Soarele negru

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este prozator, poet, eseist, traducător, editor și doctor în literatură. În prezent este director editorial al imprintului anansi. world fiction, din cadrul Grupului Editorial Trei. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu cartea Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul. Au urmat volumul de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis, romanul Copilăria lui Kaspar Hauser; în 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută; în 2021, volumul de poeme Adorabilii etrusci, iar în 2022, romanul Abraxas. A tradus Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth, Louise Glück, Hannah Arendt, C.G. Jung, Anne Carson și Kaveh Akbar. La Editura Trei a mai apărut, în 2023, volumul de eseuri Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (scris împreună cu Vasile Ernu).

Soarele negru încheie trilogia memoriei și a familiei începută cu romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (2017, 2021) și continuată cu Abraxas (2022).
Un cuplu cum nu se poate mai improbabil care se întâlnește în Bucureștiul anilor '70, un psihiatru malefic, racolat de KGB, aflat în căutarea automatonului uman și care sfârșește în pădurile nebuniei, un nazist gay, membru al Societății Thule, care vânează artefacte magice cu valoare neprețuită pentru ritualurile oculte menite să aducă pe lume cel de-al Treilea Reich, o stranie croitoreasă a Casei de Modă Diana, căzută pradă demonilor, o mamă creștin-ortodoxă pasionată de artele marțiale, un scriitor german melancolic pe nume Max Sebald, străzile înguste și pietruite din Norwich, Sulina anilor '90, socialiști camerunezi, un Păpușar rus care colecționează trofee de care se îndrăgostește, un roman neterminat ce iradiază viețile celor care-l citesc: toate acestea se împletesc în biografia multigenerațională a unui personaj pasionat de criminali în serie și de reconstruirea imaginară a vieții tatălui dispărut.

Publicat la doi ani de la apariția romanului Abraxas, carte aflată în curs de apariție la prestigioasa editură franceză Gallimard și recompensată cu Premiul revistei Observator cultural, ediția 2023, la categoria Proză și Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2023, Soarele negru este o carte care înglobează multe povești, fiecare cu personajele ei principale și secundare, dar și cu propriul ritm.

"Soarele negru întregește o căutare simbolică și stilistică începută în 2016, când am scris Copilăria lui Kaspar Hauser, și continuată cu Abraxas. Chiar dacă întrebările au rămas poate fără răspuns, ceea ce m-a interesat pe mine a fost chiar desfășurarea acestei saga: care sunt mecanismele amintirii, realitatea memoriei vs. cea a lumii, evoluția politică și socială a unei țări din sud-estul Europei între 1980 și 2020, orașul București, misterul mecanismului afectiv numit familie, totul filtrat de conștiința unui raisonneur de multe ori inadecvat realității. Odată cu Soarele negru se încheie această etapă a muncii mele care a căpătat involuntar aspectul unei trilogii", a declarat Bogdan-Alexandru Stănescu.

Soarele negru este un roman picaresc al cărui protagonist e chiar literatura, sinuoasă și ramificată ca brațele unui fluviu ce se despart în deltă.


Bineînțeles că știam de ce mă atrage Baudelaire: nu era vorba atât despre faptul că fusese un naufragiat pe propria insulă, un rebel fără cauză - ființe care mă fascinau, de la Toulouse-Lautrec la Suzanne Valadon -, cât despre relația lui cu umbra tatălui mort.

În clasa a IX-a a avut loc un nou eveniment menit să-mi amintească de propria poveste. Era o seară de vineri, mă întorsesem târziu din oraș, unde chibițasem lângă o masă de biliard de pe Strada Academiei. Am fost uimit să aud voci bărbătești venind din sufragerie, dar, cum trebuia să trec pe acolo ca să ajung la mine-n cameră, am fost obligat să înfrunt inevitabilul. Am apăsat clanța cu mâna tremurând de groază sau de bucurie. Una dintre voci, guturală, cu consoane accentuate, era vocea unui negru african, am știut asta. Și, cu urechile bubuindu-mi, mi-am dorit cu disperare ca pe canapea să-l găsesc așezat pe Diallo, o umbră înaltă, lipsită deja în mintea mea de trăsăturile pe care mi le reîmprospătam privindu-i fotografiile, dar care și așa se estompau de la o lună la alta.

