Mereu cu gândul la ea

Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este un scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L'Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L'Iconoclaste, cu vânzări de peste 600.000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.
În marele joc al destinului, Mimo a tras cărți proaste. Născut sărac, intră ucenic la un tăietor în piatră brutal și alcoolic. Însă se dovedește a fi înzestrat cu un mare talent de sculptor. Viola, în schimb, este moștenitoarea unei familii de vază și toate zânele s-au aplecat asupra leagănului ei la naștere. Însă are prea multă ambiție ca să se resemneze cu locul ce i-a fost atribuit.

Ei doi nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată. Și totuși, la scurtă vreme după ce se cunosc, jură să nu se mai despartă. Viola și Mimo nu pot nici să trăiască împreună, nici să stea departe unul de celălalt. Legați de o atracție statornică, îndură anii de teroare când Italia alunecă spre fascism. Mimo își ia revanșa asupra sorții, dar la ce-i folosește gloria dacă trebuie să o piardă pe Viola?

Un roman strălucitor, debordând de grație și de frumusețe.

"Mereu cu gândul la ea surprinde și cucerește. Suntem în plin roman din secolul al XIX-lea, există ceva din Dumas și din Stendhal în Jean-Baptiste Andrea, există ceva din Edmond Dantès și din Julien Sorel în Michelangelo Vitaliani." (Revue des Deux Mondes)

"Acest roman de dragoste ne învăluie într-o atmosferă asemănătoare cu a romanelor cavalerești, din vremea iubirii curtenești, într-o ambianță aproape feerică, oferindu-ne o intrigă plină de răsturnări de situație și de personaje pitorești și cufundându-ne totodată într-o perioadă sumbră din istoria Italiei, suficient de tumultuoasă încât să ne dezvăluie măreția și slăbiciunea sufletului omenesc." (Franceinfo)

"Trebuie să citiți urgent această saga atipică, de un farmec nebun, în care întunericul unei epoci - ascensiunea fascismului - nu poate stinge lumina ce le însuflețește pe cele două personaje principale, de care nu am vrea să ne mai despărțim." (Le Parisien)


Atelierul de tăiat marmura, un hangar acoperit cu tablă ondulată, era lipit de zidul din spate al clădirii principale. Când am ajuns acolo, fierăstraiele se învârteau deja. Nimeni nu m-a băgat în seamă. Am dat o mână de ajutor ici și colo, transformându-mă curând, la fel ca restul de șase angajați, într-o arătare acoperită cu pulbere de marmură. Să vorbești într-un asemenea vacarm era imposibil, puteai s-o faci doar când muncitorii se opreau să fumeze, așezați pe un bloc de piatră, cu coatele pe genunchi și privirea în gol. Un tip sfrijit, care părea să joace rolul șefului și care răspundea la numele de Maurizio, mi-a întins o Toscano. Am aprins-o cu gestul unui cunoscător - nu fumasem în viața mea - și mi-am înghițit tusea în timp ce ochii mi se umpleau de lacrimi. Maurizio mi-a aruncat o privire ironică, lipsită totuși de răutate. El nu se mulțumea să fumeze, el respira fumul maroniu, îl inhala imediat ce-i ieșea din gură, ceea ce-i permitea să fumeze de două sau trei ori aceeași țigară. Tutunul și pulberea de marmură îi căptușeau limba, dinții, barba și, negreșit, tot corpul pe dinăuntru cu o crustă gălbuie. Am făcut o chestiune de onoare din a termina prima mea Toscano, pe care m-am dus imediat s-o vomit afară.

Nu l-am văzut pe Metti toată ziua, de fapt, toată săptămâna. Mâncam cu toții la comun în fostul refectoriu - clădirea principală fusese palat, apoi mănăstire, fusese abandonată, devenise hambar, iar acum servea drept atelier pentru Filippo Metti. Primul etaj al aripii nordice era ocupat de atelierul de sculptură propriu-zis, unde lucra elita sculptorilor florentini. Metti se numărase printre cei mai proeminenți artiști ai orașului, până când își uitase brațul într-o explozie la Caporetto. Și asta chiar așa se întâmplase. Un obuz oprise asaltul pe care-l conducea Metti, obligându-i trupa să bată în retragere sub o furtună de bulgări de pământ. Ajuns la adăpost, Metti anunțase: "Am scăpat ca prin urechile acului, s-ar fi putut termina mult mai prost", până când un soldat îl întrebase unde îi dispăruse brațul.

