Castelul din orașul meu

Ioana Bâldea Constantinescu este scriitoare și jurnalist cultural, autoare a unor interviuri cu Anthony Doerr, Jhumpa Lahiri, Amitav Ghosh, David Grossman, Bernardine Evaristo, David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Alain de Botton, Richard Flanagan, Ludmila Ulițkaia, Jón Kalman Stefánsson, Elizabeth Gilbert, Isabel Allende și mulți alții. Scrie pentru ELLE, Forbes Life, blogul Editurii Litera și blogul Cărturești. A avut o rubrică săptămânală pe LiterNet, Loc de citit, de (re)găsit aici. Este autoarea volumelor Dincolo de portocali (Humanitas, 2015), Nautilus (Humanitas, 2017), Poveste pentru Maria (Nemira, 2019). A publicat, de asemenea, proză scurtă și eseu în antologiile Selfie (Arthur, 2018), Dragă Virginia (Black Button Books, 2019), Literatura la feminin. O antologie (Seneca, 2021), Jocuri și jucării (Arthur, 2023). În 2020 a lansat ioanabaldea.com, iar din 2023 moderează #CuVoceTare, un podcast al Editurii Litera.
În cartierul evreiesc al Bucureștiului, pe lângă un imobil galben, scorojit în eleganța lui interbelică, se plimbă în fiecare zi un domn vârstnic și cocker spanielul lui auriu. De peste drum, din spatele unei ferestre, drumurile lor sunt urmărite de micul Sebastian și de părinții lui. În jurul casei galbene, Castelul, cum e numită în cartier, anotimpurile, hortensiile, chipurile și lumea se schimbă, iar promenada lui Hanno și Spatzi rămâne singura ancoră de firesc într-un timp care nu mai este la fel. Una dintre legendele care explică prezența sașilor în Transilvania este Flautistul din Hamelin, culeasă și transformată în basm de Frații Grimm. În Strasbourg-ul anului 1518, în mod inexplicabil, mai mulți oameni dansează până mor de epuizare, într-o fervoare fatală, cunoscută drept "epidemia dansului". Castelul galben din cartierul evreiesc le adună pe toate și le leagă istoriile precum notele pe liniile unui portativ. Iar Hanno, Martha, Clara, Liese, Hanne, Sebastian și chiar și Spatzi se pun fiecare la locul lor, într-un "Bruder Jakob" care curge neîncetat. Chiar și când cartea s-a terminat de mult.

"Ce roman splendid a scris Ioana Bâldea! Singurătatea genială a lui Johannes Schell, emigrat din România comunistă pentru a deveni un superstar academic mondial și un scriitor iubit pe toate continentele, contrage în ea o enormă forță umană. Însă admirabila artă a Ioanei Bâldea a știut să nu fie interesată atât de geniul lui Schell (deși atât de convingător expus), ci de nevoia lui disperată de a ieși din singurătate - de încercarea lui, întinsă pe o viață întreagă & mereu eșuată, de a aduce lângă el o altă ființă umană. Unica ființă care, pentru el, dă realitate lumii. Singurătatea lui & singurătatea ființei abandonate în România comunistă sunt cei doi poli electrici ai romanului. Iar între acești doi poli, frazele minunate, delectabile ca niște artefacte & totuși mereu atât de funcționale ale Ioanei Bâldea descarcă o tensiune electromagnetică în care încape totul: macroistoria secolelor 19 și 20, ba chiar și primele două decenii din 21, cu literatura & muzica lor, microistoria comunității săsești din Transilvania, microistoria cutremurului bucureștean din ʼ77, câini imaginari și păsări elefant, frați Grimm și neveste Grimm, basme germane și fabule chinezești. Și, peste toate, atât de multă frumusețe. O bucurie de carte." (Radu Vancu)
"Învăluită în mănușa de catifea a basmului, Istoria - o deloc hegeliană înșiruire de accidente, înșelătorii, meschinării și cupidități fără finalitate - aruncă încoace și-ncolo câteva generații de femei, a căror îndârjire și delicatețe fermă reușesc să le asigure o coeziune imposibilă. Aceeași delicatețe de sabie japoneză se găsește și în învelișul stilistic al romanului: în pendularea lui narativă între Lumea Veche și Lumea Nouă, reușește să ascundă duritatea Realpolitikului și cea a relației dintre bărbați și femei sub ceața magică a cadenței basmelor. Ioana Bâldea Constantinescu a scris un roman complex, poliedric, matur și de o sensibilitate asumată, cu totul atipic peisajului literar românesc." (Bogdan-Alexandru Stănescu)
"Cartea aceasta este pentru toți cei cărora li se cutremură lumea. Care se ascund în vizuinile din capul lor. Care pierd bucăți din cine sunt. Și care se agață de cioburile de frumusețe ireală în care au iubit și au fost iubiți. Poate că asta înseamnă, de fapt, să fii salvat." (Ioana Bâldea Constantinescu)
O poveste de la lansare, Castelul din inima mea. Jumătăți de gânduri și două mâini strânse la o lansare de carte de Marius Constantinescu se poate citi aici.


