Tăcerea vine prima

Ioana Maria Stăncescu s­a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile "Sofia Nădejde" pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambery, 2021.
Tăcerea vine prima vorbește despre trauma unei familii contemporane și despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei. Când tăcerea se instalează într-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume. Singura soluție pare să fie depășirea fricii și deschiderea rănilor.

"După premiul obținut cu Tot ce i-am promis tatălui meu, în 2021, la Festivalul de la Chambery, Franța, Ioana Maria Stăncescu își consolidează poziția în prima linie a noului val de prozatoare cu cea de­a doua carte: Tăcerea vine prima. Ce­i împinge pe bărbații dintr­o familie să­și abandoneze soțiile - o filiație genetică, o maledicție sau lipsa empatiei între parteneri? Ce împinge o adolescentă să încerce să se sinucidă? Ce șanse are o relație născută pe Facebook să ajungă o poveste de dragoste reală? Dora, o femeie încă tânără, confruntată cu singurătatea muncii de acasă, cu îndepărtarea treptată a fiicei adolescente și cu neînțelegerile cronice cu mama, încearcă să­și obțină dreptul la propria existență. Adevăruri, uneori neplăcute, spuse tăios sau melancolic într­o narațiune alertă, cu irizări de lirism, care nu­ți permite să lași cartea din mână." (Gabriela Adameșteanu)

"Carte a mamelor, matrioșkă a generațiilor, în care singurătatea, înstrăinarea și tăcerea sunt moșteniri de familie, povestea contemporană a Dorei reușește să fie, în ciuda temei, o carte de­a dreptul luminoasă, îmbrăcată într­o rochie colorată de vară, amintind de Siri Hustvedt și celebra sa O vară fără bărbați.

Unicul bărbat prezent în poveste este de fapt o absență - pe care Dora o transformă, cu naturalețe, stângăcie atașantă și șarm, în promisiune. Mai există însă o altă absență, mai subtilă și mult mai dureroasă decât a bărbatului, iar acolo mi se pare că stă cu adevărat miza acestei cărți de o frumusețe discretă, pictată în pasteluri." (Veronica D. Niculescu)

"Suntem martorii mișcărilor de ape unduitoare ale relațiilor din interiorul unei familii, care pare deopotrivă obișnuită, dar și dureros tarată de răni vechi, îngropate sub tăceri. Flash­urile din copilăria Dorei, când părinții ei erau tineri, iar bunicii încă mai aveau putere să se împotrivească unul altuia, completează portretele acestei galerii de personaje pentru care durerile nu se limpezesc prin discuții, ci se ascund, o familie în care cuvintele sunt folosite cu partea ascuțită înspre celălalt și în care tăcerea ține loc de multe." (Simona Antonescu)


[...]
Flavia stă în ușa de la baie, îmi aruncă o privire în care plutește un soi de ură că n-a reușit să nu mai aibă nevoie de mine, se întoarce pe călcâie și pleacă. Ies din baie și-mi verific telefonul. Mi-a scris Toma.
Ți-am spus hello și n-ai răspuns. Te-ai supărat? Sper că nu ești dintre cele care se supără una-două, ele știu de ce.
Nu, nu sunt așa. Uneori, mă mai supăr, dar îmi trece repede. Tu?
Dacă o întrebi pe fosta mea iubită, o să-ți spună că sunt ranchiunos. Dacă o întrebi pe maică-mea, o să-ți spună că era aia nebună.
Te întreb pe tine.

Îmi trimite un smiley.

Continui:
De ce v-ați despărțit? Tu cu nebuna.
Varianta oficială este nepotrivire de caracter. Cea adevărată este că ne plictisiserăm unul de altul după nu știu câți ani de relație și că ea voia să emigreze. La tine cum e?
Cu ultimul nu a ținut, de cel de dinainte am divorțat. Apropo, ai copii?
Nu. Doar un câine. Și o mamă. Ai tăi mai trăiesc?
Separat, dar da. Am o fată, Flavia. De ce zici că n-ai vrut să emigrezi?

Face o pauză.
În mare, pentru că nu pot să o las pe mama complet singură.

Pare om bun, mă gândesc. Îi trimit un smiley.

Îmi scrie: Spune-mi o ciudățenie despre tine.

