Viața mea în librăria Morisaki (II)

Citiți fragmentul anterior aici.

Două săptămâni mai târziu, eram pe peronul stației din Jimbōchō.

De ce se întâmplase așa? Viața mea începuse să se schimbe cu o asemenea viteză, încât aveam senzația că nu puteam ține pasul cu ea.
- Alege, mi-a spus maică-mea la telefon, pe un ton grav. Ori te întorci acasă în Kyūshū, ori mergi la unchiul Satoru.

Și așa, fără tragere de inimă, am ales a doua variantă. Știam prea bine că, dacă mă întorceam acasă, ai mei mi-ar fi aranjat o căsătorie și aș fi pierdut orice speranță să revin vreodată în capitală. După toate sacrificiile pe care le făcusem ca să ajung în Tōkyō, întoarcerea acasă ar fi însemnat că-mi acceptam înfrângerea.

Nu mai ieșisem de mult din casă și îmi tremurau picioarele. Am reușit cumva să urc în metrou, iar când am ieșit din stație, razele fierbinți m-au lovit drept în creștet. Cât timp stătusem în casă, dormind întruna, afară vara era în toi. Strălucind deasupra mea, soarele mă sfida ca un puștan obraznic. În ultima mea zi la birou, mi se păruse că vara era departe. Mă simțeam trădată chiar și de anotimpurile care se succedau cu repeziciune, și asta m-a întristat și mai mult.

Eram pentru prima oară în Jimbōchō. De vreme ce casa bunicilor mei era în Kunitachi, nu avusesem ocazia să vin în acea parte a orașului.

Așteptând la semafor, am privit curioasă în jur. Peisajul mi s-a părut ciudat: de-o parte și de alta a bulevardului (unchiul îmi spusese că se cheamă Yasukuni), erau numai librării și anticariate, perete în perete. Oriunde aș fi întors capul, la dreapta sau la stânga, erau numai prăvălii cu cărți.

De obicei, abia dacă vedeai câte o librărie pe o stradă, dar, acolo, mai mult de jumătate din clădiri adăposteau prăvălii cu cărți. Firește, erau și librării uriașe, precum Sanseidō sau Shosen, dar cele care îmi atrăgeau atenția erau anticariatele mici și înghesuite unele în altele, care păreau strivite de clădirile impunătoare. În direcția opusă, spre Suidōbashi, câțiva zgârie-nori găzduind birouri făceau priveliștea și mai stranie.

Uimită de locul în care ajunsesem, am traversat strada pe la trecerea de pietoni plină de corporatiști ieșiți să mănânce în pauza de prânz și am început să merg pe trotuar, prin fața unui șir lung de librării. Pe la jumătatea drumului m-am oprit, așa cum mi-a spus unchiul Satoru, și am intrat pe o stradă mai mică, Sakura, plină și ea de prăvălioare cu cărți. "Am ajuns în raiul anticarilor", mi-am spus în sinea mea.

În timp ce mă întrebam cum am să reușesc să găsesc librăria unchiului, tot mergând așa prin căldura aceea sufocantă, în fața unei clădiri, am văzut un bărbat care-mi făcea cu mâna. Avea părul vâlvoi, ochelari cu rame negre și groase, dar o constituție adolescentină. Purta o cămașă în carouri, cu mâneci scurte, pantaloni lălâi și șifonați din stofă de bumbac, iar în picioare, sandale. L-am recunoscut pe dată: era unchiul Satoru.
- Ia te uită cine a venit! Aici, Takako, draga mea! Sunt aici! a strigat, zâmbind cu gura până la urechi.

Privindu-l de aproape, mi-am dat seama că îmbătrânise mult. La coada ochilor îi apăruseră riduri adânci, iar pe tenul lui, altădată curat și alb ca al unei fetișcane, răsăriseră o mulțime de pete. Cu toate astea, în ochii din spatele lentilelor strălucea aceeași lumină de copil inocent.
- De când mă aștepți în fața librăriei?
- Am intuit că e timpul să vii. E plin de librării și anticariate pe aici, nu? Mi-a fost teamă că ai să te rătăcești și am ieșit în fața librăriei ca să-ți fac cu mâna. M-am tot uitat după eleve în uniformă, dar te-ai făcut mare, Takako! Ce ai crescut!

