Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Regina mea


Jean-Baptiste Andrea, traducere de Lucia Vişinescu

17.10.2018
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jean-Baptiste Andrea
Regina mea
Editura Pandora M, 2018

Traducere din limba franceză de Lucia Vişinescu


***
Intro

O poveste iniţiatică despre un băiat neobişnuit, poreclit Shell, o poveste în care totul este adevărat, totul e vis, totul e imaginaţie.
Shell a abandonat şcoala şi locuieşte cu părinţii într-o benzinărie. Într-o zi, din cauza unei ţigări, aproape că declanşează un incendiu. Părinţii săi se gândesc să-l trimită la o şcoală specială. Atunci, ca să devină bărbat, Shell se hotărăşte să meargă la război.
Porneşte pe cărarea din spatele benzinăriei, dar, când ajunge pe platoul alpin, îl întâmpină doar mirosul de tufe uscate şi o tăcere adâncă. O siluetă uşoară ca o răsuflare apare brusc în faţa lui. Această fiică a vântului, care îi cere să o numească "regina" lui, este Viviane.
Cu ea, totul se inventează. Platoul este locul lor de joacă. Shell se lasă copleşit de senzaţii. Şi decide să se supună dorinţelor reginei sale. Dragostei. Jocului şi nepăsării.

Prix Femina des lycéens 2017, Prix du premier roman 2017

Un stil, un ton, o muzică aparte... Încă de la primele pagini, ne dăm seama că acesta e un pariu câştigat, că Regina mea este un interludiu fermecat, una dintre acele poveşti iniţiatice care îi încântă pe adulţii ce şi-au păstrat sufletul de copil. (L'Express)

Micul Prinţ în ţara lui Giono. (L'Obs)

Fragment

Cădeam, cădeam şi nu mai ştiam de ce. De parcă aş fi căzut dintotdeauna. Deasupra mea, sub picioare, în jurul meu, treceau stele, dădeam disperat din mâini ca să mă agăţ de ele, dar nu apucam nimic. Eram prins într-un vârtej puternic de aer umed.

De atâta viteză ardeam, vântul îmi urla printre degete, mi-am amintit cum alergam la 100 de metri, la şcoală, erau singurele dăţi când ceilalţi nu râdeau de mine. Îi luam pe toţi, cu picioarele mele mari. Numai că acum picioarele nu mă ajutau deloc. Cădeau şi ele, ca proastele.

A ţipat cineva, în depărtare. Trebuia neapărat să-mi amintesc de ce sunt aici. Nu poţi să cazi aşa, fără motiv. Am privit înapoi, dar înapoi nu mai însemna nimic. Totul se schimba întruna, atât de repede, că-mi venea să plâng.

Sigur făcusem eu o tâmpenie mare cât casa. O să mă certe sau mai rău, chiar dacă nu ştiam ce poate fi mai rău decât să te certe cineva. M-am făcut ghemotoc ca atunci când mă caftea Macret, era o şmecherie ca să mă doară mai puţin. Acum, nu trebuia decât să aştept. Până la urmă, o să ajung eu la destinaţie.

Era vara lui 1965, cea mai lungă dintre toate, iar eu nu mă mai opream din cădere.
*
Pentru că mi se tot repeta că sunt doar un copil şi că e foarte bine aşa, s-a produs inevitabilul. Am vrut să le dovedesc că sunt bărbat. Iar bărbaţii merg la război, asta vedeam mereu la televizor, un aparat vechi şi bombat în faţa căruia mâncau părinţii mei când benzinăria era închisă.

Pe-atunci, nu trecea multă lume pe drumul ce cobora spre Vallée de l'Asse, la marginea căreia locuiam noi, într-un colţ uitat din Provence. Benzinăria noastră era, de fapt, o copertină veche cu două pompe dedesubt. Altădată, tata le lustruia mereu dar, cu trecerea timpului şi din lipsă de clienţi, renunţase. Mie, unuia, îmi era dor de pompele care străluceau. Nu mai aveam voie să le spăl de unul singur, pentru că, ultima dată, mă făcusem leoarcă şi mă ocărâse mama, de parcă n-avea deja destule pe cap cu un bărbat puturos şi-un băiat retardat. Când se supăra în halul ăsta, eu şi tata îi puneam capac. Şi avea destule treburi, mai ales în zilele de spălat rufe, când trebuia să scoată păcura întărită de pe salopetele din atelier. Ca să nu mai zic că atunci când puneam eu mâna pe o găleată, vărsam toată apa. Ce să fac, dacă nu eram în stare de nimic.

