Viața mea în librăria Morisaki

Satoshi Yagisawa (Chiba, Japonia, 1977) locuiește în Tōkyō. Romanul său de debut, Viața mea în librăria Morisaki, a câștigat premiul literar Chiyoda și a fost ecranizat. În prezent, este în curs de publicare în 22 de țări. Continuarea acestui roman, Întoarcere în librăria Morisaki, va apărea în 2024 la Editura Litera.
Jimbōchō, Tōkyō. Cartierul librăriilor și al anticariatelor, un veritabil paradis pentru cititorii pasionați. Un colț de lume liniștit și atemporal, aflat la numai câțiva pași de metrou și de marile clădiri moderne ale capitalei. Șiruri întregi de vitrine pline de cărți, noi sau la mâna a doua. Nu toată lumea cunoaște cartierul, oamenii fiind atrași mai cu seamă de Ginza sau de miile de lumini din Shibuya.

Deși locuiește de ani buni în Tōkyō, Tatako - o fată de douăzeci și cinci de ani, cu o viață destul de monotonă - nu a frecventat niciodată acea parte a orașului. Totuși, aici este situată librăria Morisaki, care se află în familia ei de trei generații. O prăvălioară cu cărți, într-o clădire veche din lemn, cu o cameră la etaj, folosită ca depozit. Este regatul lui Satoru, unchiul excentric al lui Tatako. Entuziast și cam zăpăcit, el își dedică viața cărților și librăriei Morisaki, mai cu seamă după ce soția lui l-a părăsit. Spre deosebire de unchiul ei, Tatako s-a lăsat pradă depresiei și nu a mai ieșit din casă de când iubitul ei i-a spus că vrea să se însoare cu o altă femeie. Satoru este cel care îi aruncă un colac de salvare, propunându-i să se mute la primul etaj al librăriei. Tatako, o tânără câtuși de puțin interesată de lectură, se trezește brusc trăind printre munți de cărți gata oricând să se prăbușească și printre clienți enervanți, care o iau tot timpul la întrebări și îi citează scriitori necunoscuți.

Printre discuțiile din ce în ce mai pătimașe despre literatura japoneză modernă, întâlnirea întâmplătoare, într-o cafenea, cu un necunoscut timid și secretele poveștii de dragoste a lui Satoru, Tatako va descoperi treptat un mod de a comunica și de a relaționa care pleacă de la cărți și ajunge la inimă și un stil de viață mai intim și mai autentic, fără teama de a spune ce gândești și de a lăsa în urmă trecutul.


Am locuit în librăria Morisaki de la începutul verii până în primăvara anului următor.

Instalată într‑o cameră liberă de la etaj, am trăit literalmente îngropată între munți de cărți. Întunecoasă, îngustă și sufocantă, odaia păstra un iz de cărți vechi și igrasie.

Cu toate astea, nu am uitat niciodată zilele petrecute acolo. Fiindcă știu că viața mea adevărată a început în librăria Morisaki. Nu am nici o îndoială că, dacă nu aș fi trăit acolo o vreme, viața mea ar fi fost mult mai searbădă, banală și deprimantă.

Un loc important, de neuitat - asta înseamnă pentru mine librăria Morisaki.

Amintirile acelor zile mi‑au rămas proaspete și vii în memorie.

Totul a început brusc, ca un fulger pe un cer albastru și senin.

Ba nu, adevărul e că, pentru mine, prologul a fost dramatic, mai șocant decât dacă aș fi văzut că plouă cu broaște.

În ziua aceea, Hideaki, iubitul meu, cu care eram cam de un an, m‑a anunțat într‑o doară:
- Eu... mă însor.

Instantaneu, în minte mi‑au răsărit un milion de semne de întrebare. N‑aș fi fost uimită dacă ar fi spus: "Hai să ne căsătorim". Chiar și un "Vreau să mă însor" ar fi avut o logică. Dar "Mă însor" suna, fără doar și poate, straniu. De vreme ce căsătoria e un angajament care presupune acordul a doi oameni adulți, eram convinsă că nu se exprimase corect. Și‑apoi ce era cu tonul ăla nonșalant, ca și cum mi‑ar fi spus: "Azi am găsit pe stradă o monedă de o sută de yeni"?