Păi, cum altfel? Ultima oară ne văzuserăm în urmă cu aproape zece ani. Eram elevă în anul întâi la liceu și venisem în Tōkyō la slujba de comemorare a unui an de la moartea bunicului. Cu excepția petelor și a ridurilor, unchiul Satoru era neschimbat. Trecuse de patruzeci de ani, dar era la fel de zăpăcit și de vioi ca în tinerețe. Nu avea nici cea mai mică preocupare pentru înfățișarea sa. În adolescență, când măsuram la milimetru distanța dintre mine și ceilalți, felul său de a fi mi se părea cu adevărat insuportabil.

Mi-am ferit ochii de privirea lui insistentă și am întors capul spre intrarea în librărie.
- Aici e librăria străbunicului...

Cu o ușoară emoție, am ridicat ochii către plăcuța de deasupra ușii, pe care scria Librăria Morisaki - specializată în literatură modernă.

Deși nu l-am cunoscut pe străbunicul meu, faptul că librăria supraviețuise timp de trei generații mi se părea impresionant.

Clădirea mică, din lemn, cu un etaj și cu ușă de sticlă, fusese ridicată în urmă cu treizeci de ani, dar părea mult mai veche.
- Primul sediu a fost ridicat în epoca Taishō^[i], pe strada Suzuran, dar a fost demolat. Tocmai de aceea i se spune "a doua librărie Morisaki", mi-a explicat unchiul.
- Serios?
- Gata cu poveștile, intră, intră!

Aproape că mi-a smuls geanta din mână, după care m-a condus înăuntru. M-a trăsnit un puternic miros de stătut.
- Miroase a mucegai, mi-a scăpat.
- Vrei să zici că e un aer răcoros, ca într-o dimineață după ploaie, m-a corectat unchiul, pe un ton șugubăț.

Mica librărie era ticsită de cărți. În spațiul mic, de numai opt rogojini tatami, și slab luminat, plutea parfumul epocii Showa^[ii]. Cărți publicate de diverse edituri, faimoase sau independente, erau așezate ordonat pe rafturi, în timp ce cărțile de dimensiuni mai mari, publicate în mai multe volume, erau aranjate în teancuri lângă perete. Un vraf cu cărți trona chiar și pe un colț al tejghelei înguste, unde se afla casa de marcat. Fără îndoială că, în cazul unui cutremur puternic, toate s-ar fi prăbușit unele peste altele, ca într-o avalanșă.
- Câte cărți ai aici, unchiule? l-am întrebat, uluită de ceea ce vedeam.
- Mm... Știu și eu... Să tot fie vreo șase mii de volume.
- Șase mii?! am replicat, pe un ton isteric.
- Suntem o librărie mică, nu avem spațiu pentru mai multe.
- Și ce înseamnă "specializată în literatură modernă", cum scrie pe plăcuța de la intrare?
- Asta înseamnă că în librăria noastră vindem mai ales literatură modernă, scrisă de scriitori japonezi. Uită-te aici!

Mi-a făcut semn, și ochii mi-au căzut pe cotoarele câtorva cărți. Am recunoscut nume celebre, precum Ryūnosuke Akutagawa, Natsume Sōseki și Mori Ōgai, dar de altele nu auzisem niciodată. Cel mai bine cunoșteam cărțile pe care le citisem, mai mult sau mai puțin, la liceu.
- Ce de cărți! Atât de mulți oameni adunați la un loc! am exclamat, și unchiul a râs.
- Fiecare librărie de pe strada noastră e specializată într-un anumit domeniu. Unele vând doar culegeri de exerciții și teste de admitere, altele, numai piese de teatru și scenarii de film. Sunt și librării care vând doar fotografii, cărți poștale și albume foarte vechi. E cartierul cu cele mai multe librării pe metru pătrat. E unic în lume.
- Unic?
- Exact. Încă din epoca Meiji^[iii], a fost locul preferat al scriitorilor, intelectualilor și oamenilor de cultură. Când au început să fie construite școli în cartier, a explodat numărul librăriilor care vindeau teste și culegeri de exerciții. Așa a fost la început.
- Deci cartierul are o istorie foarte veche, nu?
- Da, e un cartier cu o istorie foarte îndepărtată. Gândește-te că scriitori ca Mori Ōgai și Junichirō Tanizaki au scris cărți a căror acțiune se petrece în acest cartier. Și în ziua de azi suntem vizitați de foarte mulți turiști străini, mi-a povestit foarte mândru unchiul, ca și cum ar fi povestit despre el.
- E prima oară când aud asta. Și locuiesc de atâta timp în Tōkyō, am recunoscut, fără să mă sfiesc.