Aprind o țigară. Încerc să ghicesc ce i-ar plăcea să știe, nu ce mi-ar plăcea să-i spun. Nu sunt prea bună la vorbe. La muncă, îi las pe alții să vorbească. "Avem nevoie de o persoană multitasking." Așa a zis directorul cel mare în ziua în care ne-a chemat la el în birou, pe mine și pe ceilalți doi băieți care trecuseră, la rândul lor, de al doilea interviu. Tăceam toți trei, fiecare cum reușea - eu mă prefăceam că mă uit pe fereastră, unul din băieți rămăsese cu ochii la un afiș lipit pe perete -, și atunci directorul a dat drumul la un hohot de râs ca la un robinet și, cu palmele desfăcute, a continuat: "Adică de o femeie". Am tăcut, cum știam că se face, și am luat postul. Unul dintre băieți a zis că asta e discriminare pozitivă. Celălalt s-a ridicat, a salutat și a trântit ușa. Lucrez de nu mai știu câți ani la aceeași firmă. Salariul nu e foarte mare, dar e sigur.

Toma așteaptă un răspuns și eu nu știu ce să zic. Vreau să-i dau un răspuns interesant, inteligent, un răspuns cum nebuna aia de iubită-sa nu ar fi putut să-i dea vreodată. Cum nici o altă femeie nu ar putea să-i dea vreodată. Un răspuns care ar face-o pe maică-sa să mă placă, iar pe el, să mă admire.

Deschid încet în minte sertarul cu lucruri despre mine. Lucruri mici, frumos împăturite, din care încerc să aleg. Căutați ceva anume? Vocea din cap îmi sună a voce de vânzătoare. Da, zic în șoaptă. Ce? întreabă vocea. Dau din umeri. Nici eu nu știu. Iau din sertar primul lucru care îmi cade sub mână. Un flecușteț rămas pe-acolo cine știe de când. Îi scriu că nu-mi place peștele.

Toma tace, probabil se gândește, probabil că se întreabă ce fel de om este acela care nu mănâncă pește, mai ales că se știe cât este de sănătos și de bogat în Omega. Mă sperii și adaug că, de fapt, îmi place doar cel fără oase. Primesc un smiley. Îl iau de acolo, de pe ecranul telefonului, și-l arunc în sertar, peste lucrușoare. E ca și cum aș aprinde o veioză într-o cameră întunecoasă. Închid sertarul și scriu: rândul tău!

Acum probabil că și el caută într-un sertar. Trag din țigară și mă gândesc că mai e puțin și o să fie vară, iar vara nu poate fi lăsată să treacă, pur și simplu. Sunt trei luni pe an, trei luni, atâta tot, pentru care trebuie să le suport pe toate celelalte. Apoi, de pe la sfârșitul lui mai, pe măsură ce zilele prind a crește, cresc și endorfinele, lucrurile se limpezesc, timpul se dilată, aerul capătă miros de piersică, de tren, de scoici, de încins și de fân. Vara oamenii nu se mai grăbesc, lucrurile sunt din nou simple și pline de posibilități, iar așteptările recapătă sens.

Toma îmi scrie că nici lui nu-i place peștele.

O față zâmbăreață și de la mine. Din aia cu gura larg deschisă.

Probabil că minte, îmi zic. Nu-i nimic, eu mă prefac că râd. E și asta o formă de răspuns. Așa i-am răspuns și lui Mircea. Chiulisem de la școală, să mergem la el. De când o făcusem prima dată la ai lui în dormitor, mi se părea că e și casa mea. Stăteam întinși în pat, în tăcere. Citisem într-o revistă că după sex bărbații au nevoie să fie lăsați în pace. În cameră era aproape beznă, de la vecini se auzea muzică populară, el ținea ochii-nchiși, eu mă lipisem de brațul lui și-i treceam vârful degetelor în răspăr peste cele câteva fire scurte și răzlețe din barbă. Voia să și-o lase să crească până la examenul de admitere, probabil că asta îl făcea mai sigur pe el.