Pe canapea stăteau doi bărbați, amândoi de culoare; unul era complet ras în cap, ca Michael Jordan, iar celălalt avea părul tuns scurt, periuță. S-au întrerupt când am intrat și am recunoscut într-unul dintre ei pe un fost coleg de-al lui Diallo, care lucrase cu el la Midia-Năvodari, un tip vesel, lipsit de asprimea tatălui meu, căruia-i plăceau bancurile, mai ales cele cu negri, evrei, bulgari și unguri, și care făcea haz de necaz cu niște trăsături atât de mobile și de expresive, încât aducea întotdeauna bună dispoziție în jur. Îl chema Aadan și era un somalez înalt și slab, cu brațele ca niște picioare de păianjen, lipsite de păr. Era mai negru decât tata, acel negru-tuciuriu al oamenilor din triburile "primitive", iar aspectul lui de om venit dintr-un trecut al magiei și al vânătorii contrasta amuzant cu româna lui stricată, dar și cu o engleză perfectă, de o eleganță șocantă. Plecase imediat după 1990, tot în UK, unde se angajase la aceeași firmă la care lucrase și tata, o companie de foraj în Marea Nordului, dar refuzase să-l urmeze și în aventura lui africană.
- Ibra, ce mare făcut!

S-a ridicat, era puțin mai scund decât mine și inițial mi-a dat mâna, apoi m-a tras cu putere la pieptul lui. Am crezut că simt mirosul inconfundabil al tatei și cu greu m-am abținut să izbucnesc în plâns. Îmi fusese atât de dor de îmbrățișarea asta, așa că am încercat s-o prelungesc destul cât să nu pară ciudat. Când ne-am desprins, am văzut peste umărul lui ochii roșii ai Smarei. Și-a ferit privirea de mine, lucru ce nu-i stătea deloc în obicei.
- Ce faci, Ibra? Înveți liceu, da? Ca mama și tata sau altfel?
- Cam altfel, i-am răspuns. Un pic altfel.
- Ce place?
- Păi, limbi străine, literatura.
- Ahaa, literatura, m-a îngânat, privindu-mă serios în ochi. Literatura frumos. Literatura... lucru mare, a spus oarecum neașteptat, pentru că, fiind tot un absolvent de Geografie-Geologie, ca Smara și Diallo, aș fi crezut că mă va lua în derâdere pentru opțiunile mele neserioase de viață. Citit scriitor african?

Nu, nu citisem niciun scriitor african, pentru că nici nu-mi trecea prin cap că ar exista așa ceva, drept care am clătinat rușinat din cap.
- Trebuie sigur citești autor african mare: Chinua Achebe, scrie triburi africane, frumos roman, zice Things Fall Apart. Trebuie citești Ngũgĩ wa Thiong'o, Wole Soyinka.

Am avut brusc o revelație salvatoare și am spus repede:
- Dar am citit basme africane, am două cărți groase numai cu basme africane.

A dat din cap mulțumit, apoi a spus, cumva anulându-și mesajul corporal:
- Basmele africane frumoase, înțelepte. Multă înțelepte acolo. Dar nu scris. Nu carte basme africane. Basme africane seara, la foc, hienele râde, tu ascultă, iar vrăjitor povestește, cântă. Alea basme africane.

Apoi, înmuindu-și vocea:
- Dar e bine citește, foarte bine. Mama, tata, karate, bătaie, tu citește. Ascultă mine: om deștept, cu... - aici a bătut cu încheieturile degetelor în capul ras, care a sunat ca o tărtăcuță - minte bate treișpe karatiste.

Am pufnit în râs cu toții.
- Doar karatiste, Aadane? s-a auzit vocea Smarei. Cu bărbații nu-i merge treaba, nu?

A părut să priceapă și a clătinat amuzat din cap.
- Eu, dacă luat început, nu vreau geologie, foraj, bani. Vreau altceva, ceva legat aici.

Și a arătat cu degetul lui lung, noduros, spre piept.
- Aici centru om, omenire, centru... - a ridicat capul spre tavan, a închis ușor ochii, a depărtat brațele - centru univers.

Apoi a continuat, la fel de serios:
- Om alb, om european ridică ochii - tavan, tavan peșteră. Om african ridică ochii - boltă cerească, stele și negru univers. Om african legat bolta cerească, noi nu putem trăia închis peșteră, închis case, închis platformă. De aia plecat Diallo, a încheiat, făcând trecerea spre subiectul vizitei, cum mi-am dat seama.