Eram impresionată că, drept răspuns la o simplă întrebare, mi-a povestit atâtea despre istoria cartierului. Era o enciclopedie ambulantă unchiul meu, el care nu părea să aibă o slujbă serioasă și care visa cu ochii deschiși cât era ziua de lungă. E adevărat că, atunci când eram mică și ne jucam împreună, camera lui era înțesată de cărți grele, de istorie și filosofie.
- Mai târziu, să ieși să te plimbi puțin prin cartier. E plin de locuri interesante. Dar nu azi, fiindcă trebuie să-ți arăt camera unde vei locui. La etaj e un fel de depozit, dar camera e mare.

Am aruncat o privire în odaia de la etaj și am simțit că mă ia cu leșin. "Depozitul" era format din teancuri de cărți, înalte ca niște turnuri, ridicate în toată încăperea, încât abia dacă aveai loc unde să pui piciorul. Era ca o scenă desprinsă dintr-un film SF despre orașele viitorului. Un aparat de aer condiționat mergea la capacitatea maximă, dar era atât de vechi și de uzat, cu bătrânul motor gemând de părea că o să-și dea duhul, încât mai mult ca sigur că te treceau toate apele acolo. Huruitul aerului condiționat se lua la întrecere cu țârâitul enervat al cicadelor.

Mi-am întors privirea tăioasă și glacială către unchiu-meu. Îmi spusese că pregătise camera, dar tot ce-am găsit era o odaie înghesuită în care n-ar fi încăput să doarmă nici un șoarece, dacă ar fi îndrăznit să întindă lăbuțele.
- Să știi că aveam de gând să mai strâng din lucruri, special pentru tine, Takako, draga mea, a încercat să se scuze, dând energic din capul lui cu păr vâlvoi, dar de vreo trei zile am spatele înțepenit. Asta-i soarta noastră, a librarilor. Jumătate din lucruri le-am pus deja în camera de alături. Puțin câte puțin, am să scot toate cărțile și ai să poți locui aici, fără griji.

Exact în acel moment, ușa de sticlă a librăriei s-a deschis.
- Scuză-mă, mi-a spus unchiul și a început să coboare în fugă scările.

M-am uitat de jur împrejur prin odaie și am scos un oftat de disperare. Puțin câte puțin, mi-a spus, dar știam că mă păcălește. Aveam senzația că se juca cu nervii mei. Cât putea de mult. Dar nu aveam de ales. Reziliasem contractul de închiriere pentru fostul apartament, așa că odaia ticsită cu cărți era singurul loc în care puteam trăi.

Mi-am făcut curaj și am început să fac curățenie în cameră.

Toată ziua, m-am luptat cu vrafurile de cărți. Asudând din greu, luam în brațe câte un maldăr de cărți pe care îl aruncam la întâmplare în camera alăturată. O clipă de neatenție era de ajuns ca turnurile să se prăbușească, aidoma celebrului turn Babel, lovit de mânia Atotputernicului. Cu fiecare secundă ce trecea, uram tot mai mult cărțile din fața mea.

Până seara am reușit să mut restul cărților în camera alăturată și să salvez o măsuță cu picioare scurte. În odaia vecină, cărțile ajungeau până aproape de tavan și începusem să-mi fac griji că podeaua avea să se rupă sub greutatea lor. Dar m-am liniștit, spunându-mi că nu are ce să se întâmple într-o clădire atât de solidă. Am pornit aspiratorul. Furtunul înghițea lacom cocoloașe de praf și gunoaiele care pluteau peste tot, ca niște spirite malefice. Am frecat rogojinile tatami și pereții cu niște cârpe, până când odaia s-a luminat, arătând, în sfârșit, locuibilă.

În timp ce admiram cu profundă împlinire sufletească roadele muncii mele, stând în prag cu mâinile în șolduri și picioarele depărtate, unchiul, care tocmai închisese librăria, urca la etaj.
- Ooo, ce curățenie ai făcut! s-a minunat. Splendid! Dacă ai fi trăit în Anglia secolului al XIX-lea, pot să jur că ai fi fost o slujnică de ispravă.

"Bate câmpii", mi-am spus în gând. "Of... Când mă gândesc că e musai să mă înțeleg cu omul ăsta. N-am de ales."
- Sunt frântă de oboseală. Mă culc.
- Da, mergi la culcare. De mâine-dimineață, contez pe ajutorul tău.

După ce a plecat, am făcut o baie rapidă și, cu părul încă ud, m-am ghemuit pe salteaua mirosind a stătut.