Toate zilele sunt la fel. Doar teancul de cărți de pe birou se schimbă. Conexiunea clipocește continuu. Theo trăiește pentru weekenduri. Pentru ceasul care nu sună. Pentru cafeaua băută mai târziu. Pentru mersul fără țintă prin oraș. Pentru senzația unui teritoriu comun. A unui punct stabil. Ei trei. Numai ei trei împart zilele astea în care timpul e numai al lor. Theo se agață de orele în care funcționează într-o ecuație. Singură nu ar ști ce să facă. Toate lucrurile care-i plac, toate lucrurile la care e bună par închise într-un sertar interior. Ia cheia de unde nu-i. În weekenduri se ia după ei. Mănâncă bucățica de ciocolată de care nu are chef. Se îmbracă pentru că trebuie. Iese afară ca să se miște. În zilele bune, uită complet de Theo și de abilitățile abandonate în standby. Motoarele ei de căutare se opresc pentru câteva ceasuri. Deocamdată, e suficient. Sigur, deocamdată amenință să devină o întreagă epocă. Poate, cu puțin noroc, o să uite complet că a existat o altă viață, o altă lume. O altă Theo.

Theo de acum există doar două zile pe săptămână. Restul e pilot automat. Când traduce până târziu în noapte, când își face documentarea pentru interviuri risipite pe site-uri și în cele câteva printuri care supraviețuiesc, când scoate fișe la imprimantă pentru Sebastian, când panica derivei profesionale doare fizic, când scrie recenzii și semnează participări la proiecte, când stă la birou, cu laptopul deschis, și se uită la peretele alb și gol din fața ei. Mereu e în altă parte. Peretele ăsta o sâcâie în mod deosebit. E blanc, cum e și prezentul. Nicio perspectivă. Nimic. Nimic, nimic, nimic, nimic. O obosește nimicul ăsta. O seacă. Din când în când, o înfurie. De câte ori ies din casă, Theo simte că fuge de el. De peretele gol. De zidul din fața ochilor. E bună fuga asta. Îi dă un sens.

Într-o zi, scrollează la întâmplare, între două Word-uri aride care nu o cheamă deloc. Ambele cu deadline strâns. Dă peste o arhivă fotografică. Străzi care nu mai sunt. Colțuri de oraș care au dispărut. Exact așa cum dispare și ea acum, în burta nimicului. Citește despre demolările din anii '80. Cartierul Uranus. Străzile cu nume de poem contemporan. Sabinelor. Cenad. Ecoului. Meteorului. Minotaurului. Salvatorului. Arionoaia. Zebrului. Antim. Fotografii alb-negru. Blugi evazați și ziduri îmbrăcate de mâna-Maicii-Domnului. Panglici pietruite șerpuiesc spre piețe care nu mai există. Plopi. Brațe de liliac care se întind spre ei din curțile oamenilor. Leandri, rododendroni. Un alb-negru care capătă identitate olfactivă. O zgândăre orașul ăsta de sub oraș. Neființa lui. Memoria. Tensiunea. Neîntâmplările. Viețile care s-au oprit brusc aici. Întreruperea. Cum construiești pe un loc peste care au trecut buldozere? Cum uiți ce e de neuitat? Cum o să trăiască ea fără voce? Cum au rămas oamenii ăștia fără case?
Totul e în pantă, se gândește Theo.
- La ce lucrezi? întreabă Ioan.

