Din foarfecă și din condei

Juan Pablo Villalobos (n. 1973, Mexic) este prozator, traducător, eseist și critic literar. A publicat proză scurtă și eseuri în diferite reviste, printre care Letras Libres, Gatopardo, Granta și O Estado de São Paulo, precum și pe blogurile English Pen și Companhia das Letras. A tradus din portugheză în spaniolă operele unor autori ca Rodrigo de Souza Leão, Sérgio Rodrigues, Patrícia Melo și Raduan Nassar. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi, iar romanul lui de debut, Fiesta în bârlog (Curtea Veche Publishing, 2013), a fost inclus pe lista scurtă a First Book Award, oferit de The Guardian. În textele sale, Villalobos abordează teme surprinzător de diverse, de la influența avangardei asupra operei lui César Aira, la flexibilitatea țevilor în instalațiile electrice.
Un scriitor (întâmplător sau nu, având același nume cu autorul) duce o existență cât se poate de mulțumitoare: singurul conflict autentic din viața lui, după cum ne anunță chiar de la început, este încăpățânarea de a scrie, când, după toate aparențele, nu are de ce. În lipsă de alte frământări, observă în tihnă lumea din jur și începe să ne povestească pe un ton firesc lucruri banale care i se întâmplă, în cartier și prin împrejurimi: o vizită la o clinică de gastroenterologie, prezentarea unor cursuri de scriere creativă la o librărie sau un drum la frizer. Dar intră în scenă două recepționere cârcotașe, un paznic de supermarket cu veleități de scriitor și o frizeriță bretonă care poartă cu ea un secret neliniștitor, și totul iese pe nesimțite din cotidian. Pe măsură ce lucrurile devin mai bizare, realitatea și ficțiunea se amestecă până la confundare, mai ales când personaj principal ajunge să fie un buclucaș deget tăiat...

"Incredibil de amuzant." (The New York Times)

"Puțini autori scriu cu exuberanța poetică și nervul lui Juan Pablo Villalobos." (The Big Issue)

"Un Buster Keaton cu câțiva stropi de mezcal." (Le Figaro)

"Villalobos a devenit însăși definiția noii literaturi mexicane." (El mundo)

"Scrise cu o lejeritate aparte, textele lui Villalobos sunt cu adevărat memorabile." (El universal)

"O ficțiune construită într-un univers al adevărului." (El país)

"Un exercițiu de autoficțiune și metaliteratură, în care protagoniști sunt o gamă întreagă de jocuri textuale: schimbări bruște de decor, situații neverosimile, aluzii la procesul scrisului, dialoguri cu cititorul, ba chiar și referințe la lipsa virgulei care izolează vocativul." (El debate)


De la blocul nostru până la școala copiilor erau șapte sute cincizeci de metri, de la școala copiilor până la biroul meu, șase sute; zi de zi mergeam pe o rază de doi-trei kilometri, fără să o depășesc, până și clinica de gastroenterologie era foarte aproape. Hoinăream agale între baruri tradiționale și restaurante la modă, saloane de tatuaje și chioșcuri unde se vindeau sprayuri pentru graffiti, frizerii și librării, pet shopuri și săli de yoga, birouri de arhitectură ecologică și măcelării vegane - pe scurt, infrastructura de parc de distracții a cartierului nostru. Atât de plăcut era totul, că se prea poate să fi confundat fericirea cu confortul sau cu îmburghezirea.

Recepționera de la clinică stătea în spatele unui geam care o izola de pacienți, purta cască pentru a răspunde la telefon și sorbea întruna dintr-o cană în care avea fie o cafea foarte diluată, fie un ceai negru foarte concentrat.
- Trebuie să vină dumneaei să o ceară personal, a răspuns, după ce mi-a ascultat explicațiile.
- E la muncă, nu poate ajunge.