Atelierul de tăiat marmura era iadul, cala unei nave, cea mai ingrată muncă. Redimensionam și ajustam marmura destinată fațadelor. Uneori, degroșam blocurile pentru sculptori, dacă operațiunea nu fusese efectuată la carieră. Metti tocmai obținuse unul dintre cele mai grozave contracte din regiune - renovarea unei părți din Duomo. Era atât de mult de muncă, încât ajunsese să angajeze străini. În refectoriu exista o diferență flagrantă între elită, sculptorii veseli, pe care nu-i dezgusta o bătaie cu mâncare, și "cei de la tăiat", pudrați cu alb din cap până-n picioare, aplecați în tăcere peste farfuriile lor. Oricât de aroganți ar fi fost sculptorii, și erau, nu ne căutau pricină. Atelierul de tăiat era adăpostul unor tipi cu adevărat duri, recidiviști vechi, dezertori, ambuscați, tot ce oamenii considerau lașități mărunte, care totuși cereau mare curaj pentru a trăi cu ele.

În prima săptămână, am reușit să capăt un timbru. I-am scris lui Alineat (pe adresa maică-sii, îmi imaginam că altfel Zio ar pune laba pe scrisoarea mea) și în același plic am strecurat și o scrisoare pentru Viola. În fiecare dimineață, deschideam ochii, cu stomacul ghem de îngrijorare, spre o lume în care nu știam dacă cea mai bună prietenă a mea se mai află. Am devenit mag, căutând în decursul zilei mii de semne prevestitoare, inventându-le la nevoie. Trei corbi pe hornul ăla înseamnă că ea se simte rău. Dacă reușesc să urc scara asta fără să respir până pe palier, o să scape cu viață. Seara, după cină, hoinăream pe malul nămolos, îmbătându-mă cu izul de noroi și cu aerul rece, fascinat de reflexiile lunii pe campanila lui Giotto, ce se înălța dincolo de apă. N-am traversat nici măcar o dată podul, pentru că mă simțeam nedemn de atâta eleganță, pentru că nu voiam să dau peste vreo operă a lui Fra Angelico fără ca și Viola s-o vadă. Se mai spunea, de asemenea, că unele străzi sunt nesigure, că sunt unii de-ți taie beregata pentru nimica toată.

La o săptămână după sosirea mea, a reapărut Metti. Din partea opusă a curții i-am recunoscut mersul.
- Vasăzică ai rămas, a observat când m-am repezit înaintea lui.
- Da, maestre. Voiam să vă întreb... De ce lucrez la atelierul de tăiat?
- Fiindcă am nevoie de oameni acolo și unchiul tău mi-a spus că ești un ucenic priceput la genul ăsta de muncă.
- Dar eu sunt sculptor.

Și-a pus pumnul stâng în șold.
- Nu mă îndoiesc. Numai că, vezi tu, lucrez la proiecte importante, aici, nu la decorarea vreunei case de la țară. Dacă muncești bine, îți promit că o să poți lua lecții cu ucenicii mei și, dacă te descurci, o să avansezi. Haide, șterge-o!

A început iar să dea roată grupului statuar pe care-l studia în mijlocul curții, un Sfânt Francisc cu privire blândă. Cu ochii în pământ, m-am întors în atelier și la viața mea de spectru. Tovarășii mei îmi arătau un oarecare respect. Cred că, în secret, mă apreciau că puneam umărul la treabă în ciuda înălțimii mele. Ba încă făceam o chestiune de onoare din a participa la cele mai grele sarcini. Iar ei îmi ofereau în schimb pahare cu bere, țigări, toate deliciile interzise de care nu mă atinsesem niciodată până atunci. Și timbre, cea mai prețioasă monedă pentru mine în vremurile acelea.

La douăsprezece zile după sosirea mea, am primit o scrisoare de la Alineat. M-a ars în buzunar până la prima pauză, cea de la ora zece, când am putut în sfârșit să o deschid, stând în pragul atelierului, scăldat de una dintre rarele raze de soare.