Am stins lumina, și în camera mea s-a făcut instantaneu liniște. Aveam senzația că toate cărțile își țineau răsuflarea.

Privind pierdută tavanul cufundat în semiobscuritate, am început să-mi fac griji că n-am să mă pot obișnui cu locul acela, chiar dacă aveam să locuiesc doar pentru scurtă vreme în librărie. Dar îngrijorarea mea n-a durat decât o clipită, căci în secunda următoare am adormit buștean.

Am visat că eram o servitoare-android, într-un oraș al viitorului, în care toate clădirile erau construite din cărți vechi.

În dimineața următoare, când am deschis ochii, nu am știut unde mă aflam. Am întors brusc capul către ceasul deșteptător pus într-un colț al camerei: 10.22.

Am revenit brusc la realitate, am țipat cât m-a ținut gura și am țâșnit ca un arc, drept în picioare. Librăria se deschidea la ora zece! Înainte să mă culc, pusesem ceasul să sune la ora opt. Dar nu sunase, ca și când cineva l-ar fi oprit. Cine a putut să-mi facă una ca asta? Câtă răutate! Firește, eu îl oprisem, nimeni altcineva.

Cum de făcusem o asemenea greșeală? Obișnuiam să mă trezesc devreme, ba chiar eram mândră că, în cei trei ani cât fusesem angajată la firmă, nu întârziasem niciodată. În pijama, cu părul vâlvoi, am coborât în grabă scările și, panicată, am ridicat obloanele grele. Razele fierbinți din toiul verii s-au strecurat rapid în librărie. Toate prăvăliile cu cărți de pe străduța noastră erau deschise, numai eu întârziasem.

Ce să fac? Cum să-i explic unchiului că am pierdut o jumătate de oră din program? Timp de treizeci de minute, am stat încremenită în spatele casei de marcat, în pijama. Spre surprinderea mea, nimeni nu a trecut pragul librăriei.

Nici o jumătate de oră mai târziu nu intrase încă nici un client. Pe stradă erau câțiva oameni, dar treceau grăbiți prin fața librăriei. Mi-am dat seama că puteam s-o iau mai ușor. M-am schimbat de pijama, m-am pieptănat, m-am machiat discret și am coborât din nou în librărie.

În jurul prânzului, au apărut și primii clienți, dar cumpărau cărțulii vechi, de cincizeci sau o sută de yeni. Cum reușea unchiul să țină librăria deschisă, când avea vânzări atât de slabe? Eram îngrijorată și, de atâta grijă, am căscat de vreo treizeci de ori și am ațipit în două reprize.

La ora unu, a intrat un domn trecut de prima tinerețe, scurt și îndesat, cu o chelie lucioasă. M-a privit cu uimire, cum stăteam după tejghea, și și-a început, pe nerăsuflate, interogatoriul:
- Ha?! Unde e Satoru? Și dumneata cine ești? Fata cu jumătate de normă? M-am prins... Nu-și permite să te plătească cu normă întreagă, nu?

Judecând după cum felul în care vorbea, părea un client fidel al librăriei.
- Ăăă..., am început șovăielnic, după care am început să turui: Unchiul meu se întoarce la ora două. Mă cheamă Takako și sunt nepoata lui. Și nu muncesc cu jumătate de normă. Locuiesc aici. Nu cunosc detalii despre situația financiară a unchiului meu, așa că nu vă pot răspunde la întrebare.

Bărbatul m-a ascultat atent, fără să-și ia ochii de la mine.
- Măi să fie! N-am știut că Satoru are o nepoată atât de tânără și de frumușică.

Un zâmbet larg mi-a înflorit pe chip. Ce bine că n-am dat importanță atitudinii ușor arogante pe care a avut-o la început. Părea un domn tare cumsecade. Blând, cu o privire caldă.
- N-am mai citit de mult ceva scris de Naoya Shiga. Doar știi că nevastă-mea mi-a aruncat toate cărțile lui, mai ții minte? mi-a spus, privind curios rafturile cu cărți.

Îl vedeam pentru prima oară în viața mea, prin urmare nu știam despre ce vorbea.
- Ia zi-mi, unde sunt cărțile?
- Care cărți?
- Păi, nu ți-am spus? Naoya Shiga.
- A, da! Ăăă... Ar trebui să fie pe aici, pe undeva, am bălmăjit.

Brusc, privirea caldă i s-a înăsprit.
- Auzi, dumneata nu citești cărți?
- Deloc, am răspuns, zâmbind tâmp.

