruste, i-am spus că trebuie să dispărem de acolo și asta cât mai repede cu putință. Înainte de asta avea cumva nevoie de o pungă nouă? Da, a zis, iar eu am rezolvat problema cu mult mai multă îndemânare decât în ziua anterioară și nici nu m-a mai deranjat. Am ajutat-o să se îmbrace, își alesese un costum galben-grozamă.

Cu o seară înainte n-o crezusem în stare de toate astea, vreau să spun că pe mine mă cunoșteam bine și știam că, de exemplu, în caz de pericol fizic puteam reacționa fulgerător, ca un animal încolțit, pufnind amenințător și arătându-mi colții, dar pe mama încă n-o văzusem niciodată așa, avea brusc o capacitate de apărare necunoscută mie, cu adevărat uimitoare la cei peste optzeci de ani ai ei. Însă ea fusese nevoită să se apere toată viața nu doar împotriva întregii orori SS a tatălui ei, ci și împotriva tatei, a soțului ei extrem de bogat.

Problema fundamentală a fost mereu cea a banilor, îmi spusese ea cu ani în urmă, când mersese pentru prima oară la psihiatrie, pe atunci în Meiringen. Banul este instrumentul de asuprire, ține minte asta, băiete, zisese ea, cu asta te au la mână, mai ales aici, în Elveția. Atunci, în holul de la recepție, băuse dintr-o sticlă de Elmer-Citro pe care o adusese cu ea și în care adăugase pe ascuns vodcă, așa că își cam ieșise din fire din cauza asta. Țara asta - adică Elveția - nu a existat până când au inventat-o englezii, la sfârșitul secolului al optsprezecelea, zisese ea, adică până când a fost reprodusă pe cărți poștale ca perspectivă, ca decor, ca priveliște. Se internase singură în clinica din Meiringen, la triaj își scrisese numele pe formular cu o cariocă neagră care zgâria hârtia, timp în care se întorcea spre mine, cu ochelarii de soare prinși în părul încărunțit, doamna de la triaj îi dădea să completeze alte și alte foi, iar mama mă sâcâia, zicând că după aceea elvețienii au văzut cum se pot scoate bani cu ușurință din panoramele lor agreabile, care până atunci nu li se păruseră deloc deosebite, dar dacă străinii țineau să plătească pentru așa ceva, n-aveau decât, să poftească.

Doamna de la triaj mă privise, înălțase puțin din sprâncene și vârâse într-un fișet hârtiile semnate, care validau internarea mamei, de bunăvoie și din proprie inițiativă, după care ne luaserăm rămas-bun. Ea era plină de energie, plină de o energie rafinată, datorată limonadei cu vodcă, dar poate și internării, și eu am mai strigat în urma ei că o rog să admire Cascadele Reichenbach dacă are timp, erau chiar în spatele clinicii, ceva mai la deal, apoi ea a dispărut pe culoarele clinicii, ținând strâns în brațe geanta Ferragamo, iar eu m-am uitat după ea cu un nod în gât. Încă de pe atunci mă gândisem că de fapt era o persoană cu totul neobișnuită.

Și mă gândisem că, dacă n-ar fi fost mama mea, poate că mi-ar fi plăcut s-o cunosc. Pe drumul cu mașina până la acea clinică de psihiatrie din Meiringen, pe care l-am făcut împreună, am discutat, din câte îmi amintesc, să aibă grijă să mănânce cum trebuie la cantină sau în cameră. Și ea a zis că nu-i pasă de mâncare, că nu merge nici la piețele săptămânale din Zürich ca să cumpere legume sau altele asemenea. Iar eu am ripostat că, de exemplu, piața de alimente din Bürkliplatz era un loc minunat pentru a cumpăra fructe proaspete, de la țară, și brânză de toate soiurile și pâine țărănească abia scoasă din cuptor, cu coajă tare. Și atunci ea mi-a răspuns, băiete, așa a zis, e privilegiul îndoielnic și, de asemenea, ridicol al micii burghezii să fie interesată de fructe, de brânză și de conopidă proaspătă, ea refuza treaba asta, ea se va hrăni doar cu mâncare gata preparată, orice altceva era o fățărnicie și, în ceea ce o privea, putea mânca zilnic, până la capătul vieții ei, file de somon à la Bordelaise din congelatorul magazinelor Migros.