Iepurele blestemat

Bora Chung (n. 1976) a publicat trei romane, trei volume de proză scurtă și a tradus în coreeană literatură modernă rusă și poloneză. A studiat la Yale University și Indiana University, după care s-a reîntors în Coreea de Sud, unde traduce și scrie ficțiune.
Un volum extrem de original al unei scriitoare coreene în plină ascensiune, Iepurele blestemat este o antologie unică și plină de fantezie de povestiri stranii, greu de încadrat într-un gen literar anume. Ștergând granițele dintre realismul magic, horror și science-fiction, Bora Chung lasă să se desfășoare în proza ei scene și personaje parcă rupte din Edgar Allan Poe, Kafka sau Marlon James: un băiat cu puteri supranaturale care scapă din grota unui monstru totemic ce terorizează o întreagă comunitate din vremuri imemoriale; iepurași translucizi, fetișuri răzbunătoare ce distrug afacerea unui om nedrept; un cap ciudat, făcut din reziduuri umane, ce iese din toaletă și se transformă în cele din urmă într-o femeie frumoasă...

Povestiri unice, având contexte diferite, de inspirație eterogenă, prozele Borei Chung sunt însoțite pe alocuri de o grație neașteptată care, departe de a respinge, te îndeamnă să citești mai departe.

"Pe o hartă speculativă a ficțiunii, Bora Chung se apropie de Ludmila Petrușevskaia, Sayaka Murata și Angela Carter." (The New York Times)

"Echilibrul se schimbă de la o povestire la alta... Dacă te lași păcălit de momentele aparent predictibile, riști să faci un pas greșit și să cazi în abis, unde peisajul prozei scrise de Bora Chung devine straniu." (Los Angeles Times)

"Povestirile scriitoarei coreene nu trebuie citite copiilor seara, la culcare... Ele ne amintesc că monștrii trăiesc peste tot în jurul nostru, uneori la vedere." (Chicago Review of Books)

"Nu citiți această carte în timpul mesei, dar nici nu trebuie să ratați povestiri scrise atât de inteligent, cu un condei atât de sigur." (Kirkus Reviews)

"Când ai îndoieli, împotrivește-te logicii, bunului-simț. Așa poți să scrii povestiri ieșite din comun." (Bora Chung)


Femeia deschide ochii.
Întuneric. Beznă. Ca și cum o pânză neagră i-ar acoperi ochii. Niciun punct luminos.
A orbit?
Mișcă o mână în fața ochilor. I se pare că vede câteva pete, dar nu deslușește niciun contur.
Mai mișcă mâna de câteva ori și renunță. Întunericul e prea dens.
Cât o fi ceasul de s-a întunecat atât de tare? Unde se află?
Întinde mâinile în față, încercând să străpungă întunericul. Dă peste un obiect rotund și dur.
E un volan de mașină.
Își strecoară mâna dreaptă sub volan. Contactul. Cheile sunt în contact. Răsucește cheile. Nicio reacție. Motorul nu pornește.
Pipăie partea stângă a volanului cu mâna stângă. Mâna ei strânge ceva asemănător cu un băț tare. Trage de el. Semnalizatorul de pe partea stângă ar fi trebuit să se aprindă. Dar nu se vede nimic. Împinge de el înapoi. Nimic, nicio lumină. Bâjbâie după capătul manetei de semnalizare ca să găsească butonul pentru faruri. Apasă. Farurile nu se aprind.

Ce se întâmplă?

Încearcă să-și amintească, dar memoria ei e la fel de întunecată ca pânza ce-i acoperă ochii.
- Doamnă profesoară...

Glas subțire și slab. De femeie. Ridică capul.
- Doamnă profesoară...

Vocea o strigă din nou. Întoarce capul, ciulește urechile încercând să afle de unde se aude vocea, însă vocea e atât de slabă, încât e imposibil să-și dea seama din ce parte vine.
- Doamnă profesoară Lee...
- Da?

Nu știe din ce parte se aude vocea, cine vorbește cu ea, dacă într-adevăr o strigă pe ea. Bucuroasă că aude un glas în întuneric, nu se poate abține să răspundă.
- Sunteți acolo? Cine sunteți? Eu sunt aici! Aici!
- Doamnă profesoară Lee, sunteți bine? se aude vocea din partea stângă. Sunteți rănită?

Femeia încearcă să-și miște brațele și picioarele. Nu simte nicio durere.
- Nu...

Glasul slab îi răspunde din aceeași parte.
- Atunci ieșiți repede din mașină.
- De ce? Ce s-a întâmplat cu mine? Unde sunt?
- Sunteți într-o mlaștină, îi explică calm vocea slabă. Mașina a început să se scufunde încet. Ar fi bine să ieșiți cât mai repede.

Încearcă să se ridice. Centura de siguranță îi apasă pe piept. Pipăie centura care-i ajunge până la șolduri, apasă pe buton și centura iese din suport. Se întoarce spre stânga și bâjbâie după mânerul portierei. Degetele ei descoperă mai întâi geamul portierei. Coboară mâna.
- Grăbiți-vă, doamnă profesoară Lee.

Degetele de la mâna stângă ating mânerul portierei. Trage de mâner, dar portiera nu se deschide. Împinge portiera.
- Doamnă profesoară Lee, mai repede!
- Nu se deschide ușa.

Nu știe ce să facă.
Vocea slabă îi dă instrucțiuni.
- E blocată. Deblocați-o.

Începe din nou să bâjbâie în jurul mânerului portierei. Atinge câteva butoane. Începe să le apese pe rând. La al treilea se aude un clic. Zdruncinătura portierei i se pare un Mesia venit pe pământ.

Trage din nou de portieră. Simte că portiera se deschide puțin, însă pare că s-a blocat în ceva.
- Nu se deschide, spune femeia, împingând cu umărul în portieră.
- Mașina s-a împotmolit în mlaștină, îi explică vocea slabă, venind de data asta dinspre dreapta. Lăsați-mă să vă ajut.

Simte niște degete atingând-o ușor pe mâna cu care împinge portiera. Portiera se deschide încă puțin.
- Repede. Ieșiți, mai repede, îi spune vocea.

Femeia ascultă ordinele vocii. Scoate mai întâi piciorul stâng, dar brusc își amintește ceva.
- A... Stați puțin... Stați...

Se apleacă și începe să bâjbâie sub volan și degetele ei simt două obiecte dure, dar netede. Cel lung, de pe partea dreaptă, e pedala de accelerație, obiectul lat, de pe partea stângă e pedala de frână. Întinde mâna dreaptă sub pedale: mocheta aspră de pe podeaua mașinii și noroi. Nu găsește ce caută.
- Ce faceți? o întreabă panicată vocea slabă. V-am spus să ieșiți mai repede!
- Așteptați puțin...

Întinde mâna sub banchetă și dă peste un obiect din metal, lung și subțire - probabil e maneta de reglare a scaunului. Bâjbâie sub manetă: praf, mocheta aspră, noroi.

Simte cum piciorul stâng, pe care l-a scos afară din mașină, începe să se ridice puțin câte puțin. Portiera începe și ea să se închidă încet și apăsă peste piciorul ei.
- Doamnă profesoară Lee, grăbiți-vă! strigă glasul slab. Nu știu ce căutați, dar lăsați-l acolo și ieșiți odată!
- Bine, dar... Dar...

Ezită să dea explicații.
- Dar ce? Ce căutați?
- Ceva foarte important, răspunde abia auzit.

Își atinge mâna stângă cu cea dreaptă. Inelul de pe al patrulea deget a dispărut. Începe să pipăie bancheta pe care stă așezată, apoi bancheta de lângă ea.
- Important? Ce poate fi atât de important? o întreabă vocea.

Femeia scoate mâna stângă afară, se prinde de cadrul mașinii și întinde cât poate de mult mâna dreaptă sub scaunul de lângă ea.
- Un inel...

Mâna ei însă nu poate ajunge sub bancheta de lângă ea. Dă peste schimbătorul de viteze și frâna de mână. Întinde mâna și mai mult. Pe bancheta alăturată nu e nimeni. Din cauza poziției ciudate, mâna ei nu ajunge sub banchetă.

Pe mâna stângă simte din nou degetele care au atins-o mai devreme.
- Asta căutați?

Un obiect rotund și dur îi atinge mâna stângă și cineva i-l pune pe inelar.

Se ridică în capul oaselor și își atinge mâna stângă cu cea dreaptă. Nu vede nimic, însă degetele ei recunosc o suprafață alunecoasă și o grosime ușor deranjantă.
- Asta căutați? o întreabă vocea slabă.
- Da... Dar cum...
- Deci asta căutați... L-am găsit, așa că ieșiți mai repede. E periculos, o avertizează.

Împinge cu mâna dreaptă portiera. Portiera se deschide încet. De-abia reușește să-și strecoare afară jumătatea stângă a corpului.
- Fiți atentă. Pământul e moale... o avertizează din nou glasul.

Piciorul ei stâng atinge pământul moale cu un pleosc. Dă brânci ușii cu mâna stângă în timp ce se sprijină de tavanul mașinii cu cea dreaptă, ieșind ușor de-acolo.
Picioarele îi intră adânc în noroi. Abia reușește să-și țină echilibrul.
E cât pe ce să se poticnească, însă degetele reci o prind de brațul stâng.
- Aveți grijă. Înaintați câte un pas, încet.

Urmează instrucțiunile vocii și pășește prudent, îndepărtându-se de mașină.
Deodată se oprește.
- Ce s-a întâmplat? o întreabă vocea.
- N-ați auzit... ceva?
- Ce?
- Mi se pare că e cineva aici...

Vocea tace, ca și cum ar asculta cu atenție ce se petrece în jur.
- Vi s-a părut. În afară de noi două, nu mai e nimeni aici.

Încearcă să asculte și mai bine.
Sunetul e vag, parcă ar veni de undeva din depărtare sau chiar lângă urechea ei. Pare un glas de om, sau poate că e doar vuietul vântului...
Sunetul se topește, e din ce în ce mai slab și dispare.
- Sunt sigură că a fost cineva aici...
- Nu mai e nimeni, suntem doar noi, răspunde vocea sigură pe ea. Dacă vi se pare că ați auzit ceva, atunci probabil că ați auzit niște animale sălbatice.

Degetele care o cuprind o strâng ușor de mâna stângă.
- Haideți mai repede... Trebuie să fugim de aici, îi spune vocea, înfricoșată.

Teama se scurge din degetele reci în mâna ei stângă, îi traversează brațul și îi pătrunde în inimă.
Tăcută, începe să meargă.
Din când în când se împotmolește, picioarele îi intră adânc în noroiul moale. Când își pierde echilibrul, degetele îi strâng mâna atât de tare, încât o doare. Aceleași degetele o sprijină și o ajută să-și recapete echilibrul.

Nu știe încotro merg, nu își poate da seama unde se află, însă în degetele ce o țin strâns de mâna stângă simte aceeași teamă care o încearcă și pe ea. Simte că poate avea încredere în degetele reci. Își spune că trebuie să aibă încredere în vocea slabă și în degetele reci, că nu are de ales decât să înainteze încet prin întunericul ca de smoală, călcând adânc în noroiul moale, chiar dacă nu știu încotro se îndreaptă.
- Am ajuns, spune vocea, puțin mai relaxată. Nu mai e noroi, de aici încolo pământul e tare.

Piciorul ei stâng atinge pământul tare. Urmează piciorul drept.
- Se merge mai ușor pe aici, spune vocea bucuroasă.
- Putem să ne odihnim puțin? întreabă ea.

Nu știe de când merg în întuneric și prin noroiul în care i s-au afundat picioarele, dar simte că a trecut o veșnicie. E extenuată fizic și mental.

Se așază pe marginea drumului, la întâmplare. Persoana cu voce slabă se așază lângă ea. Nu o vede, dar o simte lângă ea.
- Inelul... E important pentru dumneavoastră, nu? întreabă vocea, ușor reținută.
- Mmm... Da... răspunde, atingându-și inelul de pe mâna stângă.
- E chiar atât de... de important? întreabă din nou vocea, precaută.
- Da... Vreau să spun că...

Mâna ei dreaptă mângâie neîncetat inelul de pe mâna stângă.

Își amintește cum o mână mare și puternică o prindea pe a ei, un chip cunoscut, pe care întotdeauna se bucura să-l vadă, clipe fericite, momente plăcute... Frânturi ce seamănă vag cu toate astea revin brusc în memoria ei. E ceva important, de neprețuit... Aidoma...

Cu cât încearcă să-și amintească mai multe, cu atât amintirile sunt mai difuze. Dispar încet, dar lasă în urma lor o căldură, asemenea celei emanate de ultimele raze ale soarelui la asfințit. Amintirile ei sunt locuite doar de întuneric, singurul ce continuă să o copleșească din clipa în care a deschis ochii.

În timp ce ea tace, vocea slabă începe să se scuze.
- Îmi pare rău. Nu voiam să comit vreo indiscreție...
- A, nu... Nu face nimic...

E confuză, simte că ceva nu e în regulă.
- Nu... Nu-mi amintesc... În mintea mea e beznă...
- O, nu... Nu cumva v-ați lovit? întreabă vocea îngrijorată.
- Totuși... Nu simt nicio durere...
- Dați-mi voie să mă uit puțin...

Degetele reci îi pipăie fruntea și creștetul capului.
- Vă doare?
- Nu.

Degetele reci coboară pe tâmple.
- Dar aici? Vă doare?
- Deloc...
- O, nu... oftează vocea. Trebuie să ieșim repede de aici și să mergem la un spital.

Își atinge fața și capul, dar degetele ei nu descoperă nicio rană, niciun fir de sânge. Tot ce simte e întunericul profund din mintea ei.
- Mă scuzați, întreabă după ce și-a pipăit o vreme fața și capul. Unde suntem? Ce s-a întâmplat cu noi?
- Vai, nu se poate... Nu vă amintiți? întreabă vocea surprinsă.
- Nimic, răspunde ea cu glas stins.
- Am făcut accident de mașină când ne întorceam de la petrecerea de casă nouă a profesoarei Choi și a soțului dânsei. Chiar nu vă aduceți aminte?
- Nu...

Nimic, nu-și amintește nimic. Răscolește prin minte, încearcă să se agațe de ceva, însă tot ce găsește este un întuneric de nepătruns.
- Doamnă profesoară...

Vocea slabă sună ușor nesigură.
- Nu vă aduceți aminte nici cine sunt?

E disperată. Îi vine să plângă.
- Nu...
- Vai... Nu se poate...

Vocea slabă e din ce în ce mai firavă, fără vlagă.
- Sunt profesoara Kim... Predau lângă clasa dumneavoastră, la a șasea, grupa a doua. Nu vă amintiți de mine?
- Nu știu.
"Deci e profesoară la școala primară..." își spune în gând.

Vocea slabă continuă să povestească agitată.
- Până anul trecut, profesoara Choi a predat la clasa a cincea, dar după ce s-a căsătorit și-a dat demisia... L-a urmat pe soțul ei și s-au mutat în provincie. Ne-au invitat la petrecerea de casă nouă... Chiar nu vă mai amintiți nimic?
- Nu știu.
- E grav dacă nu vă aduceți aminte...

Degetele reci îi strâng din nou mâna stângă, la fel de puternic ca înainte.
- Trebuie să ne ridicăm, spune vocea.
- Ce?

Nu apucă să se dezmeticească și deja e în picioare.
Glasul slab începe să-i vorbească hotărât.
- Doamnă profesoară Lee, v-ați lovit mai rău decât vă imaginați. Trebuie să plecăm de aici cât mai repede și să căutăm un spital.
- Aveți dreptate...
- Sunteți obosită?
- Ce-ați spus? A, nu, deloc...
- Atunci, să plecăm.

Degetele reci o trag ușor de mâna stângă. Începe să meargă în urma vocii.
- Cum s-a întâmplat accidentul? o întreabă pe voce, în timp ce merg.

Vocea slabă oftează.
- Nici eu nu știu. Am băut foarte mult și tocmai de asta dumneavoastră ați condus în locul meu...
- A...

Sentimentul de vinovăție îi sugrumă pentru o clipă vorbele.
- Și mașina... începe să vorbească din nou, e mașina dumneavoastră, doamnă profesoară Kim?

Vocea nu-i răspunde.
Îi este rușine, se simte vinovată și nu mai întreabă nimic.
Cele două profesoare continuă să meargă fără să-și vorbească.
- Știți... știți cumva pe unde suntem? o întreabă brusc pe profesoara Kim.
- Păi, știu și eu... răspunde ezitant vocea, ca și cum nu ar avea chef să facă conversație.

Profesoara Lee continuă să-i pună întrebări.
- Și unde se află mai exact casa doamnei profesoare Choi? E aproape?
- Nici eu nu știu... Am adormit de îndată ce m-am urcat în mașină... răspunde ambiguu vocea.

Se gândește puțin și o întreabă:
- Aveți cumva un telefon mobil la dumneavoastră?

Vocea nu-i răspunde imediat.
- Mobil? Nu am. Dar dumneavoastră?
- Nici eu nu am...
- Adineaori când ați căutat inelul, n-ați găsit și mobilul?

I se pare că aude o nuanță de reproș în întrebare. Se gândește o clipă și îi răspunde:
- Nu am găsit nimic pe banchetele din față... Nu era pe bancheta din spate?
- Era prea întuneric, n-am văzut. Poate că a sărit pe fereastră, răspunde vocea, nesigură.

Conversația se oprește din nou.

Nu știe cât timp a trecut de când au ieșit din mașină și-au început să meargă tot așa. În jurul lor e întuneric beznă. Nu se văd nici luna, nici stelele. "Oare cât trebuie să mai așteptăm până se luminează de ziuă?" se întreabă în sinea ei.
- Și... Încotro mergem? întreabă prudentă.

Vocea însă nu-i răspunde. Întreabă din nou.
- Știți... Știți cumva unde mergem?

Un timp, vocea nu mai vorbește cu ea, apoi, în loc de răspuns, schimbă subiectul.
- Ce rău îmi pare de doamna profesoară Choi.
- Ce-ați spus? o întreabă, nedumerită.

Vocea slabă începe să mormăie, ca și cum ar vorbi singură.
- Cât de fericită era când s-a căsătorit! Toată lumea era a ei! După doar un an a divorțat și a demisionat de la școală...

Așteaptă continuarea, însă vocea nu se mai aude.
- Ăăă... Despre ce vorbiți? o întreabă.

Vocea slabă continuă să mormăie.
- N-a fost vina ei că a înșelat-o bărbatul... Nu vi se pare nedrept? Lumea spune că profesorii ar trebui să fie modele pentru ceilalți, dar ea e femeie... La urma urmei, ce ar putea face o femeie? E o femeie divorțată...
- Despre ce vorbiți? Nu mi-ați spus adineaori că profesoara Choi abia ce s-a căsătorit?

Vocea slabă râde ușor.
- Mi se pare normal ca după un an de căsnicie să spui că era proaspăt căsătorită...
- Și tocmai ce mi-ați zis că profesoara Choi s-a măritat, că am mers împreună la petrecerea de casă nouă...
- Vai, doamnă profesoară Lee, cred că v-ați lovit destul de grav la cap, îi spune vocea, înțelegătoare și răbdătoare. Colega noastră a divorțat, s-a mutat singură la țară, a închiriat o cameră, iar noi două am vizitat-o ca să sărbătorim mutarea în casă nouă și să o consolăm...

După un moment de tăcere, vocea slabă continuă să mormăie.
- De când locuiește singură, a început să bea din ce în ce mai mult. E dependentă de alcool, bea pahar după pahar...
- Bine, dar mi-ați spus că... încearcă să o oprească, confuză.
- Chiar nu vă amintiți nimic? o întreabă vocea. Of, ce ne facem? Trebuie să ajungem repede la un spital.

Răspunsul o face să amuțească.

O vreme, cele două nu mai schimbă niciun cuvânt.

În timp ce merge, ridică privirea către cer.

E atât de întunecat, încât nu știe dacă ce privește e într-adevăr cerul. E pentru prima oară în viața ei când vede un întuneric atât de profund, de nepătruns. Dacă au făcut accident de mașină înseamnă că acum ar trebui să meargă pe marginea șoselei. Și totuși, de ce nu vede niciun stâlp de iluminat?

Unde e? Încotro se îndreaptă?
- Îmi pare atât de rău de profesoara Choi, repetă vocea din fața ei, spărgând liniștea.

Dar ea nu-i răspunde.
- Și mama ei, vai, cât de mult a plâns... Să-i moară fata atât de tânără... Și de ce moarte violentă a avut parte...
- Ce-ați spus? o întrerupe brusc.

Vocea oftează.
- Ați văzut-o și dumneavoastră, doamnă profesoară, la funeralii... A, mda, mi-ați zis că nu vă amintiți nimic.

Simte umbra de ironie din ultimele cuvinte și îi răspunde dur, ridicând glasul.
- Funeralii? Despre ce vorbiți? Adineaori mi-ați spus că am fost la petrecerea de casă nouă...
- Nț, nț... V-ați lovit la cap rău de tot... răspunde vocea. Înțeleg să fii îndrăgostită de cineva ani la rând, dar să ajungi să-ți curmi viața pentru un bărbat care nu se uită la tine... Era atât de tânără, mi se rupe sufletul de părinții ei...
- Bine, dar... N-ați spus că profesoara Choi era căsătorită? o întreabă, încercând să-și controleze glasul tremurând. A înșelat-o soțul, apoi a divorțat... Nu asta mi-ați spus?

Vocea oftează ușor.
- Pfu... Ce tot vorbiți acolo... Dumneavoastră ar trebui să știți cel mai bine...
- Bine, dar mi-ați spus clar, mai devreme. Întâi mi-ați zis că a dat petrecere de casă nouă, după nuntă, apoi că s-a retras la țară, unde a închiriat o cameră... Mi-ați spus că s-a căsătorit. Pe urmă a divorțat...