I-am spus că intenția mea era să-i întorc favoarea braziliencei, fiindcă, la urma urmei, dăduse dovadă de bunăvoință în ziua când venise cu mine la clinică. În plus, nu voiam să-i complic viața: dacă ar fi venit din nou, i s-ar fi cerut o altă adeverință, pentru a doua absență.
- O adeverință pentru adeverință, am conchis, mândru că demascam, după părerea mea, absurdul situației.
- Dar de unde știm noi că într-adevăr a fost aici în ziua respectivă? a replicat.

Tonul vocii ei suna acuzator. În plus, de câte ori folosea un adverb, îl rostea ironic, de parcă m-ar fi avertizat că totul i se pare foarte ciudat, foarte dubios.

Inevitabil, m-am simțit jenat, ca și când recepționera avea dreptate și ascundeam ceva - în afară de a doua poveste; autoînvinovățirea era un obicei de care nu reușeam să scap. Am tras cu ochiul în spatele meu, să nu cumva să existe martori, vreun vecin, prieten sau cunoscut, cineva care să mă identifice. Însă pacienții aflați în sălița de așteptare nu numai că îmi erau necunoscuți, dar aveau și înfățișarea cadaverică a oamenilor obligați să stea nemâncați, paloarea celui ce se teme de vești proaste și atenția distrasă de telefoanele mobile.

De bună seamă, recepționera își închipuia că eu și brazilianca încercam doar să profităm de suferințele mele gastrointestinale ca să comitem un soi de fraudă administrativă - una măruntă, nesemnificativă, cum ar fi încasarea plății pentru acele ore fără să fi lucrat sau nescăderea lor din numărul de ore libere acordate. Dar și dacă ar fi fost așa, nu o costa nimic eliberarea adeverinței. De ce se lua atât de tare în serios?

I-am arătat din nou, pe ecranul telefonului, e-mailul prin care clinica îmi confirmase data și ora procedurii.
- Pot să vă dau o adeverință pentru dumneavoastră, fără probleme, mi-a spus recepționera.
- Eu n-am nevoie.

M-a privit cu și mai multă neîncredere, de parcă m-ar fi catalogat drept șomer sau, mai rău, întreținut.

Eram gata-gata să-i explic cu ce mă ocup, dar m-am gândit că nu aș face decât să înrăutățesc situația. Mi-am adus aminte de un coleg care nu răspundea niciodată că este scriitor, considera că ar fi o aroganță, deci prefera să afirme că este crescător de animale. Adolescentul și fetița se rușinau când spuneam că sunt scriitor, pentru că aproape de fiecare dată, implicit sau explicit, discuția ajungea la întrebarea dacă tatăl lor este scriitor de-adevăratelea, unul celebru. Totuși, nu puteam să spun că sunt altceva decât scriitor - doar dacă aș fi mințit -, iar colegul meu chiar era și crescător de animale, ba mai mult, latifundiar, moștenise o fermă în văile Anzilor columbieni. Tipic. Povestea ascunsă a literaturii latino-americane este povestea aristocrației și a burgheziei. [...]

Prima era subțirică și palidă, avea ochii albaștri, aparat dentar transparent și un chip rotund, de copil, plin de alunițe. A doua era robustă, brunetă, avea ochii negri, un chip masculin cu trăsături arăbești și o cicatrice care îi despica buza de sus. Contrastul funcționa bine. Dacă ar fi fost personaje literare.
- Se mai întâmplă, a conchis a doua recepționeră, vrând parcă să dea o notă de înțelepciune populară discuției.
- Glumiți? le-am întrebat.
- Nu, a răspuns indignată prima. Eu sunt răspunzătoare pentru emiterea documentului.
- Pot să te cheme la proces ca martor, i-a spus a doua.

Despre ce proces vorbeau?

Evident, intervenția celei de-a doua recepționere produsese o schimbare de gen, de la picarism la literatura criminalistică, iar eu evoluasem de la mijlocitor supus la tăinuitor periculos.
- Deci cum rămâne? am întrebat, oftând ușor abătut, ca să le arăt că lucrurile se complicau mai mult decât era cazul și că puteam deja să ne îndreptăm spre deznodământul episodului.
- Să vină dumneaei și să aducă o dovadă că a fost aici în ziua respectivă, a spus prima recepționeră.
- O dovadă?
- Ceva care să arate că într-adevăr a venit cu dumneavoastră.