Părinţii mei vorbeau puţin. În casă, un dreptunghi de beton pe care tata îl lăsase netencuit în spatele benzinăriei, nu se auzea decât zgomotul televizorului, al papucilor de piele pe linoleum şi al vântului ce dădea năvală de pe munte, ascunzându-se între peretele casei şi cel al camerei mele. Dar noi nu vorbeam, ne spuseserăm deja tot.

Sora mea, mai mare cu cincisprezece ani decât mine, ne vizita o dată pe an. Era căsătorită şi locuia departe. Sau, cel puţin, aşa părea când îmi arăta pe hartă. De fiecare dată când venea pe la noi, se lăsa cu ceartă între ea şi părinţii mei. Spunea că n-ar trebui să stau într-o benzinărie, aflată într-un loc ca ăsta. Nu prea reuşeam să-nţeleg de ce, pentru că mie îmi plăcea foarte mult la benzinărie, dacă nu puneam la socoteală pompele murdare. Când pleca, mă uitam pe hartă şi mă-ntrebam mereu ce putea fi mai bine acolo unde locuia ea.

Într-o zi, am întrebat-o. M-a mângâiat pe păr şi mi-a spus că în oraşul ei aş avea prieteni de vârsta mea, oameni cu care să vorbesc. Şi poate c-o să vreau şi eu să întâlnesc o femeie într-o zi. Cunoşteam femeile mai bine decât îşi închipuia, dar n-am spus nimic. Sora mea a continuat: părinţii erau bătrâni, ce s-ar întâmpla cu mine dacă ei n-ar mai fi aici? Ştiam că atunci când se spunea despre oameni că "nu mai sunt aici", era pentru totdeauna, chiar nu se mai întorceau. Am răspuns că mă voi ocupa de benzinărie singur şi ea s-a prefăcut că mă crede, dar mi-am dat seama că minte. Puţin îmi păsa. Mă bucuram în sinea mea că într-o zi o să pot lustrui pompele.

Sora mea avea dreptate într-o chestie. Prieteni n-aveam. Satul cel mai apropiat era la zece kilometri distanţă. De băieţii de la şcoală nu mai ştiam nimic de când nu mai mergeam pe-acolo. Nu-i vedeam decât pe şoferii care se opreau pentru benzină şi cărora le umpleam cu mândrie rezervorul, îmbrăcat cu geaca Shell, pe care mi-o dăduse tata. Era înainte ca Shell să se prindă că nu vindem suficient de multă benzină. Şi din cauza asta a trebuit să trecem la o marcă italiană care n-avea nicio legătură cu geaca. Dar eu o purtam în continuare. Clienţii îmi vorbeau, erau amabili, se găsea mai mereu câte unul care să-mi strecoare un bănuţ, iar părinţii îmi dădeau voie să păstrez ce câştigam. Ba mai erau şi câţiva de-ai casei printre ei, ca Matti. Dar prieteni n-aveam.

Nu mă deranja. Mi-era bine acolo.

Motivul pentru care am plecat a fost o ţigară.

Valea ieşea dintr-o iarnă grea ce izbise vara ca la biliard strivind săraca primăvară, prinsă la mijloc. Aşa zisese un client şi mi s-a părut nostim, m-am gândit la vântul dintre munte şi camera mea.

Una dintre misiunile care-mi erau încredinţate era să pun hârtie igienică în spaţiul strâmt pe care scria C - W-ul căzuse şi nu-l mai puseserăm la loc, constatând că e perfect pe post de tavă. Hârtie igienică era mult spus pentru ziarul tăiat în pătrăţele, dar chiar asta-mi plăcea la nebunie: să tai pătrăţele. Trebuia să fiu foarte atent să nu tai vreun ziar pe care tata nu-l terminase de citit. Odată, mi-am luat o scatoalcă din cauza asta şi m-a pus să lipesc la loc pagina cu ştirile sportive, până când ne-am dat seama că bucata cu rezultatele care îl interesau fusese folosită de un client. M-am mai ales cu o scatoalcă.

