Hell's Angels. Strania și terifianta saga a bandei de motocicliști proscriși

Hunter S. Thompson (1937-2005) s‑a născut în Louisville și a debutat ca editorialist sportiv în Florida. Ca să se documenteze cu privire la banda Hell's Angels, a stat în preajma nelegiuiților mai bine de un an - a călătorit cu motocicleta, a hoinărit, a pus la cale planuri, până când, în cele din urmă, a fost efectiv călcat în picioare. A început să scrie cartea de față în timp ce frecventa cursurile Columbia University din New York. Ulterior a lucrat pentru ziare și reviste din New York, San Juan și Rio de Janeiro. Articolele sale au fost publicate în Esquire, Rolling Stone și San Francisco Examiner.
"Atenție, nelegiuiții pe două roți nu mai sunt la porțile orașului! Sunt chiar printre noi!" Așa ar fi sunat titlul vreunui ziar local din America anilor 1960 după ce Hell's Angels ar fi dat năvală în oraș, doar ca să se distreze în stilul lor caracteristic: motoare, raiduri, femei, droguri și bere.

Mituri, exagerări sau adevăruri îngrozitoare? Prejudecăți sau fapte dovedite? Cartea investighează originile, motivațiile și etosul unei bande de motocicliști care a terorizat orașele americane în anii rock-and-rollului. Ziariștii îi adorau pentru că le ofereau subiecte de scandal, iar publicul era fascinat de aerul lor amenințător și, într-un fel, misterios de răzvrătiți și antieroi neînțeleși. Nu e de mirare că mass-media a ajuns să născocească povești despre ei: pentru că cititorii și-o doreau și pentru că teroarea vinde.

Hell's Angels este și o carte despre Hunter S. Thompson, scriitorul care a stat peste un an în mijlocul Îngerilor, împreună cu care a călătorit, a participat la raiduri, a băut tone de bere și s-a drogat. Cu unii s-a împrietenit, alții l-au privit mereu cu neîncredere. Cu toate că nu s-a integrat niciodată complet în grupul lor, Thompson a ajuns să îi înțeleagă mai bine decât oricine pe acești nonconformiști.

"În ciuda umorului sardonic și a tonului lipsit de inhibiții, cartea lui Thompson este o operă profundă." (The New Yorker)

"Thompson ne invită să privim prin lupă o lume cu care cei mai mulți dintre noi nu vor îndrăzni niciodată să aibă de-a face." (The New York Times Book Review)

"Vocea rebelă a unei contraculturi americane." (The Guardian)

"Există doar două adjective de care le mai pasă scriitorilor: genial și scandalos, iar Thompson are dreptul să le folosească pe ambele." (Tom Wolf)

"Cartea Hell's Angels este cea care l-a făcut celebru pe Thompson." (Loaded)

"Superbă și terifiantă." (Chicago Tribune)

"Hell's Angels este un excelent documentar." (Time Out)

"Cartea lui Hunter S. Thompson este cea mai bună relatare a fenomenului Hell's Angels." (The New Republic)


Hell's Angels, primejdia dezlănțuită din nou direct de pe prima pagină, străbat zgomotos autostrada dis‑de‑dimineață, aplecați în șa, fără urmă de zâmbet, mușcând nebunește din trafic cu 150 de kilometri la oră pe linia continuă, ratând la mustață... ca Ginghis Han pe un cal de fier, armăsar monstruos cu foc sub coadă, tras ca prin inelul dozei de bere, gata să se suie pe fiică‑ta fără pic de milă, gata să le arate încuiaților ce înseamnă să ai clasă, ca să le miroasă și lor puțin a senzații tari pe care nu le vor cunoaște niciodată... Ah, ce băieți adevărați, ce le mai place să strângă lațul... Isus Junior, Șchiopu', Bob cel Orb, Maț, Clonțosu', Zorro, Pulpă, Chirurgu', Micuțu', Terry Teleleu, Francezu', Marvin Mucegai, Miles Mămosu', Ed Jeg, Chuck Gânsac, Freddy Fălcosu', Phil Spurcatu', Charley Cartuș Pedofilu', Cross Candriu', Puf, Mahăru', Bestia și încă vreo sută... dornici de acțiune, cu pletele în vânt, cu bărbile și bandanele fluturând, își etalează cerceii, subsuorile, lanțurile biciuitoare și svasticile pe corpuri goale de Harley‑Davidson cu străfulgerări de crom, în vreme ce șoferii de pe Autostrada 101 se dau la o parte, speriați, lăsând coloana să treacă precum un tunet murdar. [...]