Chiar în clipa aceea, presimțind ce se petrece, m-a sunat brazilianca. Uitasem să activez modul silențios. Să răspund sau s-o sun eu mai târziu? În cele din urmă, am ales să las stiloul din mână, să ridic ochii din caiet și să răspund.
- Ești ocupat? s-a auzit pe post de salut vocea braziliencei.
- Așa și-așa.
- Ai luat adeverința?
- Da, o am aici.

Mi-a mulțumit, apoi am auzit-o cum amuțește. Așa făcea când voia să stea de vorbă.
- Ești la birou?

I-am răspuns că da.

Mi-a explicat că e extenuată, că tocmai a încheiat o ședință foarte complicată cu traducătorii japonezi, și-a făcut o cafea și a ieșit pe terasă, la aer. Brazilianca era lingvist, lucra într-o transnațională care se ocupa cu traducerile și care părea o sucursală a ONU.
- Scriai? m-a întrebat.
- Îhî.
- Și cum merge?

Am început să mă vait, ca de fiecare dată când sunt nesigur, înșirând chinurile prin care treceam ca să găsesc tonul, perspectiva, sintaxa, structura, ritmul, motivația personajelor, logica narativă.
- Altceva? a întrebat prima recepționeră.
- Cred că nu, am răspuns.
- Ți-ai dat seama că pur și simplu ne-a folosit ca să inventeze un conflict? i s-a adresat a doua recepționeră.
- Un conflict inexistent, a răspuns prima.
- Tipic literaturii birocratice, Omul împotriva Sistemului, a spus a doua, apăsând pe majuscule și alungind cursivele.
- Ca să fie el victima, a adăugat prima.
- Nu are conflicte reale, a replicat a doua.
- De unde să aibă? a întrebat prima. Uită-te la el, așezat comod la birou, cu caietele și stilourile lui!
- Scrie în timp ce alții muncesc! a continuat a doua.
- Conflictele nu produc doar literatură, ci și gastrită, le-am răspuns.
- Poftim? Ai gastrită? a întrebat brazilianca.
- Nu nu, i-am spus repede, ca să nu-și facă griji, atât de repede, încât al doilea "nu" aproape că s-a prăvălit peste primul, gândeam cu voce tare.
- S-a întâmplat ceva? m-a întrebat.
- Scuză-mă, trebuie să închid.

În realitate, familia trecea printr-o perioadă de stabilitate desăvârșită. Relația dintre mine și braziliancă mergea bine, adolescentul și fetița erau sănătoși, inteligenți și afectuoși, nu aveam probleme financiare, rutina noastră reprezenta o înșiruire de momente plăcute. Eram unde ne doream să fim. Nu ne doream să fim altcumva. De fapt, păream întruchiparea familiei mic-burgheze fericite, într-atât, încât unul dintre cei mai buni prieteni ai noștri ne repeta mereu că suntem cam grețoșei. [...]

Frizerul meu, pesimist și nerăbdător din fire, amenința de ceva timp că își va lăsa deoparte latura de întreprinzător și în sfârșit se hotărâse să agațe foarfeca în cui sau mai degrabă să o mute în alt salon de înfrumusețare, unde să fie un angajat ca toți ceilalți și să-și încaseze salariul lună de lună, fără griji precum chiria, impozitele, autorizațiile de funcționare, contabilitatea sau curățenia.

"Chiar voiam să te sun pentru o programare, arde!" i-am scris. Tot așteptând răspunsul, am pornit spre metrou, cu gândul să mă întorc acasă. "Ai mai sus noile date de contact", am citit. Mesajul de rămas-bun includea adresa unde avea să lucreze în continuare. Primul impuls a fost să-mi promit că-l voi urma până la capătul lumii, apoi am descoperit că acel capăt al lumii, pe lângă faptul că era foarte departe, mai avea și legături de transport foarte proaste cu zona în care se găseau apartamentul și biroul meu.

Ajuns în acest punct, mi-am dat seama că nu mai am ce povesti. Digresiunea despre cursurile de scriere creativă și despre închiderea frizeriei mă dusese într-o fundătură, habar n-aveam cum să continui, așa că am hotărât să fac o pauză și să ies să-mi dezmorțesc picioarele. În general, funcționa hoinăreala, un obicei al multor scriitori pe gustul meu, romancieri și nuveliști pentru care plimbarea și narațiunea erau sinonime.

La drept vorbind, oricât aș fi luptat împotriva ei, educația mea catolică mă făcea să fiu mereu atent la pericolul trândăviei - de când mă știu, m-am simțit vinovat că pierd vremea. De aceea, mi-am propus să profit de plimbare ca să arunc o privire frizeriilor din zonă și eventual să-mi fac o programare, în cazul în care mă convingea vreuna.

În vecinătatea biroului se găseau două saloane; în ultimii ani le văzusem, cu coada ochiului și fără să le dau prea multă atenție, de sute de ori, deci mi s-a părut mai mult decât firesc să-mi încerc norocul la unul dintre ele.

Cel mai apropiat era specializat în aplicarea de tratamente cu cheratină, iar celălalt părea, măcar din afară, un salon normal, nici prea modern, nici prea demodat. Bănuiala mi s-a confirmat când am intrat și am văzut că frizerița era tânără, dar nu avea tatuaje și nici vreo coafură extravagantă, de prin reviste. Era o femeie trecută de treizeci de ani, veselă, cu pielea foarte albă, bucle blonde, ochi albaștri și obraji rumeni; posterele care decorau încăperea sugerau că era bretonă, din Franța. Eu intrasem cu gândul să-mi fac o programare, însă contrar așteptărilor, deși era unsprezece dimineața - ora preferată de toate pensionarele pentru spălat și coafat -, frizerița era liberă și mi-a spus că mă poate tunde pe loc.

În ciuda înfățișării și a atitudinii ei binevoitoare, am analizat-o cu neîncredere din două motive. Primul era evident: ce fel de frizeriță e disponibilă fără programare? Una care nu prea are clienți. O frizeriță incompetentă. Sau măcar mediocră. Al doilea motiv era și mai îngrijorător: frizerița avea unul dintre degetele de la mâna stângă înfășurat în leucoplast, imobilizat. Nu exista nicio ușă în spate de unde să dea buzna, ca la teatru, adevărata frizeriță, dezvăluind că femeia cu rană la deget este de fapt recepționera. În plus, din ce și-ar fi permis un salon fără clienți să plătească o recepționeră?

Am întrebat-o, cât am putut eu de subtil, dacă lucrează în pofida accidentului. Presupuneam că-și scrântise, rupsese sau tăiase degetul și îmi era clar ca lumina zilei că nu e în stare să-și facă meseria așa cum trebuie.
- Am o tendinită, e cronică, nu vă faceți griji.

Mi-a părut rău, din multe motive. O dată pentru că neoliberalismul dereglase atât de tare sistemul asigurărilor sociale, încât o salariată nici măcar nu mai avea dreptul la recuperare. Apoi pentru că am presimțit că, peste câteva luni sau câțiva ani, când tendinita se va agrava, iar neoliberalismul va face praf și pensia anticipată, bretona va fi nevoită să se reprofileze și mă va lăsa baltă. Și pentru că, în postere, Bretania franceză părea un loc frumos, dar neprimitor, ceea ce mi-a amintit de satul meu din Altos de Jalisco și m-a făcut să mă identific cu frizerița, care nu plecase de acolo de nevoie, ci avusese de ales.

În timp ce eu, neatent ca de obicei, îmi închipuiam toate cele de mai sus, frizerița deja pregătise un prosop și mă chema la scafă.