Mircea nu mișca, nu zicea nimic, părea adormit sau supărat. Mă simțeam inutilă. Goală și inutilă. La un moment dat, a căscat, s-a întins peste mine după pachetul de țigări și mi-a dat pe la nas cu un miros acru, de transpirație. Nu m-a deranjat, era un miros ca oricare altul, cu care m-am obișnuit repede. A luat o țigară, și-a proptit-o între buze, mă uitam cum gura lui era deja ocupată cu altceva, aș fi vrut să plâng, cum fac uneori femeile când rămân fără argumente.

M-am pus într-o rână, cu un genunchi peste piciorul lui și i-am șoptit să mă ia în brațe. Mircea a făcut câteva rotocoale de fum și cu o voce de om rău mi-a zis rânjind: "Îți arde de pulă, păpușă?" Și eu am dat plânsul pe râs, pentru că era singurul răspuns corect în momentul ăla, asta dacă nu aș fi vrut să mă ridic, să-mi pun rochia pe care mi-o așezasem frumos pe canapeaua din sufragerie, să nu se șifoneze, și să plec. Și eu nu voiam să plec. Să plâng, da, dar nu să plec.

Toma întreabă: Și ce nu-ți mai place? Hai, mai spune-mi ceva.

Mă gândesc. Sting țigara și mă gândesc. Deschid sertarul și scot de acolo: întunericul, păsările, câinii vagabonzi, bărbații beți, fetele cu părul scurt, șobolanii, oamenii care se bat, vecinii care se ceartă, copiii care cresc, bărbații care dispar, mersul la ginecolog, mâncarea de varză, fondantele cu cafea, dosarele, șeful meu, valiza maro cu care a plecat tata, ziua în care a plecat tata, canapeaua din sufragerie, mirosul de spital, iarna, gândacii, rochiile roșii, filmele de război, plânsul mamei, citatele de pe Facebook, femeile mai tinere, puloverele închise la culoare, zilele de luni, de marți, de miercuri, de joi.

Aleg păsările. O să te apăr eu, zice și îmi trimite o inimă verde. Mă întreb ce culoare ar fi ales dacă spuneam mâncarea de varză. Îi trimit și eu o inimă albastră. Ca marea. O mare fără pești, dat fiind faptul că nici unuia, nici altuia nu ne place peștele. Nici lui taică-meu nu-i plăcea. Deși între timp poate i s-or mai fi schimbat gusturile, naiba știe. Cu el nu știi niciodată la ce să te aștepți.


M-am trezit cu noaptea-n cap de la o Salvare care a oprit pe aleea din fața blocului. Nici măcar nu a fost nevoie să mă apropii de geam ca să verific că așa e, am știut-o după sunetul final, asemănător unui miorlăit de pisică în călduri. Una costelivă care dă să mai zică ceva înainte s-o lase moartă. Am deschis ochii brusc și am ieșit din vis dintr-o singură mișcare, așa cum, pe vremuri, ieșeam din piscină, verile, la ștrand. Mă sprijineam în palme pe marginea de piatră, mă săltam în mâini, mă roteam în aer și aterizam în fund, cu tălpile în apă și cu mândria în priviri. Ceva din manevra asta mi se părea că-mi dă un aer atletic și, de fiecare dată când îmi reușea, rămâneam cu ochii la lume, așteptând ceva, naiba știe ce. În timpul ăsta, Mircea stătea pe pătură, juca whist cu băieții, bea bere și-mi făcea semn să mă duc să înot de una singură, că el se sacrifica să rămână să păzească lucrurile. Nimeni din jur nu bănuia că suntem împreună. Uneori, nici el nu părea să-și aducă aminte.

Visul era clar ca apa din piscină. Eram într-un câmp cu maci, îmbrăcată cu o rochie roșie și rămăsesem așezată pe un scaun de lemn, cu spatele lipit de speteaza înaltă. Eram desculță și purtam o pălărie de paie, cu boruri largi. Poalele rochiei mi se umflau când și când, de la vânt. De jur împrejur, nici țipenie de om, doar eu și macii. Dintr-odată, florile s-au culcat la pământ și roșul din petale a prins a se scurge în șuvoi subțire. Se goleau de culoare ca obrajii de mort. Rămăsesem împietrită, cu tălpile într-o apă stacojie și călduță. La un moment dat, o pală de vânt mi-a smuls pălăria de pe cap și a aruncat-o hăt, departe. A plutit un pic, apoi a început să se micșoreze și să se transforme într-o pălărie de copil, o pălăriuță. Pălăria s-a scufundat încet, acoperindu-se de roșu. Un pescăruș a trecut pe cer, cârâind strident, și de undeva s-a auzit plânsetul unui bebeluș, sacadat și insistent. Și peste tot, maci. Maci albi, culcați la pământ.

Atunci m-am trezit. Nu era plâns, ci sunet de sirenă. În ziua în care a murit bunica Victoria, Salvarea a ajuns abia pe seară. Făcuseră vecinii cărare prin zăpada din curte, să poată să răzbească doctora până-n casă, unde bunica, cu lumânare la cap, stătea adormită pe masa mare din odaia din față, singura neîncălzită. Ninsese mult cu o noapte înainte, era un ger aprig care-ți îngheța suflarea și în restul casei sobele devorau hulpave lemn după lemn, desenând pe pereți umbre ciudate. O vecină adusese tocmai din Văleni, de la cumnată-sa, de la florărie, niște crini pe care mama îi așezase lângă mort, lăsându-i să acopere cu parfumul lor dulceag miasma din cameră, așa cum, periodic, ea se apuca să gătească cu mirodenii, doar-doar ascundea sub mirosul de tarhon și de cimbru izul greu, de stătut, care răzbătea prin toți porii familiei noastre.

Când tata a plecat luând cu el valiza noastră maro cu catarame, cea pe care o căram după noi în vacanțe, mama a ieșit după el în capot și papuci, a coborât ținându-se de balustradă să nu se împiedice, nu știu ce spera să facă, să-l prindă din urmă, să-l apuce de haină, să-l strângă în brațe, să-l pălmuiască. Nu știu și nici n-am aflat. Însă țin minte că în ziua aia a scăpat în tocană mai mult cimbru decât de obicei.

Ambulanța din fața blocului e tot acolo, o ghicesc după ușile trântite și vocile care urcă până la mine. Mă ridic din așternutul răvășit peste noapte, pescuiesc telefonul de pe noptieră și o apuc, orbește, pe holul lung, înspre bucătărie. Întunericul se dizolvă încet și cufundă casa într-o lumină albăstruie, de început de zi; mă înfășor în halatul uitat de cu seară pe un scaun, lângă aragaz, pun de cafea, îmi aprind o țigară și fumez cu ochii la frunzele mesteacănului care se aprind în lucirile unei noi dimineți. De acum niște ani, de când l-a plantat Geta în grădinița blocului, să-i poată aduna, cică, mugurii cu proprietăți vindecătoare, copacul a crescut așa de mult încât mi-e teamă să nu mă trezesc cu frunzișul în casă, peste mine.

Sorb o gură de cafea, fac pasul mare peste apa stacojie din vis și intru pe Facebook, cu ochii după bărbatul ăsta nou, despre care nu știu nimic, dar la care am ajuns să mă gândesc, bucurându-mă, pur și simplu, că este, fără să caut să aflu prea multe. Oricum ar fi, e la el acolo, departe, îmi zic, și dau click pe o poză unde e îmbrăcat cu niște bermude rozalii care se continuă cu o pereche de picioare păroase. Acum, că mă uit mai bine la fața lui, văd că are ochiul stâng mai mic decât celălalt și buza de jos răsfrântă. Ditamai doctorul și poartă pantaloni roz! Dă-o naibii de treabă, îmi spun, și mă sucesc spre masă, să las telefonul din mână. Deși mai bine nu, hai, totuși, să-l întreb și eu ceva. Până acum nu l-am întrebat nimic.

Ce nu știi nu-ți poate face rău. Cine zicea așa? Mama, bunica, cealaltă bunică, tovarășa învățătoare, verișoarele mamei, mătușa tatei de la Alexandria, chiar și doamna Niculescu de la cinci. Se simte ca un vers de cântec patriotic, după ce l-ai tot auzit ani și ani de zile ți se pare că te-ai născut cu el în cap.

Iau telefonul și-i scriu lui Toma: am visat urât.

Răspunde instantaneu. Probabil că la ora asta se pregătește de spital.
Dacă aș fi fost cu tine, te-aș fi luat în brațe. Ia spune-mi, ce ai visat?