Raidul era în toi, nelegiuiți din tot statul goneau în haite, cu destinația Monterey: spre nord din San Bernardino și Los Angeles pe Autostrada 101; spre sud din Sacramento pe 50; spre sud din Oakland, Hayward și Richmond pe 17; și din Frisco pe Autostrada Pacificului. Nucleul dur, elita nelegiuiților, erau Hell's Angels... cu craniul înaripat pe spatele vestelor, cu "mămicile" așezate în spate pe chopperele uriașe. Circulau cu o aroganță ordinară, teribilă, siguri pe reputația lor: cea mai păcătoasă gașcă de motocicliști din istoria creștinătății.

De la San Francisco, într‑un grup separat, veneau Jokerii Tuciurii, peste treizeci, al doilea club de proscriși în ierarhia din California, avid de publicitate. Chiar și cu o singură filială, Jokerii puteau să‑i privească de sus pe alde Președinții, Șobolanii Șoselelor, Călăreții Nopții și Semnele de Întrebare, și ei din Regiunea Golfului, Gomora... Sodoma aflându‑se la 800 de kilometri spre sud, în imensa vale a absurdului numită Los Angeles, sălașul Sclavilor Satanei, al treilea club din ierarhia proscrișilor, ași ai motoarelor personalizate, mari amatori de carne de câine, cu bandane în culori țipătoare și blonde apetisante cu priviri care par să indice că tocmai au suferit o lobotomie. Sclavii erau spuma Los Angelesului, iar femeile se țineau strâns de gecile de piele ale acelor nebuni mâncători de câini, cu explozibil între picioare, în timp ce se îndreptau spre nord, pentru întrunirea anuală unde aveau să petreacă alături de Hell's Angels, care chiar și acolo priveau "șleahta din L.A." cu superioritate prietenească... lucru care nu‑i deranja pe Sclavi, fiindcă puteau, fără teamă de consecințe, să se descarce pe celelalte cluburi din sud - Trișorii Sicrielor, Călăreții de Fier, Gâștele în Galop, Comancheros, Dracii Derbedei și un grup repudiat de scursuri umane fără adăpost, atât de odioase, încât nu le primeau nici măcar cluburile de nelegiuiți, nici din nord, nici din sud, decât în vreo luptă unde un lanț sau o sticlă de bere în plus poate schimba totul. [...]

În dimineața Raidului din Monterey, de Ziua Muncii în 1964,Terry Teleleu s‑a trezit dezbrăcat, cu dureri în tot corpul. În noaptea precedentă fusese călcat în picioare și bătut cu lanțurile, în fața unui bar din Oakland, de nouă membri ai unui club rival din East Bay, Diablos. Explicația lui: "Îl lovisem pe un confrate de‑ai lor mai devreme și nu le‑a convenit. Mai eram cu doi Îngeri, da' au plecat puțin înaintea mea și, cum au dispărut, ticăloșii de Diablos au și sărit pe mine, în fața barului. M‑au caftit zdravăn, așa că i‑am tot căutat juma' de noapte."