Galeriile se minimizează, articolele se închid. Word-urile plictisitoare revin în prim‑plan. Theo lucrează conștiincios. Trimite e‑mailuri, completează tabele, studiază situații, bifează căsuțe, descarcă formulare, completează. Completează, completează, completează. Trimite mai departe. Cât mai departe de ea. Și totuși, undeva se naște o firidă. O fisură în peretele alb. Acolo dormitează case pe colț. Theo le inventează o muzică, o zarvă care face aerul să se miște, căni de ceai din care ies aburi, papuci care lipăie pe scări, câini care se împiedică în picioarele stăpânilor, vecine care se întâlnesc la gard, copii care își fac tobogan dintr-o balustradă, chei care se răsucesc în contact, plicuri care se deschid, urechi care se lipesc de perete. O lume. Theo aduce iarna pe străzile în pantă și dă drumul săniilor să lase dâre nesfârșite pe zăpadă, face focul în sobe cu olane, imaginează stucaturi locuite de păuni care-și croiesc, cum‑necum, loc în zidărie cât să-și înfoaie cozile, face să vină primăvara peste foișoare și marchize, scoate copiii la joacă, în iureș colorat prin fața porților. Curăță ghivecele, lustruiește încălțămintea, așază șaluri cu ciucuri și fractali pe umeri îmbrăcați în dantelă, deschide porțile unui cinematograf de vară.

Caută articole, interviuri, amintiri. Orice fel de mărturie. Oameni care au locuit în case demolate. Pentru care lumea s-a rupt în două, cam așa ca lumea ei. Nu înțelege foarte bine de ce face asta. De ce e urgent. De ce trebuie.
- Știi că pe-aici, îi povestește într-o zi lui Sebastian, aproape de noi, a fost un deal? Un cartier mare de case grozave, cam cum vedem noi acum în plimbări. Mai frumoase, unele.
- Și nu mai sunt?
- Nu.
- De ce?

Îi povestește despre Dealul Arsenalului. Povestește despre lume. O bucățică de lume pierdută, suspendată între Lumea Veche și Lumea Nouă. Sunt din nou ei doi și se joacă de-a orașul. Un oraș pierdut. Un oraș care nu mai e. Nu mai e nicăieri. Numai urma lui doare. Doare pe dinăuntru.
- Și de oameni ce s-a ales? întreabă Sebastian.
- Cei mai mulți au murit, unii au plecat în străinătate.
- Eu știu pe cineva care a locuit în Uranus, când era mic, spune Ioan. Un amic al meu. Dacă te interesează, te pun în legătură cu el.

Theo se gândește o clipă, cu ochii întorși spre peretele gol din fața laptopului. E aproape seară. Lumina cade auriu peste imaginea cu Fântâna Lahovary pe care se pregătea să i-o arate lui Sebastian. Nimicul tremură în fundal.
- Da, spune ea. Mă interesează.

*
Sunt ca pe altă planetă plimbările prin Lumea Nouă. Nu am pe nimeni în lumea asta. Sigur, în afară de Spatzi. Și de băiețelul de la fereastră. Îmi plac întâlnirile noastre. Îmi aduce aminte un pic de mine. Și un pic de Martha. Îmi place umbra mamei lui în spatele perdelei. De cele mai multe ori nu o văd, dar o simt. Îmi place Spatzi, care are răbdare cu noi. Cu mine. Cu muzica mea. Oare se aude muzica mea? Ajunge vreodată până la el?

Merg din ce în ce mai mult. Mă bucur de picioarele care încă mă ascultă, de spatele care se mai îndreaptă din când în când. Ore întregi pe străzi. Sunt foarte triste străzile astea. Abia dacă mai vezi copii. Abia dacă mai recunoști locurile. Îmi aduc aminte lucruri... Nu, nu-mi aduc aminte. Mă năpădesc. Mă dau peste cap.

Un alt Hanno trage de geamantan, pe Strada Pelerinilor. E student, caută adresa gazdei. Abia s-a dat jos din tren, abia a picat în supa asta urbană care-l fierbe și-l stoarce, și-i năclăiește gândurile. Se simte provincial, stingher. Marginalul căruia centrul îi arde buricele degetelor. Ar vrea să parcheze undeva ranița asta cu lucruri inutile și să plece pe străzi, să se îmbete de locul ăsta nou, să-l ia în stăpânire, să-l facă al lui. Hanno de-atunci are toată viața înainte. Ce-i pasă lui? E o stradă înclinată strada asta. Nu e chiar locul pe unde să vrei să tragi de un geamantan. Sunt ultimele zile din septembrie, dar căldura se ridică în aburi cleioși dintre cele două șiruri de trepte. Hanno cel care am fost își trece palma peste frunte. Pleacă ochii, să nu-i intre nădușeala pe sub pleoape. Când Hanno cel care încă sunt ridică ochii, ea e acolo, în capul treptelor. Coboară în rochia ei albastră. O recunosc imediat. Ceva care nu a avut niciodată nume, ceva dinăuntrul meu recunoaște apropierea, umbrele care joacă pe un perete niciodată uitat, buzele care strivesc vișina. Wie ein Hausgeist. Dar mai e ceva acolo. Ceva nou. Ceva din altă vârstă, de dincolo de granița copilăriei. Și totul, dar totul se petrece în secunda asta imensă, într-o singură bătaie de gene. Mă fac una cu geamantanul. Simt nodul în gât de sub masa lui Frau Liebmann și senzația aceea de arătare stranie, fermecată, imposibil de cuprins cu mintea, venită să mă bântuie din cine știe ce cotlon al memoriei, să-mi tulbure măruntaiele și să-mi lege limba. Ea nu știe cine sunt. Nu pare conștientă de prezența mea. Plutește mai departe în rochia ei albastră. Coboară. Trece pe lângă mine. Mă lasă mult în urmă.

Nu mai există strada asta. Știi, Spatzi, că nu mai există? Doar pe dinăuntrul meu au rămas alea două șiruri de trepte. Și eu urc mereu pe unul dintre ele, urc scara care nu se mai termină, abia urnind geamantanul cât mine de mare. Și ea mereu coboară pe celălalt. Și mă lasă în urmă.

*
Martha se trezește ca de obicei, adică înaintea Clarei. Se dă jos din pat imediat cum a deschis ochii. Clara nu e așa. Ea mai stă întotdeauna un pic în așternuturile calde, până i se așază cumsecade viața pe dinăuntru. E ursuză dimineața. Nu te înțelegi cu ea. Bine, asta doar până se obișnuiește cu lumina, cu ea însăși, până își bea cafeaua, până găsește în bucătărie ceva dulce de ronțăit. Pe urmă face pace cu lumea. Martha se ia la întrecere cu ziua din clipa în care fac cunoștință. Nu poate sta locului prea mult. Lipăie după papuci, își trage un pulover peste cămașa de noapte, trece pe lângă mama ei încă adormită, îi dă după ureche o șuviță care-i acoperă ochii și bate apartamentul de la un cap la altul o dată, de două ori, de trei ori, până se plictisește. De fapt, înainte să se plictisească, i se face foame. E momentul în care deschide ușa, pe care o trage ușurel apoi după ea, să nu o trezească pe Clara, și urcă până la Hanno. Urcă după clătite, după gogoși cu mere, după pâine prăjită cu unt și cu sare, după papanași, după merdenele, după biscuiți de casă, cornulețe muiate în lapte cu cacao. Urcă după corbul păcălit de vulpe și cașcavalul buclucaș, după cei trei purceluși și vocația lor ratată într-ale arhitecturii, după Hänsel și Gretel ronțăind din căsuța de turtă dulce, după ea și Hanno. Azi însă, la jumătatea scării, își aduce aminte că nu mai are cheie. Și că e supărată pe el. Se oprește din drum. Ridică două degete și se scarpină în cap. Stă așa o clipă. Mai mult, poate. Își trage mai bine puloverul pe umeri și se strânge în el, după care se așază pe treaptă și-și adună vârfurile picioarelor unul într-altul, fără să depărteze genunchii. Uite, un cort de picioare. Zâmbește amuzată. Ar vrea să-i arate și lui Hanno. El e întotdeauna treaz la ora asta. O așteaptă. Poate că, de fapt, el nu doarme deloc. Mai știi? Dar acum ea nu mai are cheie. Degetele alunecă în buzunar și nu găsesc nimic. Stomacul își cântă foamea pe limba lui. Martha se ridică fără chef și coboară două trepte. Se gândește la bucătăria lor, cu faianță albă, crăpată din loc în loc, și la aragazul pe care Clara gătește rar și prost. Sare într-un picior pe a treia. Își cântă
Bruder Jakob, Bruder Jakob,
Schläfst du noch? Schläfst du noch?
Hörst du nicht die Glocken?
Hörst du nicht die Glocken?
Ding-dang-dong, ding-dang-dong...