Era o seară de vineri, la jumătate lunii iunie. La sfârșitul săptămânii de muncă, luam cina la un restaurant italienesc din Shinjuku. Situat la ultimul etaj al unui hotel, era localul nostru preferat, căci puteam admira panorama orașului scăldat în luminile strălucitoare ale nopții.

Eu și Hideaki lucram la aceeași firmă. Se angajase cu trei ani înaintea mea și mi‑a picat cu tronc de când m‑am angajat. Când era lângă mine, inima îmi sărea din piept, ca și cum ar fi făcut salturi de pe trambulină. Prezența sa era un motiv suficient pentru ca în seara aceea să mă simt într‑al nouălea cer, savurând un pahar de vin bun, la o întâlnire doar în doi, în sfârșit, după mult timp de când nu mai ieșiserăm împreună.

Dar a apărut imprevizibilul.
- Poftim?

Atât am fost în stare să bâigui, aproape pe negândite, căci eram sigură că nu auzisem bine.
- La anul mă însor, mi‑a repetat el, relaxat.
- Deci cine cu cine se căsătorește?
- Eu. Mă însor cu iubita mea.

"Ha?", am făcut în sinea mea, încasând lovitura din plin.
- Și cine e iubita ta?

Fără nici o remușcare, a rostit numele unei colege din alt departament al firmei noastre, care se angajase odată cu mine. Era o dulceață de femeie, genul ăla care te face să o iei strâns în brațe de cum o vezi în fața ta.

Eu eram la polul opus: deșirată, cu trăsături prea banale. Practic, nu reușeam să înțeleg de ce mai era cu mine, dacă avea o relație cu o asemenea femeie adorabilă.

Mi‑a explicat că relația lor dura de doi ani și jumătate. Cu alte cuvinte, fusese cu ea mai mult decât cu mine. Firește că nu știam că avea o iubită și nici nu bănuiam că ar fi fost posibil să aibă pe cineva. Nimeni din firma noastră nu știa că noi doi eram împreună. Discreția mi s‑a părut cea mai bună strategie, ca să evităm remarcile răutăcioase ale colegilor, însă, pentru el, nu am fost niciodată iubita oficială, ci doar o tipă cu care se distra. Fusesem eu naivă sau el un nemernic?

În orice caz, își cunoscuseră deja părinții unul altuia, iar peste o lună urmau să se logodească oficial. Mă luase cu amețeală, iar capul îmi vuia, ca și cum un călugăr budist ar fi tras un clopot uriaș în țeasta mea.
- Știi, familia ei insistă că ar fi bine să facem nunta în iunie, altfel nu o să reușim să ne căsătorim anul ăsta. Așa că, de acum...

Ascultam absentă cum turuia și aveam senzația că vorbele îi cădeau pur și simplu din gură.
- Mă bucur pentru voi, am mormăit, șocată eu însămi de propriu‑mi răspuns.
- Oh, thank you! Dar, Takako, noi putem să ne mai întâlnim, mi‑a spus, tot numai un zâmbet.

Ca de obicei, chipul său surâzător trăda nepăsare și o aroganță caracteristică vedetelor sportive.

Dacă am fi jucat într‑o telenovelă siropoasă, ar fi fost scena perfectă în care să mă ridic și să‑i arunc un pahar cu vin drept în față. Însă eu nu am știut niciodată cum să‑mi exprim sentimentele.
Ca să înțeleg ce se petrecea în sufletul meu, trebuia să rămân singură și să meditez îndelung și profund la propriile emoții. Mai rău era că, brusc, călugărul budist începuse să tragă din nou clopotul în capul meu tulbure.