Chipul i s-a schimbat într-o clipită. În locul clientului cumsecade, stătea acum un demon dezlănțuit, cu ochii bulbucați, care a început să-mi țină o predică lungă, țintuindu-mă cu o privire tăioasă, scăpărând amenințător.
- E strigător la cer! Voi, tinerii din ziua de azi, nu puneți mâna pe o carte! Nu știți decât să stați toată ziua cu nasul în computer și să jucați jocuri. Ce ne facem cu voi? Iar dacă se întâmplă minunea să citiți, nu citiți decât niște mizerii, manga și povestioare ușurele de pe internet. Fiu-meu face acuși treizeci de ani, dar se joacă pe computer cât e ziulica de lungă. Ascultă bine ce-ți spun: asta nu face decât să arate cât de superficială e lumea de azi. Dacă nu vrei să ajungi un om superficial și ignorant, pune mâna și citește măcar câteva din cărțile minunate de aici.

Abia după o oră a ieșit din librărie, dar mie mi-a părut că a stat o veșnicie.

A turuit întruna, până a rămas fără vlagă, și a plecat fără să cumpere nimic. Eram extenuată, și o jumătate de oră mai târziu, când s-a întors unchiul, am crezut că-l văd pe Mesia.
- Ei, cum a fost azi? Ai avut probleme? m-a întrebat, răsfoind registrul cu încasări.
- Nu, i-am răspuns cu glas stins. Dar după prânz a venit un nene cu o chelie ca o păpădie cu puful pe jumătate suflat, și m-a înnebunit cu tot felul de povești. A trăncănit mult, exagerat de mult.
- A, da, e Sabu. E clientul nostru fidel, de două-zeci de ani.

Mi-a scăpat un zâmbet ironic. Nu știu de ce, dar îmi părea numele perfect pentru el.
- Sabu e îndrăgostit de marii scriitori japonezi. Dar vorbește cam mult. Uneori, nici eu nu-i fac față. Când simt că nu mai pot, îi ofer o ceașcă cu ceai și atunci se transformă într-un bătrânel docil, care încuviințează din cap la orice, spunând mereu da, da, da. Și apoi pleacă.

Ascultându-l, am avut o revelație: să faci comerț înseamnă să-ți cunoști foarte bine clienții, dar să ai clienți fideli în ziua de azi, asta da raritate.
- Pot să te întreb ceva, unchiule?

Voiam să dezleg cel mai mare mister pe ziua aceea.
- Ce e?
- Cum merg vânzările? Sunt clienți puțini, iar dacă e să cumpere ceva, cumpără doar cărțile cele mai ieftine...

Unchiul a râs, binedispus.
- Așa e, trăim timpuri în care cărțile vechi nu prea se mai vând. În tinerețea tatălui meu, librăriile și anticariatele erau la mare căutare, scoteai bani frumoși cu așa ceva. Erau alte vremuri. Editurile nu publicau la fel de mult ca azi, în plus, nu exista nici televiziunea. În urmă cu șase ani, am început să vând online volumele rare, unicat, care costă de la câteva zeci de mii de yeni în sus. Pe scurt, mă descurc. Sabu cunoaște situația librăriilor. E clientul nostru fidel, de pe vremea când tata era proprietar. Apropo, tu nu intri în librării și anticariate?
- Uneori, mai intru și eu într-un Book Off. Acolo pot să citesc manga, știi...
- Vorbești de lanțul de anticariate, nu? E drept că e renumit și mare, dar la ei n-ai să găsești cărți scrise acum zeci de ani, așa cum avem noi aici. Pentru că nu mai sunt căutate. Cu toate astea, e plină lumea de oameni care iubesc cărțile vechi. Unii sunt tineri, de-o seamă cu tine, Takako. Pentru ei, o librărie ca a mea e un adevărat paradis, la fel cum e și pentru mine.
- Îmi amintesc că, atunci când veneam în vizită aici, eram uimită de camera dumitale plină de cărți. Câți ani au trecut de când ai moștenit librăria, unchiule?
- Știu și eu... Cred că după ce s-a îmbolnăvit tata. Să tot fie vreo zece ani. Ehei, sunt începător pe lângă alți proprietari de anticariate de aici. Unii dintre ei lucrează de treizeci sau chiar patruzeci de ani cu cărțile vechi.
- Incredibil. Nu pot înțelege lumea voastră.
- Takako, ar trebui să încerci să citești ceva. Ai de unde să alegi din miile de volume de aici, mi-a spus, zâmbitor.

I-am răspuns și eu cu un surâs.