Ambulanța a plecat, niște glasuri precipitate au rămas în urma ei, în stradă, o femeie vorbea la telefon, "da, da, la Universitar", repeta cu voce sugrumată, și iarăși sunet de sirenă. Tot la Universitar m-au dus și pe mine. Că de-acum eram mare, majoră, așa ziceau, deși eu o strângeam pe mama de mână și nu voiam să-i dau drumul. La capătul mâinii, mama, cu dinții încleștați și ochii roșii, se zbătea înnebunită, ca o pasăre rănită. De parcă, dacă scutura din cap, realitatea s-ar fi făcut alta.

Nu am chef și nici timp să-i povestesc lui Toma tot visul cu scaunul, macii, rochia, plânsul de copil. El nici nu are copii, ce să priceapă? Lumina sticloasă a dimineții dă buzna prin geamul deschis de la bucătărie și mă-mpinge din ape tulburi pe pământ sigur. Ce naiba mai e și povestea asta cu Toma? Ce m-o fi apucat? Brusc, odată cu nicotina și cafeina, am nevoie de certitudini. La naiba cu tot familionul meu de muți și de tâmpiți, eu nu sunt ca ei. Decid să-ntreb.
Auzi, tu ce fel de doctor ziceai că ești? Și la ce spital lucrezi?

Dau click pe o poză în care ține după umeri o femeie mărunțică și slăbuță, cu părul grizonant, proaspăt coafat și cu o eșarfă multicoloră la gât. Mai mult ca sigur, maică-sa. E cu un cap mai înalt decât ea și, așa cum stă, pare că-și sprijină obrazul de creștetul ei într-un gest protector. Poate de-asta vor femeile băieți.
Nu sunt doctor, doar am făcut Medicina. Era visul mamei, nu al meu. Sunt agent imobiliar. Tu?

Trag din țigară. Deci așa. Las', mai bine că nu e doctor, prea sunt mulți care se cred dumnezei și se poartă ca atare. Deși mamei sigur i-ar fi plăcut, parc-o și aud lăudându-se la ea la bloc. Dar și agent e bine, că, na, cu toții avem nevoie de-o casă, nu-i așa? îmi zic cu voce tare, de una singură, în bucătărie.
La Achiziții, într-o firmă. Absolventă de ASE. A fost visul mamei, nu al meu, dar nu mai contează, răspund și pun o față zâmbitoare. Cred că am văzut-o pe maică-ta într-o poză, pe Fb. E cochetă.
Fostă profă de franceză, ce vrei!
Cum ar veni, ques'ce que vous ave prepare pur aujour'dui? Mă rog, sau cum s-o scrie, că nu le-am avut niciodată cu franceza.

Toma îmi trimite un smiley.

Mai pun și eu unul, să fie, și adaug:
În schimb, am o prietenă în Franța, Stela, fostă colegă.

Mă întreb de ce naiba îi povestesc toate astea. Poate doar ca să-l mai țin un pic, să nu-l las să plece, să-mi beau și eu cafeaua cu cineva. Adevărul e că, de când am aflat că e agent imobiliar, mă simt ușurată. Ce naiba ar fi putut găsi un doctor la mine, în afară de un prolaps de valvă și o carență de magneziu?
Auzi, îl întreb, dar tatăl tău mai trăiește?
Ultima dată trăia. Doar că ne vedem rar, mai degrabă online. Locuiește de foarte mult timp în altă țară.

O rază de soare caldă și portocalie intră pe geam și mi se așază în poală, cuminte ca o pisică. Mi-ar plăcea să am o pisică, una pufoasă și colorată. Și Flaviei i-ar plăcea. Poate atunci nu ar mai vrea să plece de acasă. Mai citesc o dată mesajul lui Toma. Dintr-odată, îl simt aproape, ca pe un animal din aceeași specie. Îi trimit o inimă, o inimă roșie, o inimă adevărată, din aia care știe pe dinafară cum dor plecările, o inimă rămasă întredeschisă, poate se întoarce tata. La spital, în ziua aia, mi-au spus că la mine în piept e o ușiță care nu se închide cum trebuie. Și au mai spus că, cel mai probabil, e moștenire de familie.