A urmat povestea vieții lui Diallo, o viață pe care ne-o refuzase nouă și și-o dăruise mai întâi unei singurătăți mincinoase, iar apoi și-o luase înapoi, pentru a se hrăni cu adevărat din ea. Imediat ce ajunsese în UK, fusese angajat și transferat pe o platformă petrolieră din Marea Nordului, unde câștiga de la început incredibil de bine, cu nenumărate sporuri de periculozitate, dar și pentru că era un profesionist foarte bun. Trăia acolo, pe mare, cu valurile uriașe atingând în furtună înălțimea a două girafe puse una peste alta, dar care nu ajungeau la fundul platformei decât arareori. Avea liber în weekend, când sosea o ambarcațiune și îi ducea pe coastă, la Caister-on-Sea, unde se găseau ruinele unui castru roman, perfect întreținute, de unde lua autobuzul spre Norwich, orașul cel mai apropiat, atât de puțin englezesc, mai curând un oraș medieval de pe continent, cu străduțe înguste, pietruite, case cu etajele superioare din lemn, anticariate, bisericuțe, catedrale, puburi și o atmosferă pașnică, după care și-a dat seama că tânjește de multă vreme. Își găsise pubul preferat, întunecat și afumat tot timpul, încă de dimineață și până la închidere, unde îi plăcea să stea la taclale și să bea Jameson sau Glenfiddich cu marinarii și să le asculte poveștile. Câteodată mergea la conferințele deschise de la University of East Anglia, pentru că-i plăcea să-i asculte pe scriitorii care aveau rezidențe acolo și care își citeau povestirile sau fragmente de roman, ca într-un fel de episod-pilot ce urma să testeze reacția publicului. I-a plăcut să vadă că oamenii pe care-i știa doar de pe clapeta interioară a romanelor cartonate aveau voci tremurate și că degetele lor asudau pe hârtie și lăsau pete de frică. Așa a cunoscut un scriitor german, stabilit acolo definitiv, un tip ciudat și taciturn care citea urmele istoriei în arhitectura gărilor și căruia-i plăcea să facă plimbări interminabile pe țărm, după care se retrăgea în același pub, unde stăteau împreună cu orele privind în fundul câte unui pahar cu whiskey. După ce s-au împrietenit, Diallo tăcea adesea lângă el, însoțindu-l de-a lungul liniei țărmului, urmărind mâna osoasă a neamțului care-i arăta câte-o cazemată părăsită, dintr-o linie de apărare menită respingerii naziștilor în Al Doilea Război Mondial. Mergeau kilometri întregi, apoi se întorceau la pub, morți de oboseală, dar gata să înceapă partea a doua a aventurii, care era eminamente spirituală. Diallo nu a știut niciodată ce a văzut scriitorul acela mustăcios și chelios la el, dar faptul că-i vorbea cu atâta pasiune și că-l și asculta, chiar cu mare atenție, la început l-a flatat, apoi i-a dat un fior pe care l-a identificat ca fiind tipic începutului unei prietenii. Erau momente în care simțea că trăiește în provizorat, că îl așteaptă ceva important în negura viitorului și că orice prelungire a provizoratului e o crimă, un act sinucigaș, însă momentele petrecute împreună cu Max, prozatorul ruinelor istoriei moderne și al reziduurilor arhitecturale, ieșeau din tiparul isteric și anxios, se distingeau tocmai prin pacea pe care-l făceau s-o simtă. Când s-au cunoscut, Max avea în jur de cincizeci de ani, poate chiar nu-i împlinise, iar Diallo treizeci și opt, erau, cum s-ar zice, doi bărbați în plină putere, însă o putere pe care o extrăgeau firesc din sursa melancoliei comune. Pentru Diallo, melancolia însemnase ruptura radicală de familie, de țară și de continent și naturalizarea într-o țară comunistă din sud-estul Europei, apoi fuga din această închisoare, unde părăsise un copil și o femeie pe care-i iubea, apoi a treia adaptare, de data asta la provizoratul britanic, pe care-l resimțea ca fiind cel mai fragil, ca o așteptare în gară. A descoperit că mustața care încărunțea din fața lui se ridica și cobora aprobator atunci când încerca să explice, într-o engleză pe care în anii aceia și-o rafina prin lecturi și discuții, că există totuși un continuum al ființei lui, dar că acela e atât de greu de explicat, încât i-ar fi fost mai ușor să povestească schimbările pe care ochii săi le detectaseră pe cer în trecerea lui de pe un continent pe altul, de la o țară la alta sau de la o vârstă la alta. În cazul neamțului, care vorbea monoton, dar cald, privindu-și degetele, memoria era mai curând legată de percepție și interpretare, iar amândouă puneau sub semnul îndoielii ceva ce Diallo nu ar fi analizat niciodată și în niciun caz nu ar fi negat dacă nu l-ar fi cunoscut pe Max: realitatea sfântă a prezentului. Târziu a priceput că ceea ce-l obseda pe Max cu adevărat, deși nu ar fi recunoscut-o niciodată așa, pe șleau, era dezastrul care amenința în permanență istoria umană în desfășurarea ei norocoasă și, ducând mai departe, până-n pânzele-albe, această obsesie, o dedica, de fapt, rămășițelor acestui dezastru, ruinelor lăsate de violența umană îndreptată împotriva propriei ființe. Rămășițele erau arhitecturale, schingiuiri ale naturii, răni exhibate în peisaj, ba chiar, uneori, formațiuni naturale ce păreau a-și arunca umbrele lugubre asupra istoriei înseși. Diallo nu avea să uite niciodată drumurile pe care le făceau cu mașina prin comitat - Max nu locuia la Norwich, ci la opt kilometri de centru, în Poringland, un sătuc aflat la sud, în adâncimea teritoriului - în căutarea diocezelor, a gropilor de obuz, a cazematelor sau a farurilor de război. Atunci Max era un explorator sau mai curând un hermeneut al peisajului, pe când seara, în pub, devenea un povestaș al propriilor amintiri. De fapt, conștiința, cariera și obsesia lui se aflau în întregime sub imperiul șocului trăit după război, când era încă școlar și învățătoarea le-a arătat diapozitive cu cadavrele din lagărele naziste de exterminare, fără a le putea spune nimic. A stat în întuneric, urmărind imaginile de pe peretele alb, care i se păreau la fel de stranii ca niște instantanee cu lăcuste uriașe prinse în dansuri nupțiale pe Lună. Nu a înțeles ce a văzut și nu avea să înțeleagă o bună bucată de timp, până când a avut o revelație cutremurătoare, legând acele imagini din copilărie cu anumite fraze pe care le citea într-un manual de istorie, dar care nu reușeau să ajungă la el, împiedicate fiind cumva de o blocadă navală aflată în estuarul creierului său. Iar această conexiune neașteptată a dat naștere unui șuvoi de emoții stăpânite până atunci, care se uneau însă într-un centru al vinovăției pe care nu l-a putut suporta niciodată ca atare. "Port vinovăția în inimă și nu suport asta, Diallo. Mă îmbolnăvește, pentru că refuz să mă simt vinovat pentru o parte - mare, e adevărat - a poporului meu care a fost orbită de un nebun. Cu toate astea vinovăția e în mine, în fiecare moment al vieții mele. Nu e prima oară în istoria Europei când mari porțiuni dintr-o populație se lasă vrăjite de asemenea menestreli ai politicii. Holocaustul se înscrie perfect în evoluția istoriei europene. E un spectru hegelian negativ al istoriei."

Diallo nu se putea împiedica să se gândească la acest spectru "european" al istoriei, tocmai pentru că, îi spunea lui Max, distrugerea care se amplifică apoteotic nu-i e specifică Europei, ci poate fi găsită la fel de bine și pe "continentul negru", chiar dacă îi e mai puțin cunoscută omului alb. Se gândea atunci la războiul civil din Rwanda, care tocmai izbucnise, la miile de războaie care sfâșiaseră continentul, la secolele de sclavie, de la cea arabă la cea europeană, la milioanele de sclavi răpiți din casele lor și trimiși peste Pacific, înlănțuiți, omorâți, schingiuiți, violați, de multe ori pur și simplu aruncați în ocean, unde erau trași la fund de lanțuri, coborând așa, își imagina, drepți ca niște caiere negre, atingând fundul întunecat al oceanului cu tălpile, de unde continuau să privească spre discul solar, mic, abia vizibil, negru.

Faptul că Diallo venea în oraș doar în weekenduri sau în timpul concediilor și locuia într-o pensiune din centrul vechi îi dădea impresia că trăiește o vacanță fragilă, că viața lui se scurge într-o vară perpetuă - chiar și atunci când iarna aducea cu ea averse abundente, inundații și frig -, care se adăuga provizoratului deja acceptat. La asta se alătura și procesul continuu de învățare la care se supunea cu hărnicia unui școlar premiant. Era văzut alergând pe străzile pavate cu piatră cubică, dimineața devreme, un bărbat de culoare înalt și solid, cu un prosop înfășurat în jurul gâtului și părul ca o coamă creață ridicat în vârful capului, după care intra, transpirat, în anticariatele pe care le descoperise și frunzărea concentrat cărțile înainte de a cumpăra una dintre ele. În general, gustul lui literar era un amalgam între recomandările lui Max (Döblin, Kafka, Borges, von Kleist sau Jean Paul, Thomas Bernhard și Nabokov) și ceea ce-i atrăgea lui atenția în presa pe care o urmărea. Devenise foarte interesat de Black Arts Movement și de Harlem Renaissance și, cu toate că o ocolise cu totul până atunci, începuse să-i placă poezia, în special cea socială și de protest. Îl descoperise pe James Baldwin, citea Amiri Baraka și Countee Cullen, Langston Hughes sau W.E.B. Du Bois. Citise și fusese impresionat de povestirile lui Richard Wright, ca și de Omul invizibil al lui Ralph Ellison. Era în continuare pasionat de muzică, în special de jazzul din New Orleans, așa că vânătoarea se prelungea și prin secțiunea de viniluri. Revenea în cameră cu captura zilei și-și petrecea timpul, până seara, citind și ascultând muzică. Se întâmpla câteodată să simtă o înflăcărare venită din trecut, care-l făcea să sară din pat și să schițeze pași de dans, ținând cu mâna dreaptă mijlocul unei femei imaginare, până când izbucnea în plâns. Trecea printr-o schimbare și știa asta, ceva - o insectă, o sferă de foc, o pungă de apă dulce - se prefăcea în altceva în interiorul lui și el avea nevoie de întreaga voință pentru a-și accepta condiția de pupă. Sau de mediu. Nu-i era deloc caracteristică această stare de simplu purtător, dat fiind că încă din adolescență viața îi fusese ghidată de voință. Înțelegea însă că transformarea care urma să se petreacă avea o strânsă legătură cu Max, Vergiliul lui ciudat, și că sondarea memoriei și a reziduurilor materiale ale istoriei nu erau decât căi pe care va ajunge să controleze ființa interioară pe cale să se nască.

Ce-i lega pe acești doi bărbați aflați pe la jumătatea vieții, un african solid, cu dinții puternici de carnasier și cu părul afro, care se îmbrăca în trening, și scriitorul neamț trecut de cincizeci de ani și autoexilat într-o țară străină, unde scria totuși în limba părinților? Tatăl: amândoi porniseră în viață repudiind umbra tatălui. Tatăl lui Max fusese membru în Wehrmacht, iar tatăl lui Diallo, în milițiile armate ale președintelui Ahidjo, în timpul a ceea ce avea să se numească Războiul Bamileke. Dacă în cazul lui Max încarcerarea tatălui după Război a adus cu ea adoptarea copilului de către bunicul din partea mamei și o copilărie a cărei normalitate fusese binecuvântată în perioadele de distrugere și apoi de reconstrucție postbelică, la Diallo lucrurile au stat cu totul altfel.

Tânărul, al cărui tată îl făcuse când avea doar optsprezece ani, a devenit mai întâi un marxist înfocat, virând apoi spre troțkism, lucru ce-l situa în deplină opoziție atât cu propriul părinte, de care-i era rușine, cât și cu grupările de stânga alături de care-și făcuse educația politică. Părăsise devreme satul natal pentru a studia la un liceu catolic din Douala, beneficiind de o bursă pe care preotul misionar local, părintele Jaurras, l-a ajutat s-o obțină. Acolo l-a cunoscut și s-a atașat de domnul Melissa, profesorul de istorie care l-a îndrumat spre scrierile de tinerețe ale lui Marx, dar care i-a vorbit și despre colonialism, despre istoria continentului și i l-a prezentat unui încă tânăr intelectual camerunez, Bernard Nsokika Fonlon, zis "Socrate al Camerunului", întâlnire ce avea să-l marcheze pe Diallo. Bernard Nsokika Fonlon era deja unul dintre cei mai celebri intelectuali camerunezi, poet, politician, filosof și om de acțiune. Diallo avea să petreacă restul liceului în compania lui Fonlon, dar și următorii cinci ani, până la dezamăgirea finală, care l-a făcut să se îndrepte spre teritoriul aparent dezideologizat al mineralelor și al plăcilor tectonice. Când l-a cunoscut Diallo pe Fonlon, acesta avea o personalitate strivitoare și opinii ferme, deși subtile, legate de "continentul negru". I-a vorbit lui Diallo despre Frantz Fanon și astfel acesta a descoperit o teorie pe care o putea îmbrățișa la fel de pasional cum o făcuse cu marxismul: psihopatologia colonizării. Combinația de marxism, psihanaliză și intransigență pe care a descoperit-o la Fanon i-a oferit un model pe care a încercat să-l urmeze întreaga lui viață.

În același timp însă a descoperit în acei ani că trăiește în el un demon care-l împiedica să se implice total în teoria politică și în activitatea pur intelectuală, o fierbere constantă care dădea în clocot când asculta muzică sau când surprindea privirea interesată a unei fete. A avut o primă iubire cu fiica unui proprietar de aprozar din zona portului, o fată înaltă și inteligentă, a cărei blândețe compensa lipsa duioșiei din viața acestui orfan. Legătura lor a rămas secretă, pentru că desfășurarea ei la lumina zilei i-ar fi făcut rău lui Abigail, al cărei nume însemna chiar "bucuria tatălui". Dar asta nu înseamnă că n-a învățat de la ea să danseze pe plajă, să-și însoțească tremurul interior cu cel al degetelor lungi care mângâie pielea fină de pe interiorul coapselor unei femei, să facă dragoste pe plajă și să fie sincer, fie și pentru o clipă, la adăpostul întunericului.

Întâlnirile secrete ale celulei marxiste din care făcea parte se desfășurau la periferiile orașului sau în magaziile din port și de multe ori Diallo avea senzația, ascultând planurile pur pragmatice ale celor din ierarhia de partid, că aplecarea lui spre marxism are rădăcini diferite, chiar revizioniste, în contrast evident cu tendințele birocratice ale tovarășilor de drum. Percepea mai curând aspectul mesianic al comunismului și nu era dispus să se supună unei ierarhii foarte asemănătoare celei bisericești, care îl sufoca încă din anii de liceu. Atâta timp cât recent înființatul partid comunist în care intrase avea minima ambiție de a pune mâna pe puterea locală, după care planurile se pierdeau în domeniul vagului, înlocuite fiind de distribuirea pozițiilor de putere, Diallo nu-și găsea rostul printre ei. Credea cu fervoare în internaționalismul socialist, în revoluția continuă, pe când viitorul pentru care luptau colegii lui suna de-a dreptul burghez. Comunismul camerunez, a înțeles el, nu era decât o formă de propagare a luptei postcoloniale, dar scopul lui final rămânea neprecizat, încătușat însă de granițele țării și eventual de acapararea mijloacelor de producție din mâna guvernului. Idealismul lui Diallo avea bătaie mult mai lungă, fiind în acei ani alimentat și de revolta împotriva istoriei recente a Uniunii Sovietice. I se păreau mai atrăgătoare țările-satelit care se revoltaseră împotriva Imperiului și acum căutau forme originale de implementare a materialismului dialectic, cum era, de exemplu, România, cu tânărul ei conducător, care avusese curajul de a se opune invaziei Cehoslovaciei. În momentele de sinceritate, cuprins de remușcări, Diallo își dădea seama că e tributar mai curând dialecticii idealiste decât celei materialiste, că mai are mult de parcurs pe poteca educației marxiste. În același timp, avea o intuiție ce-i permitea să simtă meschinăria umană și ipocrizia, iar partidul în care se înscrisese colcăia de așa ceva.

Prima întâlnire a publicului cititor cu noua carte a lui Bogdan-Alexandru Stănescu va avea loc la Târgul de carte Gaudeamus: sâmbătă, 7 decembrie 2024, de la ora 16.00, la spațiul de evenimente Mircea Nedelciu, alături de scriitorul Radu Vancu și Magdalena Mărculescu, director editorial Trei.

Până la finalul anului 2024, vor urma alte cinci evenimente dedicate romanului Soarele negru, la București (12 decembrie 2024, Cărturești Verona, alături de criticul literar Carmen Mușat și scriitorul Marius Chivu, într-un eveniment moderat de jurnalista culturală Mirela Nagâț), Timișoara (14 decembrie 2024, la librăria independentă la Două Bufnițe, alături de scriitorii Adriana Babeți și Mircea Mihăieș), Iași (17 decembrie - întâlnire cu membrii echipei ALECART, moderată de Nicoleta și Emil Munteanu, de la ora 13.00, la Casa Pogor, și lansare de carte de la ora 18.00, la Acaju, alături de criticul literar Bogdan Crețu și jurnalistul cultural Cătălin Sava) și Sibiu (19 decembrie 2024, la librăria Humanitas Sibiu, alături de scriitorii Radu Vancu și Marin Mălaicu-Hondrari).