Era ora două şi nu se oprise decât o maşină în acea zi, un Renault 4 albastru. Aşa că îmi amintesc bine de acel Renault 4. În spatele benzinăriei, muntele ardea ca o tablă din oţel. Stătusem o oră să tai pătrăţele de ziar şi intrasem în C, cum îi spuneam, să las hârtia. Îmi ţineam respiraţia când intram la toaletă, de foarte mic nu suportam mirosurile urâte. Şi chiar dacă nimeni nu folosise C-ul de câteva zile, tot simţeam un miros neplăcut de pământ vechi şi mucegăit, un miros pe care îl asociam cu moartea, cu compostul plin de chestii mişunătoare pe care mama îl punea în jurul muşcatei, singura floare din benzinărie. Floarea murea iar şi iar, însă mama o înlocuia de fiecare dată. Deşi tata se răstea la ea că din cauza compostului îşi dă duhul muşcata, mama nu-l asculta.

Am observat pachetul de ţigări căzut sub chiuvetă când am ieşit din baracă. Mai erau două ţigări în el. Nu fumasem niciodată, tata ne povestea mereu că, odată, pe vremea războiului, văzuse un tip care luase foc pentru că fumase în timp ce-şi punea benzină. A fost nevoie de o cisternă plină ca să-l stingă. De fiecare dată când credeau că-i dăduseră de cap, tipul se aprindea iar. Cred că tata exagera puţin, ca să băgăm la cap. La noi, deasupra pompelor, era un semn mare cu o ţigară uriaşă tăiată.

Dar eu eram departe de pompe, departe de casă şi, pentru siguranţă, m-am aşezat pe promontoriul mic din spatele barăcii. Aveam chibrituri la mine, erau mereu bine-venite când voiam să ard insecte. Un client care mă văzuse în acţiune, într-o zi, mi-a spus că sunt un "nemernic fără milă", dar mi-am amintit că la şcoală disecasem broaşte vii şi nu mi se părea că-i vreo diferenţă. "Ba tu eşti un nemernic fără milă", i-am spus. Apoi am plecat plângând, iar el a rămas fără piuit. Mama s-a dus să vorbească cu tipul, cu nemernicul fără milă, îi vedeam de departe, dădeau tare din mâini, mai ales ea. El nu spunea mai nimic. Până la urmă, nu s-a întâmplat nimic. Tipul a plecat şi, când am fost sigur că nu mă poate vedea, i-am arătat fundul.

Am aprins ţigara ca într-un western şi, după două fumuri de început, am tras în piept cu putere. A fost mai rău ca atunci când era să mă-nec, la opt ani, în ultima vacanţă de care îmi aminteam - intraserăm mai mulţi în lac. O doamnă m-a scos din apă. Numai că acum mă şi ardea.

Am dat drumul la ţigară, a picat peste o grămăjoară de ace de pin. Am vrut să strivesc mucul, dar a sărit şi acele au luat foc, aşa, într-un râset de scântei, o chestie enormă, roşu cu galben, care mi-a cuprins pantoful. Am ţipat, mama a ieşit afară, la fel şi tata - a înţeles imediat ce se întâmplă. În zonă, nu era de glumit cu incendiile. A venit cu un extinctor, nu-l mai văzusem niciodată alergând aşa de repede, şi nu mai era chiar tânăr. La sfârşit, pe promontoriu a rămas un pătrat de pământ ars. Nu-i nimic, bine că nu s-a-ntins. Cel puţin, aşa a spus tata. "Nu s-a-ntins." Mama m-a luat în primire ca o nebună. Cred că şi tata m-ar fi jumulit puţin, dar de când mă înălţasem, nu prea mai avea curaj să ridice mâna la mine.

Am urlat că nu mai sunt copil, mama a spus ba da, chiar asta sunt, şi atâta vreme cât o să stau sub acelaşi acoperiş cu ea, o să fac ce-mi spune, să-mi intre bine treaba asta în tărtăcuţa mea de doişpe ani.

În seara aia, au sunat-o pe sora mea. Am auzit tot prin uşă. Credeau că vorbesc încet, dar pentru că erau cam surzi amândoi, încet însemna aproape cu voce tare. Au folosit telefonul mare de bachelită, singurul lucru pe care mă lăsau să-l şterg, fiindcă nu era nevoie de apă pentru asta şi n-aveam cum să-l stric. Îl frecam de mai multe ori pe zi, strălucea ca asfaltul cald, îţi dădea o stare de bine numai privindu-l. Şi pentru că-mi plăcea la nebunie acest telefon, am simţit că mă trădaseră de două ori.