Căutarea a fost în zadar. Chiar înainte de revărsatul zorilor, Terry s‑a întors în San Leandro, acasă la Țâr, unde locuia cu soția și cu cei doi copii ai săi. Țâr, un fost boxer în vârstă de 37 de ani care pe vremuri luptase cu Bobo Olson, era cel mai în vârstă dintre Îngerii care participau la curse și avea la rândul lui o soție și doi copii. În vara aceea, când Terry venise din Sacramento să‑și caute de lucru în Regiunea Golfului, Țâr îi oferise casă și masă. Soțiile s‑au înțeles, copiii s‑au împrietenit, iar Terry și‑a găsit un loc de muncă la linia de montaj a uzinei General Motors - un adevărat omagiu în sine, adus flexibilității umane, câtă a mai rămas la nivelul atelierelor în mișcarea muncitorească americană, fiindcă la prima vedere Terry nu are nicio șansă de angajare, ca o încrucișare între Joe Palooka și Evreul Rătăcitor.

Are 1,88 metri, 95 de kilograme, brațe uriașe, barbă stufoasă, plete până la umeri și o atitudine de sălbatic limbut care nu are cum să ungă pe suflet niciun specialist în resurse umane. În plus, la cei 27 de ani ai săi a strâns un dosar lung și urât la poliție: o mulțime de arestări, de la furturi mărunte și bătăi până la viol, infracțiuni legate de stupefiante și cunilingus în locuri publice - toate fără nicio condamnare penală, oficial nefiind vinovat decât de fapte pe care le‑ar putea comite orice cetățean plin de viață într‑un moment bahic sau violent de slăbiciune animală.
"Daaa, dar sunt numai tâmpenii în catastifu' ăla", insistă el. "Cele mai multe dintre acuzații sunt făcături. Nu m‑am considerat niciodată infractor. Nu mă preocupă asta; nu‑s destul de lacom. Tot ce fac vine de la sine, pentru că e o nevoie." Apoi a continuat: "Dar am impresia că‑mi forțez norocul, chiar dacă nu‑s infractor. În curând o să mă salte pentru vreuna dintre blestemățiile alea și atunci adio, Terry, pauză un car de ani. Cred că a venit vremea să‑mi iau tălpășița, să pornesc spre est, poate spre New York sau Australia. Dacă vrei să știi, eu am făcut parte din Sindicatul Actorilor odată, am stat la Hollywood. Ce naiba, pot să reușesc oriunde, chiar dacă‑s varză."

Într‑o sâmbătă obișnuită, ar fi dormit până la 14:00 sau 15:00, apoi ar fi plecat iar, cu vreo zece tovarăși, să‑i găsească pe Diablos și să‑i facă pilaf. Însă Raidul de Ziua Muncii reprezintă cel mai important eveniment din calendarul Hell's Angels; este adunarea anuală a întregului clan de proscriși, o beție cruntă de trei zile care aproape de fiecare dată duce la fapte de neimaginat și la un nou șoc puternic pentru conservatori. Niciun Înger nu ar rata‑o pentru nimic în lume, doar închisoarea sau invaliditatea i‑ar putea opri. Raidul de Ziua Muncii este Revelionul nelegiuiților; prilej să împarți carafa cu vin, să‑ți pocnești prieteni vechi și să preacurvești la întâmplare, o nebunie generală, cu tot tacâmul. În funcție de vreme și de numărul apelurilor interurbane din săptămâna precedentă, participă între 200 și 1.000 de proscriși, jumătate dintre ei deja beți la sosire.

La ora 9:00, Terry și Țâr erau deja în picioare. Răzbunarea contra Diavolilor putea să mai aștepte. Era ziua Raidului. Terry și‑a aprins o țigară, și‑a cercetat umflăturile și urmele de lanț de pe corp, după care a tras pe el o pereche de blugi scorțoși - fără lenjerie pe dedesubt - și un hanorac roșu cu miros de vin vechi și soios și niște cizme negre și grele în picioare. Țâr a băut o bere cât timp soția lui a încălzit apa pentru cafeaua instant. Copiii fuseseră lăsați la rude cu o seară înainte. Soarele dogorea pe cer. Dincolo de Golf, San Francisco era încă acoperit de o ceață leneșă. Motocicletele erau lustruite, cu rezervoarele pline. Nu mai rămânea decât să adune mărunțișul sau marijuana rămasă prin casă, să lege sacii de dormit de motociclete și să‑și etaleze infamul "blazon".