M‑am despărțit de el buimacă și m‑am întors acasă. Mintea mi se limpezea puțin câte puțin, făcând loc cu repeziciune unei tristeți copleșitoare. Da, mai degrabă eram copleșită de tristețe decât de furie. Era o tristețe fizică și violentă, aproape tangibilă.

Am început să plâng, și, cu cât plângeam mai mult, cu atât simțeam că nu mă pot opri. Prăbușită pe podea în mijlocul camerei, plângeam în întuneric. Prin cap îmi treceau tot felul de gânduri prostești: m‑am gândit că, dacă din ochi mi‑ar fi curs nu lacrimi, ci șuvoaie de petrol, aș fi ajuns peste noapte miliardară. Gândurile mele absurde mă făceau să izbucnesc și mai tare în hohote de plâns.

Îmi doream să vină cineva să mă ajute. Voiam cu adevărat să fiu ajutată, însă nu reușeam să dau glas strigătului disperat de ajutor. Strivită de propria neputință, continuam să plâng.

După acel episod, viața mea a fost un șir de dezastre.

Lucram în același birou cu Hideaki și eram nevoită să dau ochii cu el, deși aș fi preferat să‑l evit. Se comporta cu mine la fel ca înainte, însă atitudinea lui relaxată mă făcea să sufăr. Ca și cum nu ar fi fost de‑ajuns, uneori dădeam și de logodnica lui, în sala de mese a companiei sau în fața dozatorului de apă. Nu știam dacă era la curent cu relația dintre mine și Hideaki, dar, ori de câte ori ne întâlneam, mă saluta, afișând un zâmbet orbitor.

Nu mai aveam poftă de mâncare, iar noaptea nu puneam geană pe geană. Slăbeam văzând cu ochii, iar tenul meu căpătase o nuanță pământie, de‑a dreptul cadaverică, pe care nici cel mai bun fond de ten nu reușea s‑o acopere.

În timp ce lucram la birou, ochii mi se umpleau brusc de lacrimi. Mă ridicam de pe scaun de mai multe ori pe zi și alergam la toaletă, unde, închisă în cabină, îmi înăbușeam suspinele.

După două săptămâni de chin, când am simțit că nu mai rezist nici fizic, nici mental, i‑am prezentat șefului meu demisia, într‑un plic.

În ultima zi la birou, Hideaki a venit la mine și mi‑a spus vesel și surâzător:
- Am auzit că ți‑ai dat demisia, dar mai ieșim să luăm masa împreună, da?

Îmi pierdusem și iubitul, și locul de muncă în același timp și mă simțeam ca și cum cineva m‑ar fi aruncat în spațiu.

Eram de loc din Kyūshū, unde făcusem și facultatea, dar venisem la muncă în Tōkyō și, prin urmare, singurele mele cunoștințe erau colegii de birou. Timidă și nu prea sociabilă, nu‑mi făcusem prieteni noi în capitală.

Dacă mă gândesc mai bine, până la vârsta de douăzeci și cinci de ani, viața mea fusese "așa și‑așa". Mă trăgeam dintr‑o familie așa și‑așa, nici bogată, dar nici săracă, absolvisem o facultate așa și‑așa, nici mediocră, dar nici de top, lucrasem la o firmă așa și‑așa, bunicică... Pe scurt, duceam o viață așa și‑așa, ceea ce nu mi se părea tocmai rău. Nu eram pe culmile fericirii, dar nici pradă disperării. Asta era viața mea, punct.

Întâlnirea cu Hideaki marcase un moment cu adevărat special. Mai bine zis, a fost un miracol în adevăratul sens al cuvântului ca eu, genul de femeie delăsătoare, să ajung să fiu cu un bărbat de care‑mi plăcea la nebunie. Probabil că acesta a fost și motivul pentru care nu am știut cum să gestionez șocul pricinuit de încheierea poveștii noastre, cum să reacționez.

În cele din urmă, singura mea strategie de a face față despărțirii a fost să dorm. Mult. Cât de mult.

Pur și simplu. Eu însămi eram șocată de cât de mult puteam să dorm. Somnul era un mod de a evada din realitatea pe care o trăiam, și așa se făcea că, de îndată ce puneam capul pe pernă și mă ghemuiam pe saltea, înfofolită sub pătură, adormeam buștean. În universul mic și singuratic al odăii mele, zilele îmi treceau în somn.

Am zăcut așa mult timp. O lună, poate? Într‑o seară, când am deschis ochii, am observat ecranul telefonului pâlpâind: un apel pierdut și un mesaj vocal. Uitasem cu desăvârșire că aveam un telefon.

Numărul de pe ecran nu‑mi spunea nimic, dar mi‑am zis că ar trebui măcar să ascult mesajul. Un glas vesel a tulburat tăcerea din odaia mea: "Hei, hei! Takako, scumpo, ce mai faci? Sunt eu, Satoru. Te sun de la librărie. Dă‑mi un telefon mai târziu, când poți. O, a venit un client. Scuze, trebuie să închid. Pa, ne auzim".

Nedumerită, am lăsat capul într‑o parte: Satoru? Cine‑i individul? Habar n‑aveam. Îmi spusese "Takako, scumpo", deci era exclus să fi fost o greșeală... Ce zisese? Librărie? Care librărie? M‑am tot gândit, până când, în cele din urmă, mi‑a picat fisa: era Satoru, unchiul meu, Satoru!

Mi‑am amintit că, mai demult, mama îmi povestise cum că unchiul moștenise de la bunicul o librărie în Jimbōchō. Ultima oară mă văzusem cu el când eram în primul an de liceu. De atunci trecuseră zece ani, dar vocea lui părea neschimbată.

O presimțire sumbră mi‑a trimis fiori pe șira spinării. Nu aveam nici o îndoială că era mâna maică‑mii, fiindcă numai ei îi spusesem că mi‑am dat demisia și m‑am despărțit de Hideaki. Panicată, l‑o fi sunat pe fratele ei, cerându‑i să aibă grijă de mine. În cazul acesta, nu era nimic urgent.

Sinceră să fiu, nu eram pe aceeași lungime de undă cu unchiul Satoru. Era aiurit, cu capul în nori, vorbea în dodii, părea complet indiferent la ce spunea lumea despre el. Îmi lăsa impresia unui individ ușor arogant, cu un aer straniu, care mă indispunea.

În copilărie, îmi plăcea mult de el. Ori de câte ori eu și mama veneam la Tōkyō, în vizită la bunici, părinții mamei, ne jucam împreună în camera lui. Dar în adolescență nu i‑am mai suportat nici eu firea ciudată și încercam să evit să fiu în preajma sa. Exact în acea perioadă, unchiul a anunțat din senin că se însoară, deși nu avea un loc de muncă stabil, provocând un mare scandal în familia noastră.

Așa se explica faptul că, și după ce m‑am mutat la Tōkyō, am preferat să nu am nici o legătură cu unchiul meu, să nu mă întâlnesc niciodată cu el.

A doua zi după primirea mesajului, l‑am sunat, la amiază, cu inima îndoită. M‑am gândit că, dacă nu iau legătura cu el, am să‑i stârnesc furia mamei mele. Când eram la liceu, el avea treizeci de ani, prin urmare acum intrase deja în al patrulea deceniu al vieții.

Telefonul a sunat o dată, și cineva a și răspuns.
- Alo? Librăria Morisaki.
- Ăăă... Sunt eu, Takako.
- Ooo! Uau! a exclamat cu voce tare unchiul Satoru, de la celălalt capăt al firului.

Vârsta nu‑i afectase cu nimic vioiciunea inconfundabilă. Glasul său puternic și hotărât m‑a făcut să îndepărtez rapid telefonul de la ureche.
- Nu te‑am auzit de atâta amar de vreme! Ce faci? Ești bine?
- Mm... Așa și‑așa.
- Știam că te‑ai mutat la Tōkyō, dar n‑ai trecut deloc să mă vezi, Takako, draga mea!
- Iartă‑mă, unchiule! Am fost ocupată cu serviciul, i‑am răspuns, servindu‑i cea mai plauzibilă scuză.
- Bine, dar te‑ai lăsat de serviciu, nu?

A fost atât de direct, încât am rămas fără cuvinte. Era o misiune imposibilă să‑i ceri unuia ca el să fie mai delicat în astfel de chestiuni. "Vai, de când nu ne‑am mai văzut! Câți ani au trecut de atunci!", a repetat de mai multe ori și, la un moment dat, a schimbat brusc subiectul:
- Auzi, știi la ce m‑am gândit? Dacă ți‑a pierit cheful de muncă, ce‑ar fi să vii să stai la mine o vreme?
- Ha?

Propunerea m‑a înmărmurit, însă unchiul a continuat să turuie netulburat:
- În felul ăsta, nu‑ți mai bați capul cu chiria, cu facturile la gaz și lumină. La mine, totul e gratis. Bineînțeles, ți‑aș fi recunoscător dacă mi‑ai da o mână de ajutor la librărie.

Mi‑a explicat că se ocupa singur de librărie, că avea nevoie de cineva care să‑i țină locul în diminețile în care mergea la spital, ca să‑și trateze durerile de spate. Locuia în Kunitachi, așa că, în afara orelor de program, aveam garantată intimitate absolută. Până în urmă cu câțiva ani, locuise în librărie, la etaj, unde avea chiar și o baie cu cadă.

Am analizat rapid situația în care mă aflam: da, nu puteam rămâne închisă la infinit între patru pereți, fiindcă mi‑aș fi terminat toate economiile. Eram conștientă de toate astea, dar, în același timp, nu voiam intruziuni.
- N‑aș vrea să deranjez, am spus, încercând să‑l refuz.
- Vai, dar nu‑i nici un deranj! a insistat el. Ești întotdeauna binevenită la mine, Takako, scumpo!

Am dat să‑l întreb dacă mătușa Momoko nu are nimic împotrivă, dar m‑am răzgândit numaidecât.

Mi‑am amintit brusc că soția unchiului meu, o anume doamnă Momoko, plecase de acasă cu mulți ani în urmă. Incidentul provocase dezbateri intense în familia noastră. Unchiul meu fusese atât de deprimat, încât maică‑mea era îngrijorată că se va îmbolnăvi.

Până și mie îmi păruse rău de unchiul Satoru. Era o situație absurdă, fiindcă ei trăiseră mereu în armonie și bună înțelegere, iar mătușa era cumsecade, blândă și nu lăsa impresia unei femei impulsive, care să plece de‑acasă din senin.

În timp ce eu rememoram episodul cu pricina, unchiul Satoru a continuat să vorbească, până când, la un moment dat, l‑am auzit trăgând intempestiv o concluzie, deși nimeni nu i‑o ceruse. - Așadar, rămâne cum am stabilit!

Am încercat să mă împotrivesc - "Am o grămadă de lucruri" -, dar m‑a asigurat că avea spațiu suficient în casa lui din Kunitachi și că puteam să‑mi trimit bagajele acolo și să vin la librărie doar cu o valiză, conținând strictul necesar. Totul părea pregătit în cel mai mic detaliu.

De el, nu de mine.
- Ai încredere, draga mea Takako. Lucrurile se vor aranja cum nu se poate mai bine pentru tine.

Ce‑a spus? Să am încredere în el? Într‑un om pe care nu‑l mai văzusem de zece ani?
- Bine, păi atunci apucă‑te să faci pregătirile, mi‑a spus, fără să aștepte răspunsul meu. Trebuie să închid, a intrat un client, m‑a repezit și mi‑a închis telefonul în nas.

Am rămas înmărmurită, ascultând țiuitul enervant al tonului.

Citiți continuarea acestui fragment aici.