I-au spus surorii mele că are dreptate, că sunt prea bătrâni să mai aibă grijă de un puşti şi că e cazul să trimită pe cineva. I-au povestit că iar era să dau foc la casă, eu nu-mi aminteam când se mai întâmplase. S-a făcut linişte deplină cât a vorbit sora mea şi am înţeles că o să vină cineva să mă ia. Nu ştiam când, mâine, peste o lună, peste un an, nu avea mare importanţă. O să vină, asta conta.

Chiar în ziua aia, m-am hotărât să merg la război.
*
Aveam un plan. Voi lupta, voi primi medalii şi când o să mă-ntorc acasă, toată lumea va recunoaşte, de voie, de nevoie, că sunt adult, sau ceva de genu' ăsta. În război se putea fuma, asta vedeam mereu la televizor, şi cea mai bună chestie era că n-aveai cum să dai foc la nimic pentru că totul era deja în flăcări. Singurul lucru care mă îngrijora era că soldaţii păreau cam murdari, nu eram sigur că o să-mi placă treaba asta. Pe mine m-ar apuca plânsul dacă n-aş primi o puşcă nouă şi şosete curate în fiecare zi.

Când o să mă-ntorc, n-o să mai zică niciunul să mă ducă de-acasă. Poate chiar mă vor lăsa să stau în camera mare, cea cu vedere spre pompe, camera eroilor. Mama n-avea nevoie de ea, era mai mică decât mine şi putea foarte bine să stea în camera mea.

Problema e că nu ştiam unde e războiul. Ştiam doar că e departe fiindcă am întrebat-o pe mama, într-o zi, şi ea mi-a răspuns: departe.

Pentru mine, departe începea pe platou, în vârful muntelui care se înălţa chiar în dreptul camerei mele. Puteai ajunge acolo urcând valea, dar exista şi o scurtătură, o cărare veche pe unde nici măcar vânătorii nu se încumetau să o ia, pentru că era prea periculos. Mai urcasem o dată, în secret. Îmi aruncasem ochii peste hotarul muntelui şi văzusem pajiştile care se întindeau în depărtare, semănau cu marea, te lua cu ameţeli. Apoi, în serile cu furtună, îmi imaginam că platoul se umple de apă, acolo sus printre nori, că apa o să dea pe dinafară, o să ne ia pe sus şi o să ne trezim toţi cu fundul în Asse.

N-o să mai lungesc vorba, că oricum toată lumea ştie: nu am ajuns niciodată la război. Dacă aş fi ştiut, aş fi rămas acasă să ascult mistralul care îmi vorbea prin cărămizi în fiecare seară. Nu s-ar mai fi întâmplat ce a urmat. Dar nici n-ar mai fi apărut Viviane, regina cu ochi sălbatici care vorbea ca toate vânturile de pe toate platourile din toate ţările. Mai bine decât vântul meu care îmi spunea mereu aceleaşi poveşti. Dar o să mă-ntorc mai târziu la ea, pentru că la acel moment n-o întâlnisem încă pe Viviane.

La cină, mi-am anunţat părinţii:
- Eu plec.

Tata n-a zis nimic, pentru că tocmai îi începuse serialul. Mama mi-a spus să-mi termin lintea din farfurie şi să nu vorbesc cu gura plină. A fost mai bine aşa pentru că, dacă mi-ar fi interzis să plec, n-aş mai fi avut tupeu.

Totuşi, îmi cam părea rău să plec de la benzinărie. Acolo îmi petrecusem toată viaţa, nu cunoşteam alt loc şi mi se potrivea foarte bine. Tata spunea c-aşa e şi-n altă parte, cu mici diferenţe pe ici, pe colo, dar una peste alta, e la fel. Crescusem cu mirosul de benzină şi de unsoare din micul atelier în care uneori se reparau maşinile de deszăpezire din departament. Erau mirosuri care-mi plăceau. Acum mi-e dor de ele.

Altădată, când mă întorceam de la şcoală, îmi puneam o salopetă veche căreia mama îi tăiase mânecile şi cracii şi mă făceam că-l ajut pe tata. Câteodată, mă lăsa să-i pasez câte o sculă, doar ca să mă simt şi eu bine, pentru că-i dădeam mereu una greşită.

Apoi, când n-am mai mers la şcoală, au trebuit să-mi dea lucruri de făcut, şi atunci am avut voie să fac plinul, cu geaca mea Shell. Mama spunea că geaca le place clienţilor, că par dichisit cu ea şi, chiar dacă nu pricepeam ce vrea să-nsemne asta, bănuiam că e o chestie super să fii dichisit.