Nelipsitul blazon... uniforma, cum s‑ar spune, identitatea esențială... pe care Procurorul General al Statului California l‑a descris cu o precizie remarcabilă într‑un document oficial obscur, dar citat adesea, intitulat "Cluburile de motocicliști Hell's Angels". [...]

Mahăru' este dependent de pastile și, când se prăjește, vorbește mult. În ciuda înfățișării din Epoca de Piatră, are o demnitate stranie, pe care nu poți decât să o iei ca atare. Se ofensează repede, dar spre deosebire de unii Îngeri, face diferența între insultele accidentale și cele vădit intenționate. În loc să‑i cotonogească pe oamenii care nu‑i plac - cum face Freddy Fălcosu', un mexican solid, maestrul scatoalcelor din filiala Oakland -, Mahăru' le întoarce spatele pur și simplu. Părerile sale au un iz de moralitate care pare mai degrabă instinctivă decât cultivată. Este foarte serios și, cu toate că discursul îi este în mare parte ciudat și dezlânat, este totodată înțesat de variații ale unui amestec de creștinism timpuriu și o doză mare de darwinism. Mahăru' a stârnit rebeliunea de la Porterville, din 1963. El a fost cel care, potrivit revistelor, "l‑a bătut fără milă" pe bătrânul din bar. Iată și versiunea lui Mahăru':
"Stăteam și eu la capătul unui bar în formă de potcoavă, beam bere și‑mi vedeam de treabă, când vine la mine jegosul ăla bătrân, îmi ia berea și mi‑o azvârle în față. «Ce dracu'?» strig și imediat mă ridic în picioare. «Vai de mine, am făcut o greșeală», zice tipul. Așa că i‑am aplicat un croșeu de dreapta de s‑a împleticit. I‑am mai dat unul ca să cadă, l‑am terminat cu încă un pumn și l‑am lăsat acolo, lungit pe podea. Atât. La naiba, tu ce‑ai face dacă vreun muist ți‑ar azvârli bere‑n față?"

Într‑o noapte, la Oakland, am purtat cu Mahăru' o discuție lungă despre arme. Mă așteptam la aiurelile obișnuite despre "gloanțe dum‑dum" și "schimburi de focuri" și "liniștire cu țeava", însă Mahăru' a vorbit mai degrabă ca un candidat la lotul olimpic de tir. Când am pomenit întâmplător despre țintele de dimensiunea unui om, s‑a răstit: "Nu‑mi povesti mie despre trasul în oameni! La mine e vorba despre chibrituri."

Și chiar așa era. El trage cu un Luger de calibrul 22, o armă scumpă, de precizie, cu țeava lungă, pe care nu ar lua‑o în considerare niciun golan. În zilele în care nu muncește, se duce la groapa de gunoi și încearcă să reteze dintr‑un foc gămăliile chibriturilor. "E al naibii de greu", spune el. "Dar din când în când îmi iese exact cum trebuie și aprind unul."

Mahăru' este mai independent decât majoritatea Îngerilor. Se numără printre puținii care nu refuză să‑și spună numele adevărat. Este căsătorit cu o fată tăcută, coaptă la trup, pe nume Lynn, însă o ia rar la petrecerile Hell's Angels care s‑ar putea transforma în haos. De obicei vine singur și nu vorbește prea mult decât dacă se hotărăște să ia niște pastile, care‑l fac să bată câmpii la fel ca Lordul Buckley.

La Bass Lake a avut grijă de foc cu zelul înverșunat al cuiva care a tot înghițit amfetamine ca pe floricelele de porumb. Flăcările îi luminau ochelarii și casca de nazist. În timpul zilei își tăiase blugii la nivelul genunchilor cu un cuțit de vânătoare, arătându‑și vreo 25 de centimetri din picioarele groase și albe, care dispăreau din nou în cizmele negre de motociclist. Efectul a fost o ridiculizare obscenă a bermudelor.