Și deodată se răsucește pe călcâie și urcă în fugă până la mansardă. Apasă clanța, după care se trage înapoi de parcă s-ar fi fript. Ușa e închisă. Asta nu s-a mai întâmplat. Niciodată.

O vreme nu știe ce să facă. Stă acolo, în fața ușii care nu se deschide. Hanno... nu e... Nu e acasă. Nu e acolo. Nu face clătite. Și nici omletă. Nu ascute creioane colorate. Nu e pe punctul de-a spune Hallo, Schätzchen! Nu pune muzică la pick-up. Nu face un turn din cărțile cu animale. Nu i-a construit o cazemată sub birou. Nu decupează o coroană din carton. Nu-i repară ghidonul de la trotinetă.

Martha nu știe ce să facă. Jumătate din lumea ei e dincolo de ușa închisă.
Jumătate din lumea ei e Hanno.
Hanno nu e acasă.
Asta nu s-a mai întâmplat până acum.

Treapta devine un coridor și Martha se plimbă de la un capăt la altul. Mai repede. Și mai repede, și mai repede, până simte cum i se ciocnesc gândurile unele de altele în cap.

Poate o să vină.
Poate s-a dus să cumpere lapte.
Poate e până la croitor.
La vecina de dedesubt.
La piață.
La florărie.
La ziare.
La poștă.

Poate tot ce trebuie să facă e să aștepte aici cu Pasărea-Elefant. Hanno i-a povestit despre Pasărea-Elefant. Ea a trăit cu mulți, mulți ani în urmă și avea cap de struț și picioare de elefant șiiiiiiiiii... Și nimic.

Unde e Hanno?
De ce nu vine?
Poate nu a apăsat bine pe clanță.

Se întoarce. Zgâlțâie ușa. Bate. Bate din nou. Bate cu amândouă mâinile strânse în pumni.
- Hanno?...

Se oprește. Așteaptă un răspuns. Poate doarme. Da! Poate azi Hanno doarme până mai târziu, ca mama. Poate că trebuie să strige mai tare.
- Hanno! Hannohannohannohannohannohanno...
- Gata!

Cine a vorbit?

Pasărea-Elefant, Aepyornis maximus, se uită la Martha dojenitor. Ce e asta, să țipi cu noaptea în cap la ușa lui? Sigur că a plecat. Se știa că o să plece. Nu e după lapte. Nu e la poștă. Nu doarme. Nu s-a dus să cumpere ziare.
Mai taci, spune Martha. Ești o specie dispărută!

Pasărea-Elefant nu pare însă jignită. Se așază pe treaptă, lângă Martha. Stau așa, amândouă, o vreme. Pe urmă Pasărea-Elefant se ridică și-și târșește picioarele pe scări în jos.
- Nu vii și tu? o întreabă pe Martha.
- Unde te duci?
- Jos, face Pasărea. Îmi e cam foame. Mă gândeam că poate vii și tu. Mâncăm împreună.
- Eu nu știu să fac micul-dejun, spune Martha încruntată. Și sunt cam supărată.
- Știu, zice Pasărea-Elefant. Asta e de la sine înțeles. Dar de mâncat tot trebuie să mănânci la un moment dat, nu?

Martha nu zice nimic.

Pasărea o privește o clipă cu îngăduință. Oare cum de nu dă cu capul de tavan?
- Ce picioare enorme ai, spune Martha într-un târziu. Exact ca în carte.
- Mulțumesc, spune Pasărea. Nu e carte, e atlas.

Se așază pe o treaptă, mai jos, cu genunchii lipiți, gambele depărtate și vârfurile întoarse în interior.
- Cort de picioare, zice Martha.
- Exact, zâmbește Pasărea-Elefant.
- Ești amuzantă.
- Și destul de înfometată.
- Nu știu ce mănâncă Păsările-Elefant.
- Ce zici de niște pâine prăjită cu dulceață? Șiiiiii, poate, niște lapte cu cacao?
- Nu, răspunde Martha cu tristețe.
- De ce nu?
- Nu am voie să umblu la aragaz. În plus, nu ar mai fi la fel.

Martha simte cum îi alunecă lacrimile pe obraji, una după alta, în șir indian, două șiruri cuminți de soldăței încartiruiți sub pleoapele ei. Pasărea o atinge ușor pe umăr cu ceva ce pare a fi o întâlnire de solzi și pene, de piele de găină și platoșă ridată.
- Nimic nu stă pe loc, Schätzchen. La fel nu o să fie, dar poate fi altfel.
- Ce înseamnă asta? întreabă Martha, care abia mai face față trupelor care dau năvală de sub gene.
- Înseamnă că azi putem lăsa pâinea neprăjită.

Martha se ridică și se cuibărește sub aripa Păsării. Își șterge ochii cu mâneca puloverului. Coboară. Hop unu, hop doi, hop trei, hop patru, hop cinci...

Când ajunge în bucătărie, Pasărea nu mai e nicăieri.

Pentru Clara cea mică, Ținutul Crăiesc e altfel. E năpădit de pălămide și de mohor. Printre ele cad pe pământ cuvinte grele ca palma și acolo nu mai rodește nimic. Lumea se strânge, ca fructul uscat, se scofâlcește și se trece cu totul. Clara a învățat să se ascundă de ele, să se prelingă pe lângă ziduri ca o pisică aruncată de mică în stradă, să dispară într-o crăpătură de zid ca un pui de păianjen.

Grete. Așa o cheamă pe mama Clarei. Grete iubește ceșcuțele de porțelan și-și îngrijește cu evlavie ghivecele cu săbiuțe, dar pe Clara nu o iubește. Clara știe. A văzut asta cu ochiul ei verde. Cum ar putea fi altfel? Grete se teme de ea când Clara prinde gușteri între degete și îi mângâie pe cap cu arătătorul. Sau când salvează cârtițe dezgropate de labele câinilor, când trece apa din piatră în piatră, cu picioarele goale, când se cațără până în vârful nucului și se întinde pe spate, pe creanga cea mai lată, cu tălpile sprijinite de trunchi. Dar asta nu e decât o mică, o foarte mică parte din ce le desparte. E mai mult decât grădina asta între Clara și Grete. Clara știe. Între ele e Hans cel mic, care a murit înainte să împlinească trei ani. Grete aproape că și-a pierdut mințile atunci. Când o lovește pe Clara, o lovește pentru că a supraviețuit și când Hans, tatăl Clarei, închide ochii, e tot pentru că ea a supraviețuit. Și când Grete a pus-o să stea la colț pe coji de nucă, pentru că a scăpat din mâini ceșcuța de porțelan cu ceai fierbinte, a fost tot pentru că a supraviețuit. Și când Grete a luat-o de umeri, după ce dispăruse fără urmă două ceasuri, și a lovit-o cu capul de pereții salonului, a fost tot pentru că a supraviețuit. Clara știe. Clara știe tot.