Am spus că ştiu câte ceva despre femei, chiar dacă n-ar trebui să ştiu. E musai să povestesc, pentru că tot la benzinărie s-a întâmplat şi pentru că m-am gândit la asta în noaptea plecării mele. Într-o zi, stăteam pe promontoriul din spatele C-ului, nu făceam nimic, doar îmi vedeam de treburile mele. În faţa benzinăriei, se oprise o maşină frumoasă, când soţul s-a dus să plătească benzina, doamna a mers la C şi din poziţia mea puteam vedea înăuntru prin gemuleţul de aerisire. Am încremenit când şi-a ridicat fusta şi tot atunci m-a văzut.

În mintea mea, o zbughisem ca un iepure. În realitate, am rămas acolo ca un idiot şi m-am uitat la ea. Am crezut că o să ţipe, dar a zâmbit, şi-a strecurat mâna între picioare, în locul în care mama zice că e scârbos să pui mâna şi a ţinut-o mult timp acolo, părând că o doare puţin. Nu ştiu cât a durat. Cred că am leşinat. Oricum, când am deschis iar ochii, nu mai era acolo şi mă udasem.

Mi se mai întâmplase o dată, când am găsit o revistă uitată de vânători în pădure, cu paginile umflate de ploaie. Era plină de femei goale puşcă şi am explodat şi atunci. Am îngropat revista sub un pin şi mă duceam să o privesc cu regularitate. Dar acum, eram pentru prima dată cu o femeie adevărată. Bineînţeles, ştiu că n-am fost de-adevăratelea "cu ea", dar e ca şi cum aş fi fost. Instinctul îmi spunea că nu-i o chestie pentru copii, o dovadă în plus că deveneam bărbat.

Iată la ce mă gândeam în seara aia, în timp ce-mi pregăteam rucsacul cu lucruri pentru război. Aveam un dulap întreg plin cu haine, atât de multe că nu ştiam ce să aleg. În fiecare an primeam acasă o cutie mare cu numele meu pe ea, plină cu cămăşi, gecuţe şi pantaloni uzaţi care fuseseră ai unor veri pe care nu-i văzusem niciodată. Mama le modifica, dar degeaba, tot înotam în ele. Le uram. Miroseau a detergent necunoscut, peisaje chimice care nu-mi plăceau, trebuiau spălate de zeci de ori înainte să le pot purta. Oricum, n-aveam de ales. Ori le îmbrăcam, ori mergeam în pielea goală. Am îndesat în rucsac tot ce se putea.

Nu-mi mai lipsea decât un singur lucru din tolbă: o armă. Părinţii dormeau - tata sforăia pe canapeaua extensibilă din sufragerie, iar mama în camera lor. Am trecut prin faţa canapelei ca să deschid dulapul frumos din plastic laminat şi să iau puşca de 22 a tatei, cea cu care împuşca iepuri, şi câteva gloanţe care rămăseseră într-o cutie. Le-am pus în buzunar. Gloanţe n-aveau decât să-mi mai dea la război, fiindcă nu puteam ucide prea mulţi duşmani cu cele pe care le aveam. Vor trebui să-mi arate şi cum să folosesc puşca. Aici n-aveam voie să pun mâna pe ea şi ştiam că luând-o de la locul ei, nimic nu va mai fi ca înainte.

În acel moment, tata s-a ridicat din pat. S-a uitat fix la mine şi am crezut c-o să mor. Apoi s-a întins la loc, s-a întors pe cealaltă parte şi a început iar să sforăie. M-am uitat în jos, la picioarele mele se făcuse o baltă mare.

A trebuit să mă schimb şi am pierdut o groază de timp, dar, într-un sfârşit, am deschis fereastra de la camera mea. Dacă mă aplecam, puteam să ating piatra şi asta am şi făcut. Era rece, soarele nu ajungea niciodată aici. Cifrele groase de pe ceasul meu deşteptător s-au schimbat, arătându-mi o oră pe care nu o înţelegem. Mi-am tras geaca Shell pe mine, am aprins şi am stins de trei ori veioza, pentru că mi-era teamă că o să mor în timpul nopţii dacă nu făceam aşa în fiecare seară înainte de culcare.

Apoi am sărit peste pervazul ferestrei. M-am întors pentru ultima oară ca să mi se umple ochii de benzinărie şi m-am afundat în pădurea de pini din spatele atelierului.

După asta, am revăzut-o o singură dată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer