Întoarcere în librăria Morisaki

Satoshi Yagisawa (Chiba, Japonia, 1977) locuiește în Tōkyō. Romanul său de debut, Viața mea în librăria Morisaki, a câștigat premiul literar Chiyoda, a fost publicat în 22 de țări și a fost ecranizat. Întoarcere în librăria Morisaki continuă aventurile personajelor din primul roman.
În Tōkyō există un cartier în care se află cel mai mare număr de librării și anticariate din lume. Se numește Jimbōchō, iar iubitorii de cărți pot găsi aici romane din epoca Meiji, cărți de artă, scenarii de teatru și hărți vechi. Dar nu doar atât: vânătorii de ediții princeps sau de romane cu autograf sunt la ei acasă aici, iar să-i vezi la lucru este un adevărat spectacol. În librăria Morisaki, un mic anticariat specializat în literatură japoneză modernă, nu încap mai mult de cinci persoane odată. Cărțile se înghesuie pe rafturi și invadează fiecare colț al podelei, iar când sosește un client, imediat apare de după tejghea proprietarul, unchiul Satoru. Recent, soția lui, Momoko, i-a dat o mână de ajutor, și adesea, în timpul liber, după serviciu, i se alătură și nepoata lui, Takako.

Pentru prima dată, fata nu se mai simte singură; pentru a-i ține companie există noi prieteni și noi ritualuri: festivalul anual din Jimbōchō, cafeneaua de după colț sau o vizită neașteptată. Pentru că o librărie, a descoperit ea, este populată cu multe povești, nu doar cele cuprinse în cărți, ci și cele ale cititorilor care o frecventează. Și aceste povești creează legături între oameni.

În semn de recunoștință, Takako le oferă unchiului și mătușii ei o excursie, angajându-se să le țină locul cât timp sunt plecați și să se mute în camera de deasupra librăriei pentru câteva seri, așa cum făcuse și altădată. Totul pare să meargă bine, dar atunci de ce se comportă Satoru atât de ciudat? Câte alte povești, emoții și comori mai păstrează librăria Morisaki?


Azi e ziua mea liberă, și, ca de obicei, mă plimb pe câteva alei pe care le cunosc cu ochii închiși. E o după-amiază caldă și liniștită de octombrie, aerul e proaspăt și curat, și simt cum încep să transpir puțin sub eșarfa înfășurată lejer la gât.

E ora prânzului în acest cartier, unde chiar și în zilele de lucru oamenii trec agale unii pe lângă ceilalți până când, brusc, se opresc și sunetul pașilor lor dispare în anticariate.

Tōkyō, Jimbōchō - un cartier puțin ciudat, în care majoritatea magazinelor sunt prăvălii cu cărți. În anticariatele înșirate de-a lungul străduțelor, fiecare cu specificul său, se vând cărți de artă, scenarii de teatru, cărți de istorie și de filosofie, dar și cărți japoneze rare și hărți vechi. Se spune că sunt peste o sută șaptezeci de prăvălii cu cărți. Fără îndoială, e impresionant să vezi atâtea anticariate, unele lângă altele.

La capătul bulevardului e un cartier cu clădiri de birouri, însă prăvăliile cu cărți, cu stilul lor arhitectonic elegant, desprinse dintr‑o altă lume, par să fi evitat cu înțelepciune influența modernității. Atmosfera liniștită de aici te face să simți că ai ajuns într‑o altă epocă. De aceea, nu e de mirare că timpul zboară ca vântul când te plimbi fără o țintă precisă pe străduțele cu anticariate.

Locul către care mă îndrept se află la colțul unei alei. Trec de o străduță plină de anticariate perete în perete și, după colț, o văd în fața mea.

Se numește Librăria Morisaki, dar, de fapt, e un anticariat în care se vând cărți de literatură modernă japoneză.
- Hei, Takako! Aici! Sunt aici! mă strigă pe nume o voce veselă, de îndată ce dau colțul.

Ce-mi văd ochii? Un bărbat mărunțel, trecut de a doua tinerețe, cu ochelari cu rame negre, făcându-mi energic cu mâna.
- Ce-am vorbit la telefon? Nu ți-am spus să nu mă mai aștepți? Doar nu mai sunt un copil! protestez cu glas încet, apropiindu-mă de el cu pași grăbiți.

E incorijibil. Dintotdeauna se poartă cu mine de parcă aș fi o fetiță, iar eu sunt o femeie în toată firea, la douăzeci și opt de ani. Cum să nu intru în pământ de rușine când îl aud strigându‑mi numele în gura mare, în plină stradă?
- Păi, dacă am văzut că nu mai ajungi, am ieșit la stradă. Începusem să‑mi fac griji că te‑ai rătăcit prin cartier.
- Îți mai spun o dată: nu trebuie să mă aștepți în fața anticariatului. Cum să mă rătăcesc când am venit aici de zeci de ori?
- Ai dreptate, dar n‑am uitat că nepoata mea, Takako, e zăpăcită rău și de aia...

Mă aprind pe loc și ripostez pe un ton vehement:
- Nu cumva vorbești despre dumneata? Cine umblă cu capul în nori? Uită‑te bine în oglindă și ai să afli răspunsul: nu e om pe lumea asta mai aiurit ca dumneata, unchiule!

Îl cheamă Satoru Morisaki. E unchiul meu, fratele mamei, a treia generație de patroni ai librăriei Morisaki. Anticariatul deschis de străbunicul meu în epoca Taishō nu mai există, iar cel de acum, numit Librăria Morisaki, a fost construit în urmă cu aproximativ patruzeci de ani.

Unchiul Satoru e o apariție foarte ciudată. Poartă mereu haine uzate și șlapi, iar părul lui e atât de neîngrijit de poți să juri că nu a călcat în viața lui într‑o frizerie. Și ca și cum astea nu erau de‑ajuns, spune tot ce‑i trece prin cap, fără să se gândească de două ori, de parcă ar fi copil. Pe scurt, e un personaj straniu, imprevizibil, de neînțeles.

Cu toate astea, într‑un cartier special ca Jimbōchō, înfățișarea și felul lui ciudat de a fi au, în mod misterios, efectul unui magnet, și, inexplicabil pentru mine, îl fac atât de plăcut, că nu e om din cartier care să nu‑l cunoască.

Librăria Morisaki a unchiului meu e construită în stilul arhitectonic al anticariatelor de odinioară - o casă din lemn, cu etaj. Spațiul e îngust, nu încap mai mult de cinci persoane odată. Când te‑ai săturat de privit rafturile pline cu cărți, te poți uita la alte vrafuri de volume așezate deasupra bibliotecii, până în tavan, înșirate de‑a lungul pereților, ba chiar și în spatele tejghelei casei de marcat. În anticariat plutește un miros jilav, ce‑ți mută nasul din loc, specific cărților vechi. Aici găsești cărți ieftine, între o sută și cinci sute de yeni, dar și exemplare rare ale unor scriitori faimoși, cum ar fi, de pildă, ediții princeps.

Încă de când anticariatul era administrat de bunicul, tot mai puțini oameni căutau cărți vechi, și de aceea se povestește că librăria Morisaki a trecut prin perioade foarte dificile. Cu toate astea, continuă să reziste și azi datorită clienților fideli, care îl iubesc și îi trec pragul constant.

Am intrat pentru prima oară în anticariat în urmă cu trei ani. La vremea aceea, unchiul s‑a oferit să mă găzduiască într‑o odaie liberă de la etaj, spunându‑mi că pot sta la el cât vreau.

Și azi îmi amintesc foarte bine viața mea în librăria Morisaki. Reflectând la acea perioadă, abia acum îmi dau seama că am pierdut timp prețios, lăsându‑mă copleșită de întâmplări mărunte.

La început, mi‑am descărcat nervii pe unchiul meu și, asemenea unei eroine dintr‑o dramă, mă închideam în odaia de la etaj, unde plângeam în singurătate. Cu toate astea, s‑a înarmat cu răbdare și de fiecare dată mă liniștea cu vorbe blânde și calde. M‑a învățat, cu pasiune, că lectura cărților poate fi o experiență palpitantă, ce‑ți face inima să bată cu putere, că cel mai important lucru în viață este să fii sincer cu propriile sentimente și să le accepți.

Bineînțeles, tot unchiul Satoru a fost cel care m‑a învățat secretele cartierului Jimbōchō. La prima mea vizită, văzându‑mă privind nedumerită aleile pline de prăvălii cu cărți, mi‑a spus tare mândru, de parcă ar fi vorbit despre el însuși: "Ai ajuns în cel mai mare și renumit cartier de cărți din lume, iubit dintotdeauna de cei mai faimoși scriitori".

Sinceră să fiu, atunci nu am înțeles ce vrea să‑mi spună, cu atât mai puțin ce‑l face să se simtă atât de mândru că e anticar. După anii petrecuți acolo însă am ajuns să înțeleg cuvintele unchiului meu. A avut dreptate: cartierul Jimbōchō e unic în lume, plin de farmec și... surprize palpitante.
- Hei, ce faceți aici? a întrerupt un glas din interior schimbul de replici pe care‑l aveam cu unchiul în fața anticariatului.

Am băgat capul pe ușă, și am văzut o femeie cu părul scurt și elegant șezând în spatele tejghelei casei de marcat: mătușa Momoko.
- Ce faci, ai înlemnit în prag? Haide, intră mai repede, mi‑a spus făcându‑mi cu mâna. Părea iritată - probabil că o deranja că fusese lăsată singură.

Momoko e soția unchiului Satoru. E o femeie sigură pe ea, dârză ca un bambus în fața intemperiilor, și deși e de vârstă apropiată de unchiul meu, arată mult mai tânără pentru anii pe care îi are. Unchiul nu îndrăznește să o contrazică, de aceea de față cu ea e cuminte ca un cățeluș. Această variantă a unchiului Satoru poate fi admirată doar în prezența soției lui, Momoko.

Din anumite motive, mătușa Momoko a stat separată cinci ani de el, dar s‑a întors cu bine acasă abia în urmă cu o lună, și de atunci se ocupă împreună de anticariat.
- Ce mai faci, Takako? m‑a întrebat mătușa, toată un zâmbet.

Dacă e ceva ce‑mi place la ea e că întotdeauna e elegantă. Chiar și atunci când e îmbrăcată într‑un pulover și o fustă lungă emană aura unei femei foarte stilate. Nu aveam așteptări să devin o femeie distinsă ca ea, dar trebuie să recunosc că admiram apariția sa frumoasă și rafinată.
- Totul îmi merge bine. Inclusiv jobul. Dar dumneata? Ce mai faci?
- Acum plesnesc de sănătate, a răspuns, încordându‑și mușchii brațelor ca Popeye Marinarul.
- Adevărat? Mă bucur să aud asta.

Am răsuflat ușurată. În urmă cu câțiva ani, fusese diagnosticată cu o boală gravă, a cărei evoluție trebuie urmărită îndeaproape. Și unchiul Satoru își face griji pentru sănătatea ei, atât de exagerate, încât grija lui are efect negativ, enervând‑o și mai mult.
- Am pregătit mochi cu umplutură de pastă de fasole dulce. Te tentează?
- O, și încă cum!
- Când e și ea în anticariat, sunt cam încordat. Mă simt în largul meu când mă lasă singur, mi‑a spus în șoaptă unchiul Satoru, după ce s‑a asigurat că soția lui s‑a retras în altă cameră.
- Dacă te mai părăsește o dată, ai să cazi iar în depresie, i‑am răspuns pe un ton răutăcios.

Mi‑a replicat îmbufnat ca un puști.
- Nu vorbi prostii, Takako. Dacă ea stă după tejghea, eu unde naiba să mă așez? De la o vreme, iese și intră în anticariat întruna, parcă e câine de pază.
- Stai puțin... Nu cumva și ea m‑a așteptat în fața prăvăliei?
- Încearcă să ghicești...

După ce mi‑a dat un răspuns de tot râsul, păstrându‑și însă mina gravă, a continuat în șoaptă:
- Avem lucruri mai importante de vorbit, Takako.
- Cum ar fi...
- La ultima licitație, am pus mâna pe niște exemplare valoroase. Nu le‑am expus încă, așa că îți fac o favoare și ți le arăt în avanpremieră.

Vorbea plin de el, dar adevărul e că ardea de nerăbdare să‑mi arate ce achiziționase. Entuziasmul lui mă molipsise și pe mine, și doar ce l‑am auzit și inima a început să‑mi bată cu putere. Cine știe, poate că pasiunea e ereditară. Faptul că vin deseori la anticariat în zilele în care sunt liberă spune de la sine că, de fapt, asta îmi doresc: surprize ce dau palpitații.
- Arată‑mi‑le odată! m‑am auzit strigând cu voce tare.
- Unde plecați? Tocmai am terminat de făcut un ceai..., a spus mătușa Momoko, ținând în mână un ceainic și privindu‑ne nedumerită pe amândoi.
- Țin să‑ți reamintesc că suntem într‑un anticariat, i‑a răspuns tăios unchiul Satoru. Dacă clienții nu găsesc cărțile pe care le caută, la ce bun să ne treacă pragul? Ia zi, Takako, n‑am dreptate?
- O, da, mai întrebi? i‑am ținut isonul, râzând.

Mătușa Momoko s‑a uitat la noi îmbufnată și a mormăit acră:
- Satoru și Takako: doi nesuferiți.

Aici e locul drag inimii mele: librăria Morisaki.
E o părticică din viața mea, în fiecare zi.
Un univers plin de miriade de mici povești.
Iată de ce niciodată nu voi înceta să vin aici.


Librăria Morisaki e specializată în cărți din literatura modernă.

Aici poți găsi și câteva cărți de literatură contemporană, într‑o gondolă la intrare, la o sută de yeni bucata, însă majoritatea sunt romane publicate între epoca Meiji și începutul epocii Shōwa (așa se explică mirosul de mucegai și aerul jilav, dar e inevitabil). Cu așa o ofertă specială, nu e de mirare că majoritatea clienților anticariatului sunt și ei tot speciali.

Între timp, m‑am obișnuit, dar la început am rămas cu gura căscată, la propriu.

N‑aș putea spune că sunt clienți dificili. Mulți dintre ei sunt mai degrabă inofensivi. Sunt doar puțin mai ciudați. Rareori pun întrebări, și după ce caută concentrați o carte pe rafturi, se fac nevăzuți. Așa cum e de așteptat, cei mai mulți dintre ei sunt bărbați la vârsta senectuții, care vin la anticariat singuri.

Fiindcă nu mi‑i puteam imagina cum se comportă în viața reală, aș fi fost convinsă dacă mi s‑ar fi spus că nu sunt oameni, ci niște creaturi fantastice sau spiriduși inocenți.

Ori de câte ori vin la anticariat, mă surprinde și pe mine că vreau să aflu mai multe despre ei, dacă încă mai vin la unchiul Satoru, la fel ca întotdeauna. Nu eram apropiată de ei, dar speram că toți sunt sănătoși. Ne lega aceeași dragoste pentru librăria Morisaki, și îmi făceam griji pentru starea lor, fiindcă cei mai mulți dintre ei erau în vârstă, cu sănătatea fragilă.

De aceea, dacă se întâmplă ca un client pe care‑l cunosc bine să intre în anticariat în timp ce eu dau o mână de ajutor, în sinea mea răsuflu ușurată că‑l văd.

Printre ei e un personaj de care m‑am atașat în anii în care am lucrat în anticariat și am locuit în odaia de la etaj: domnul Kamibukuro, adică Pungă‑de‑hârtie.

Întotdeauna duce în mâini două sacoșe mototolite de hârtie, una în dreapta, cealaltă în stânga - de aici și porecla. Uneori sunt sacoșe de la supermarket, alteori de la lanțul renumit de librării Sanseidō. Sacoșele de hârtie, prea grele pentru mâinile lui subțiri, sunt mereu burdușite cu cărți la mâna a doua, deci fără îndoială că înainte să ajungă la Morisaki face turul librăriilor și al anticariatelor. Și negreșit vine îmbrăcat într‑o cămașă albă peste care poartă un pulover cenușiu. Pe scurt, apariția lui nu e cu nimic dubioasă. Problema cea mai mare e chiar puloverul de culoarea șoarecelui.

Uzat e un adjectiv prea slab pentru a descrie starea în care e. Sinceră să fiu, arată atât de jalnic, încât e un miracol că încă se mai ține pe el. Departe de mine gândul să spun că e murdar, ba dimpotrivă, domnul Kamibukuro e un bărbat îngrijit, doar că puloverul cu pricina e într‑o stare atât de deplorabilă, că pot să jur că‑i o relicvă scoasă la lumină dintr‑un șantier arheologic.

Am fost șocată când l‑am văzut prima oară. Trăgeam cu coada ochiului la el în timp ce căuta, fără să scoată o vorbă, printre rafturile cu cărți, și abia mă abțineam să nu‑i strig: "Domnule, dă‑le încolo de cărți, mai bine ai merge să‑ți cumperi un pulover". Bătrânul însă nu avea aceleași îngrijorări. A burdușit două sacoșe de hârtie cu zece cărți și a ieșit din anticariat la fel de tăcut cum intrase.

După aceea, ori de câte ori venea la noi, nu‑mi puteam lua ochii de la el. Uneori venea de mai multe ori în aceeași săptămână, alteori nu‑l vedeam o lună întreagă. Purta mereu aceleași haine, și din mâini nu‑i lipseau sacoșele de hârtie, pline ochi cu cărți. Avea zile în care cumpăra doar de la Morisaki cărți de zece mii de yeni. Și pe zi ce trecea, puloverul său se uza și mai mult. Muream de curiozitate să aflu ce fel de om e, dar neavând curaj să intru în vorbă cu el, îl urmăream tăcută cum se îndepărta de anticariat, ducând sacoșele grele în mâini.
- La câte cărți cumpără, nu m‑aș mira să aflu că a deschis un anticariat în alt cartier, i‑am spus unchiului Satoru într‑o zi.
- A, nici pomeneală. Le cumpără ca să le citească, mi‑a răspuns sigur pe el.
- Ha? Cum poți să fii atât de sigur, unchiule?
- Cine face negoț cu cărți de zeci de ani ajunge să‑și cunoască clienții, cu bune și cu rele.

Să fie cu putință? Eu, una, nu reușeam "să‑i citesc" pe clienții anticariatului nostru. Că tot veni vorba de clienți: ori de câte ori un mușteriu nou îi trece pragul, unchiul îl ghicește dintr‑o privire dacă a intrat să cumpere o carte sau e doar în trecere prin cartier. Mi‑a spus că e intuiția anticarilor cu o lungă experiență.
- Ia să vedem cât de bună e intuiția dumitale, am continuat discuția, mai mult din curiozitate. Ia zi‑mi, din ce trăiește? Nu‑ți spune intuiția ce fel de viață duce? Să nu‑mi zici că nu are bani de haine fiindcă îi cheltuie pe toți pe cărți, că nu te cred.
- Ascultă, Takako, a început pe un ton hotărât, ca și cum muștruluia o fetiță obraznică. Nu e treaba ta să faci presupuneri despre viața clienților. Librăriile și anticariatele există ca să vândă cărți celor care au nevoie de ele. Atât și nimic mai mult. Nu ne privește ce meserie au și cum trăiesc. Te asigur că bătrânul nu ar fi încântat să afle că angajații anticariatului nostru îi iscodesc viața privată.

Trebuie să recunosc că avea dreptate. Comentariul său era valabil pentru orice activitate comercială. În ciuda faptului că e cu capul în nori, anii de experiență ca patron al unui anticariat l‑au învățat să vorbească înțelept, la momentul potrivit. Când vorbea așa, îl admiram, chiar dacă doar puțin.

În cele din urmă, identitatea bătrânului poreclit Kamibukuro a rămas un mister pentru mine.