Dragă Mimo

Nu prea-s noutăți p-aci. Alberto e la fel de tâmpit și Anna la fel de frumoasă. Ni-i dor de tine. Nicio veste despre Viola, nici măcar servitorii nu știe mare lucru. Unu zice că-i moartă, altu cică nu. Îți dau de știre îndată ce aflu ceva. Prietenul tău, Vittorio.

PS: Emanuele zice că speră să te-ntorci curând fiindcă nu-i la fel fără tine.

M-am decis să scriu familiei Orsini - așa mi-am petrecut toată seara, așternând pe hârtie o rugăminte politicoasă cu cel mai frumos scris al meu, explicându-le că studiez într-un atelier faimos din Florența, întrebându-i dacă ar putea, vă implor, fie-vă milă, să-mi dea vești despre Viola. Am rupt scrisoarea, am luat-o de la capăt și am înlocuit Viola cu "Domnișoara Orsini".

A doua zi, fierăstrăul electric, una dintre mândriile atelierului, s-a stricat. Până avea să fie reparat, băieții au scos un fierăstrău vechi cu cadru și a trebuit să tăiem marmura manual. Statura mea a devenit o problemă, fiindcă unele blocuri erau mai înalte decât mine. M-am străduit să ajut la transportarea lor și la curățat, dar de multe ori mă pomeneam rătăcind prin curte, unde statuile gata de livrare stăteau alături de operele aduse pentru restaurare. Am dat iar de Metti în fața statuii Sfântului Francisc. Un tânăr cu o pânză roșie înnodată la gât și cu șorț albastru tocmai așezase două păsări de piatră la picioarele sfântului. Metti mi-a făcut semn să mă apropii.
- Uită-te la păsările astea sculptate de Neri. Neri o să fie curând calfă, îi îndrumă pe ucenicii din atelier. Ce crezi despre ele?
- Sunt foarte frumoase, maestre.

Neri s-a încruntat ușor, întrebându-se dacă ar trebui să ia părerea unui tăietor - oricare-ar fi fost aceasta - drept o insultă. A ridicat din umeri și s-a hotărât să accepte complimentul, chiar dacă n-avea nicio valoare. Metti l-a bătut prietenește pe braț și Neri s-a îndepărtat.
- E o comandă pentru bazilica din Assisi, a murmurat Metti. Trebuia s-o fac eu însumi...
- Și ați fi făcut-o mai bine.
- Poftim?
- Am mințit. Păsările astea...

Am clătinat din cap. Gura lui Metti s-a strâmbat într-o grimasă aproape comică, trădând însă o iritare crescândă.
- Nu-ți plac?
- Nu.
- Aș putea să-ți aflu părerea înțeleaptă de muncitor în atelierul de tăiat?

L-am privit fix pe Metti, chiar dacă pentru asta a trebuit să ridic ochii. Șaisprezece ani de furie au ieșit la suprafață în acel moment, șaisprezece ani de teamă înghițită și mocnită, amestecată și cu panica aceea care mă cuprinsese când îmi văzusem cea mai bună prietenă căzând din cer. Aveam și eu dreptul la mânia mea nestăpânită.
- Puteți să-mi aflați părerea înțeleaptă de om care a văzut multe păsări. Astea două, am răspuns arătându-le cu degetul, n-o să zboare în veci.
- Cum adică?
- Anatomia nu-i corectă. Sunt niște curci de mărimea vrăbiilor. Dar curci, în mod sigur, care n-o să zboare departe. Și, ca fapt divers, atrag privirea sfântului în jos, deși voiați să exprime contrariul, nu?
- Și tu poți să faci o treabă mai bună.
- Așa cred.

Metti s-a întors spre un ucenic ce trecea pe-acolo și l-a strigat nervos.
- Hei, tu, adu-mi o cutie cu unelte.

După care s-a răsucit spre mine și mi-a zis:
- Vezi blocurile alea mici? Tocmai am fost la Polvaccio, sunt două mostre. Alege-ți una și fă-mi o pasăre. O să vedem noi dacă zboară.

Tatei îi datorez totul, perioadei - prea scurte - pe care am petrecut-o împreună pe acest pământ. Am fost bănuit uneori de indiferență pentru că nu prea vorbeam despre el. Mi s-a reproșat că l-am uitat. Să-l uit? Tata a trăit în fiecare gest al meu. Până la ultima mea lucrare, până la ultima mea lovitură de ciocan. Lui îi datorez îndrăzneala dălții mele. El m-a învățat să țin cont de poziția finală a lucrării, fiindcă proporțiile sale depind de modul în care o privim, din față sau de jos, și de înălțimea la care e amplasată. Și de lumină. Michelangelo Buonarroti și-a șlefuit Pietà la nesfârșit ca să prindă și cel mai firav licăr, știind că statuia urma să fie expusă într-un loc întunecat. Tata mi-a dat unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată: "Închipuie-ți că, odată terminată, lucrarea ta prinde viață. Ce-o să facă? Trebuie să te gândești la ce se va-ntâmpla în clipa de după momentul pe care tu l-ai surprins și să sugerezi acea mișcare. O sculptură este o prevestire".

Instalat într-un colț al atelierului de tăiat, am atacat blocul oferit de Metti. Colegii mei mă studiau cu ochi curioși, vrăjiți de rățușca urâtă care părea a fi lebădă, poate un pic cam șchioapă, într-adevăr, dar li se iveau atât de rar ocazii de a se bucura, încât nu intenționau să strâmbe din nas. Marmura avea o textură perfectă, tipică pentru Carrara. Ductilă, maleabilă exact cât trebuie, deloc aspră. Am eliberat pasărea care se ascundea înăuntrul ei. Își ținea o aripă ușor depărtată de corp, fiindcă într-o secundă avea să-și ia zborul și să se așeze pe brațul sau pe umărul sfântului. Marmura captura puterea mușchilor, transparența și fragilitatea vrabiei. Și fiindcă o vrabie nu era suficientă pentru un sfânt, am mai sculptat una, chiar lângă prima, pe jumătate îngropată în propriile pene, de parcă amândouă tocmai s-ar fi rostogolit luptându-se în joacă, din plictiseală sau ca să obțină favoarea Sfântului Francisc. Mi-am petrecut ultima zi șlefuind lucrarea și, când în sfârșit m-am dat înapoi ca s-o privesc, m-am lovit cu spatele de muncitorii adunați în jurul meu. Metti a apărut în urma lui Maurizio, care se dusese să-l cheme.
- Haideți, patroane, veniți să vedeți ce știm să facem la atelierul de tăiat. Nu mai stați pe gânduri și măriți-ne leafa.

S-au auzit râsete, repede înăbușite de uitătura severă pe care Filippo Metti a aruncat-o asupra adunării. S-a apropiat de păsările mele și a avut acea reacție ciudată cu care mi-au fost întâmpinate lucrările toată viața: un moment de ezitare, o privire du-te-vino de la sculptură la mine, în care se citea - poate nu formulat în acești termeni - gândul cum a putut piticania asta să facă așa ceva? Mi-a examinat munca, a întins degetele să atingă păsările, le-a răsucit ca să le vadă din toate unghiurile. Pe măsură ce le studia, fața îi devenea mai roșie. Apoi a explodat:
- Ce crezi tu? Că am loc la atelier pentru încă un sculptor? Există o ierarhie, există tradiții pe care le respectăm aici. Ești talentat, nu încape îndoială, foarte talentat, poate cel mai talentat pe care l-am văzut vreodată, dar asta nu schimbă nimic. Nu pricep de ce unchiul tău mi-a zis că ești muncitor necalificat și n-am chef să mă amestec în treburile voastre de familie. Rămâi la tăiat marmura.

A ieșit într-o tăcere de plumb. După câteva clipe a revenit și și-a proptit un deget în pieptul meu.
- Începi la atelier azi după-masă. Te previn însă că nu pot să te plătesc, nu am buget. Mă rog, poate cincizeci de lire în plus pe lângă ce-i trimit unchiului tău în fiecare lună. Și o să ți le dau ție direct.

Complet buimac, l-am privit cum se întoarce și pleacă. Cincizeci de lire, a șasea parte din ce câștiga un muncitor. Pentru mine, o avere. Aveam cu ce să-mi cumpăr un munte de timbre ca să scriu la Pietra d'Alba, lui Vittorio, Orsinilor, oricui ar fi vrut să-mi spună ceva despre Viola. Aveam cu ce să părăsesc, într-o zi, acest oraș prea frumos și prea dur pentru ca eu și Viola să ne continuăm legătura de acolo de unde rămăseserăm.

Până atunci, trebuia să sufăr puțin.

Am debarcat la atelier, ca un spiriduș din ipsos, sub privirile neîncrezătoare a vreo zece sculptori. Neri, aflat în fruntea lor, n-avea nici douăzeci de ani. Mi-a văzut păsările și m-a detestat instantaneu. Ca să nu rămân mai prejos și pentru că trecusem de vârsta basmelor în care ura se transformă în prietenie solidă, i-am răspuns imediat cu aceeași monedă. În săptămânile care au urmat, am fost ținta unor hărțuieli discrete, mai mult sau mai puțin serioase, puse la cale de Neri și de zbirii lui. Am continuat să mănânc la prânz și seara împreună cu cei de la tăiat marmura, ceea ce nu mi-a sporit deloc popularitatea în atelierul de sculptură, ai cărui ocupanți se împăunau considerând că respiră un aer unic și rar, cel al talentului, deși niciunul nu poseda așa ceva. Niciunul în afară de Neri. Fusesem cam aspru cu păsările lui, erau destul de reușite. Însă eu mă descurcasem mai bine.

Uneltele îmi dispăreau cu regularitate. Taburetul mi s-a prăbușit - un picior fusese tăiat. Totuși nu reprezentam vreo mare amenințare pentru cineva, fiindu-mi încredințate sarcini lipsite de noblețe. Mie îmi reveneau cochilii, plante, animale, ornamente pentru fântâni. Niciodată sfinți, apostoli, orice se apropia cât de cât de divinitate. Cât despre Sfânta Familie sau Tatăl însuși, nici n-avea rost să mă gândesc. Erau apanajul lui Neri și a doi idioți pe care eu îi numeam Uno și Due (nu le-am reținut adevăratele nume), care aprobau tot ce zicea șeful lor.

Însă Neri conta prea puțin. Furia mea era îndreptată nu împotriva lui, ci împotriva Orsinilor. Poate chiar împotriva Violei, fiindcă nu se putea să nu fie în viață. O fată ca ea era nemuritoare. Și-atunci, de ce nu-mi trimitea nimeni nicio veste? Vittorio îmi scria cu regularitate, dar scrisorile lui semănau cu prima, dobitocu' de Alberto, sunt amorezat, nimeni nu știe ce s-a-ntâmplat cu Viola.

La începutul lui februarie 1921, la trei luni după accident, o încălzire bruscă a vremii i-a scos pe florentini pe străzi după o iarnă deosebit de aspră. O adiere a coborât pe Arno, aducând miros de pășuni montane dinspre Apenini, și clădirea s-a golit. Neri mi-a interzis să ies și eu, fiindcă cineva trebuia să păzească atelierul, dar s-a nimerit tocmai bine. Peste o oră am primit o scrisoare cu antetul Orsinilor. Era de la Francesco, fratele seminarist. În cursul unei vizite de câteva zile la părinții săi, găsise scrisoarea mea abandonată pe un birou. În sfârșit, îmi vorbea despre sora lui. Am deschis misiva cu sufletul la gură.

Viola își fracturase craniul, o vertebră, trei coaste, claviculele, picioarele și își perforase un plămân. Stătuse trei săptămâni în comă. La căpătâiul ei, specialiști veniți din toată Europa rostiseră pronosticuri și prevestiri diverse, majoritatea sinistre, pe care Viola se străduise să le infirme. Se trezise într-o dimineață având ca singure sechele neurologice o amnezie totală legată de accident și un ușor sâsâit care, spunea Francesco, se estompa. Avea să fie adusă înapoi la Pietra d'Alba în săptămânile următoare ca să-și petreacă acolo convalescența. "Este într-o dispoziție curajoasă, dar nu dorește să vadă pe nimeni." Francesco subliniase cuvântul "nimeni".