Înainte de ivirea zorilor, stăteam lângă foc și‑l ascultam pe Mahăru', care făcea avansuri în stilul lui elegant. Stătea de vorbă cu încă doi Îngeri și o fată, încercând să‑i convingă: "Haideți să mergem toți patru în tufișuri! Fumăm niște iarbă, ne facem varză, nu mai simțim nicio afurisită de durere - și dacă ea vrea să se întindă puțin peste noi, de ce nu?" A așteptat o clipă, dar nu a primit niciun răspuns, așa că a continuat: "Sunteți Îngeri, nu? Nu v‑am bruscat niciodată, corect? Nu v‑am făcut deloc zile fripte. Și‑atunci care‑i problema? Hai să mergem în tufișuri și să fumăm niște iarbă! E femeie de Înger. Ce naiba, ar trebui să se preteze la schimbări!"

În acel moment, nemaiașteptând răspunsul, Mahăru' s‑a răsucit ușor din șold, fără să‑și miște picioarele, și a urinat în foc. S‑a auzit un fâsâit puternic din jarul care se înnegrea.

Mirosul greu i‑a izgonit pe cei prezenți. Poate că s‑a vrut a fi un semnal de împerechere, un gest carnal menit să elimine toate nazurile, dar nu a făcut decât să‑i strice ploile. Îngerul a cărui femeie era vizată nu fusese deloc încântat de situație, iar gestul absurd al lui Mahăru' de a se lăsa în voia vezicii le‑a oferit celorlalți scuza perfectă să plece, ca să nu mai fie în bătaia vântului. Ceva mai târziu, de partea cealaltă a focului, am auzit doi Îngeri care vorbeau la câțiva metri în spatele meu. Stăteau pe jos, sprijiniți de o motocicletă, și purtau o discuție foarte serioasă în timp ce‑și pasau un joint. Am ascultat puțin, rămânând cu spatele la ei, dar nu am auzit decât o frază emfatică: "Frate, aș da toată iarba din lume numai ca să mi se facă ordine‑n cap." M‑am îndepărtat repede, cu speranța că n-am fost recunoscut.

La mașină am găsit mai mulți indivizi care scotoceau pe bancheta din spate, în căutarea berii. Fuseseră în pădure o bucată de timp și nu și‑au dat seama că sosise o nouă livrare. Unul dintre ei era enigmaticul Ray, președintele filialei Fresno. Nici Îngerii nu‑l înțeleg pe Ray. Este prea prietenos cu străinii, se prezintă ceremonios și mereu dă mâna cu oamenii. Nu are nimic amenințător, poate doar mărimea - are aproximativ 1,90 metri și 90 de kilograme. Părul lui blond este scurt după standardele Hell's Angels, iar chipul îi plesnește de sănătate de parcă ar fi pe coperta unui manual al cercetașilor. Unii bandiți pe două roți spun că este persoană importantă, lăsând să se înțeleagă că legătura sa cu Îngerii vine mai degrabă din diletantism decât din disperare. Ceea ce probabil este adevărat.

Ray creează impresia că are de ales, deci ceilalți presupun că la un moment dat va renunța pentru ceva cu mai multe perspective. Cum ar fi munca pe câmp sau un loc de muncă stabil într‑un service auto. Ray are 25 de ani și îi place să fie membru Hell's Angels, dar nu este complet devotat cauzei - de aceea stă ca un ghimpe în coasta bandiților pe două roți care nu au nici măcar iluzia alegerii. Dacă s‑ar muta în Oakland, Ray ar trebui să dea dovadă de un stil cu adevărat formidabil ca să fie primit în filiala lui Barger. Ar trebui să bată un polițist în public sau să violeze o chelneriță pe tejgheaua bodegii. Numai așa, după ce ar rupe orice legătură cu lumea încuiaților, ar fi binevenit în legiunea damnaților. [...]