Aș fi putut argumenta că nu am cum să rămân, că am treabă, că nu voisem decât să profit că eram în trecere, ca să mă programez. Dar ar fi trebuit să argumentez mai devreme. Să o las pe frizeriță cu prosopul întins, să îi ignor zâmbetul infantil și chemarea aici, aici, pe care i-o adresezi unui cățeluș, ar fi fost o mojicie pentru care nu m-am simțit niciodată pregătit.
Prin urmare, m-am supus.

Un timp, totul a mers destul de bine, deși - ca un mic detaliu - frizerița părea să aibă probleme la susținerea foarfecii.

A început să-mi spună că, după cum indica și decorul, era bretonă, crescuse într-un sătuc de pe coastă, între Canalul Mânecii și Marea Celtică.
- Dumneavoastră cu ce vă ocupați? m-a întrebat.

Am privit-o în oglindă.

Manipula destul de greu foarfeca, rezultatul avea să fie dezastruos, fără îndoială. Convins că nu voi reveni niciodată, am preferat să mint.
- Sunt crescător de animale, i-am răspuns.
- Ooo, ca tata! s-a emoționat ea. Ce fel de animale? Tata crește vaci bretone, le știți? Sunt vaci de lapte, cu o producție foarte bună.

M-am grăbit să rectific:
- Nu nu, glumeam. Ideea e că mă ocup cu ceva foarte greu de explicat, afaceri, investiții, și am gluma asta cu un coleg, mereu răspundem cu primul lucru care ne trece prin cap. [...]

După ce chelnerița catalană ne-a luat comanda, l-am rugat pe ecuadorian să-mi vorbească despre cartea lui.
- Ce să vorbesc? a întrebat cu neîncredere, de parcă, în timp ce mă aștepta lângă bloc, nu doar transpirase, mai avea și senzația că a fost ofensat.
- Care e subiectul, mi-ați spus că este despre experiențele dumneavoastră, că ați trecut prin încercări foarte grele, explicați-mi un pic.

Am tăcut amândoi un timp, ca și cum ne-am fi încercat puterile sau, mai degrabă, ca și cum ecuadorianul mi le-ar fi încercat mie. Desigur, am pierdut.
- Vă propun ceva, i-am spus, cu intenția de a atenua tensiunea. Trimiteți-mi manuscrisul, eu arunc o privire și apoi putem discuta din nou.
- Ce manuscris?
- Al cărții dumneavoastră.
- Încă nu mă apuc de scris, de-aia vreau să vin la atelier.
- Nu așa se desfășoară atelierele. Acolo nu scriem. Acolo citim, revizuim, comentăm, rescriem. Oricum, la atelierele mele nu mai sunt locuri. Dar cu mare plăcere citesc ce-mi trimiteți și discutăm.

Din nou am amuțit amândoi și atunci mi-am propus să rezist, ca să fie el nevoit să rupă tăcerea; însă ecuadorianul era ocupat cu telefonul, trimitea mesaje și fixa ecranul cu privirea, de parcă aștepta ceva.

Am început să mă întreb de ce vrea să scrie, era un subiect la care mă gândeam deseori: de ce atâta lume atât de felurită, aparent atât de străină de literatură, crede că vrea să scrie. Dorința de a scrie este un impuls cât se poate de irațional, precum iubirea. Totodată, întocmai ca la consumarea iubirii, când cineva scrie, rezultatul este aproape de fiecare dată dezamăgitor, intuiția se dovedește a fi imposibil de transpus în realitate; cel mult, căutarea devine găselniță, un stil care în cele din urmă se transformă în formulă, saturație, repetiție, literatură convențională, îngăduitoare față de ea însăși, ca o iubire mic-burgheză. Poate că, în fond, iubirea autentică față de literatură este cea în care dorința de a scrie rămâne neconsumată, poate că adevărata dovadă de iubire față de literatură este refuzul de a scrie, când alegi să rămâi îndrăgostit de ea în loc să te faci scriitor.