În timp ce flăcările luminau strada, sosea la fața locului Garda Națională, cu baionetele gata de atac și cu paturile puștilor în aer. Împreună cu ea veneau jandarmii locali, care trăgeau cu armele. Gloata s‑a împrăștiat, mulți oameni fiind orbiți de gazele lacrimogene. Oamenii legii au fost bombardați cu petarde, pietre și cutii de bere, însă purtau căști de protecție, iar cele zece săptămâni de antrenament le‑au fost de folos. Potrivit comandantului Knowlton, zona rebeliunii a fost evacuată în 15 minute, dar "degajarea străzilor laterale a mai durat încă o oră". Cea de a doua acțiune a inclus arestarea suspecților. Există fotografii cu oameni dați jos de pe motociclete cu bâtele sau scoși din sacii de dormit cu împunsături de baionetă; în plus, potrivit Associated Press, "poliția a ridicat oameni cazați în hoteluri".

Oricine ar fi citit titlurile ziarelor de a doua zi ar fi crezut că întreaga suprafață a Laconiei este o ruină fumegândă, unde supraviețuitori în haine zdrențuite trag unii în alții dintre resturi carbonizate de automobile. Nu a fost chiar așa. Perioada de lege marțială instaurată sâmbătă seara s‑a încheiat la timp pentru ultimele curse ale zilei de duminică, acestea desfășurându‑se fără incidente. Vânzările de băuturi spirtoase și de bere, suspendate pe durata rebeliunii, au fost reluate și ele. Duminică dimineață a fost raportată prezența unui bărbat dezbrăcat, care picheta Lakeside Avenue cu o pancartă mare pe care scria HONI SOIT QUI MAL Y PENSE.

Primarul Lessard și‑a dedicat cea mai mare parte a zilei de duminică investigațiilor, astfel că luni a putut raporta că rebeliunea a fost de inspirație comunistă și de origine mexicană, cu Hell's Angels la munca de teren. Primarul, comandantul poliției și șeful Serviciului local de Ordine Publică au fost cu toții de acord că Hell's Angels "au cauzat toate problemele". Uneltiseră luni bune.
"Dar nu se vor mai întoarce", afirma categoric șeful ordinii publice. "Și dacă se întorc, nu trebuie decât să fim pregătiți să‑i primim, cum am fost și acum." La urma urmei, nimeni nu a fost ucis ori schilodit, iar pagubele materiale au însumat doar câteva mii de dolari, cel mult.

Alți comercianți au susținut ideea. "Eu cred că [motocicliștii] vor fi invitați să se întoarcă", spunea proprietarul sălii de dans Winnipesaukee Gardens din Weirs Beach. Președintele filialei Laconia a National Bank declara că rebeliunea a fost cauzată de o "mică minoritate", care și‑a învățat lecția și nu va mai încerca așa ceva. Una dintre puținele voci disidente din oraș a fost a lui Warren Warner, care a coordonat cursele mai bine de 15 ani în perioada când se desfășurau pe vechea pistă din Belknap. "Apologeții vor aștepta în jur de șase luni", a prezis el. "Apoi vor începe să cultive ideea că rebeliunile au fost cauzate de brutalitatea poliției sau de gruparea Hell's Angels din California și că pot fi ținute sub control. Dar ascultați ce vă spun, în mulțimea de 20.000 de motocicliști se găsesc 2.000 care sunt animale în toată regula. Rebeliunea s‑ar fi produs indiferent dacă se hotăra să vină sau nu un club sau altul."

Un jurnalist local neafiliat industriei berii și a hamburgerilor s‑a exprimat mai pitoresc: "Motocicliștii ar fi ars Weirs până în temelii dacă ar fi vrut cu adevărat. Poate că data viitoare o vor face. Laconia e ca un oraș care joacă la ruleta rusească. De cinci ori din șase apasă pe trăgaci și nu se întâmplă mare lucru. A șasea oară își zboară creierii." [...]

Nouă luni trăisem într‑o lume care mi‑a părut, într‑o primă fază, ceva original. A fost evident de la început că primejdia semăna foarte puțin cu imaginea sa publicitară, dar cumva mă bucuram să împărtășesc amuzamentul Îngerilor la vederea agitației pe care o creaseră. Mai târziu, atrăgând atenția din ce în ce mai mult, mistica li s‑a extins într‑atât, încât a devenit transparentă. Într‑o după‑amiază, în timp ce stăteam la El Adobe și urmăream cum un Înger vinde un pumn de barbiturice unei perechi de golănași plini de coșuri, care nu aveau mai mult de 16 ani, mi‑am dat seama că fapta respectivă nu‑și are rădăcinile în vreun mit american secular, ci chiar sub picioarele mele, într‑un nou tip de societate care abia începe să prindă contur. A‑i vedea pe Îngeri drept păzitori ai vechii tradiții "individualiste", "datorită căreia avem o țară măreață" este doar o metodă nedureroasă de a evita să vezi ce sunt ei de fapt - nu vreo rămășiță romantică, ci primul val al unui viitor pentru care nu ne‑a pregătit nimic din istoria noastră. Hell's Angels sunt prototipuri. Lipsa educației nu doar că i‑a făcut complet inutili într‑o economie extrem de tehnică, dar le‑a oferit și răgazul de a cultiva o ranchiună intensă... și de a o transpune într‑un cult distructiv pe care mass‑media insistă să‑l prezinte ca un fel de ciudățenie izolată, un fenomen temporar care va dispărea rapid odată ce a fost adus în atenția poliției.

Este o perspectivă liniștitoare, care ar fi și mai liniștitoare dacă ar adopta‑o și poliția. Din păcate, nu este cazul. Polițiștii care‑i știu pe Îngeri doar din relatările presei se mai tem de ei uneori, dar se pare că o bună cunoaștere aduce cu sine dispreț, iar polițiștii care‑i cunosc pe Îngeri din experiență nu le dau importanță în general, considerându‑i o amenințare supraestimată. Pe de altă parte, cel puțin 90% din zecile de polițiști cu care am discutat pe tot cuprinsul Californiei erau chiar îngrijorați în legătură cu ceea ce ei numesc "valul de nelegiuiri" sau "tendința periculoasă de a nu mai respecta autoritatea". Pentru ei Hell's Angels reprezintă doar un simptom al unei amenințări mult mai mari... Valul.

"În principiu e vorba despre adolescenți", spunea un tânăr agent din Santa Cruz. "Acum cinci ani era suficient să vorbim cu ei, să le spunem prietenește fix ce li se permite și ce nu. Erau la fel de sălbatici, presupun, dar știai că înțeleg de vorbă bună." A ridicat din umeri, pipăindu‑și cartușele.38 Special din jurul taliei. "Dar acum e altceva, fir‑ar să fie! Nu știi niciodată când sare la tine un puști, când scoate o armă sau poate doar o ia la sănătoasa. Insigna nu mai înseamnă nimic pentru ei, naiba să‑i ia! A dispărut orice urmă de respect, de frică. Ce dracu', prefer să cotonogesc zece Îngeri pe zi decât să trebuiască să potolesc o bătaie la o petrecere mare cu bere și liceeni. Măcar de la banda de motocicliști știi la ce să te aștepți, pe când copiii ăștia sunt în stare de orice. Serios, îmi dau fiori. Înainte îi înțelegeam, dar nu mai e cazul."

Oricum, tendințele și problemele aplicării legii nu i‑au interesat niciodată pe Îngeri, care, chiar și după armistițiul cu poliția din Oakland, continuau să îi considere pe polițiști dușmanul suprem. Nu sunt prea interesați nici de legătura ideologică sau emoțională cu alte elemente rebele. Pentru ei, orice comparație este fie impertinentă, fie jignitoare. Mi‑a explicat Mahăru' într‑o noapte: "Pe lumea asta sunt doar două feluri de oameni: Îngeri și oameni care și‑ar dori să fie Îngeri."