Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Mama mea, Moscova


Hamid Ismailov, traducere de Ionela Chirilă

10.10.2018
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Hamid Ismailov
Mama mea, Moscova
Editura Pandora M, 2018

Traducere din limba engleză şi note de Ionela Chirilă


***
Intro

"Sunt fiul subteranului Moscovei, rezultatul prea multor nopţi petrecute în oraş." Aşa începe povestea lui Kiril, poreclit Mbobo, naratorul precoce, în vârstă de 12 ani.
Născut dintr-o mamă siberiană şi un atlet african venit în 1980 la Jocurile Olimpice de la Moscova, Mbobo trebuie să înfrunte toate dificultăţile legate de faptul de a fi un băieţel de culoare, fără tată, în anii tulburi de dinaintea prăbuşirii Uniunii Sovietice.
Cu ecouri din Omul invizibil al lui Ralph Ellison şi Însemnări din subterană al lui Dostoievski, romanul lui Ismailov abordează direct problema rasismului şi relaţia dintre individ şi societate într-un context cu totul modern.
În timp ce aduce un omagiu marilor scriitori clasici ruşi - Dostoievski, Turgheniev, Gorki, Nabokov şi Puşkin -, Ismailov se dovedeşte a fi un maestru al unui nou mod de a scrie literatură, care surprinde magistral realitatea sordidă şi diversitatea Rusiei de azi.
*
Plecând de la somptuoasele staţii de metrou din Moscova, Hamid Ismailov construieşte un soi de memorii ficţionalizate, inspirate de anumite episoade din propria-i viaţă supusă capriciilor istoriei. (The Guardian)

Cu o forţă stilistică ce o egalează pe a lui Salman Rushdie, Hamid Ismailov arată înfăptuirile groteşti ale istoriei pe pământ. (Literary Review)

Ismailov se înscrie în lunga tradiţie a romancierilor satirici ruşi, de la Gogol, la Bulgakov şi Platonov. (The Independent)

O elegie luminoasă pentru Moscova din perioada Uniunii Sovietice. (The Guardian)

Fragment
1984. CHIASMA

Înţelesul vorbelor din urmă s-a pierdut, deşi ceva de spus tot mai rămâne...

Sunt fiul subteranului Moscovei, rezultatul prea multor nopţi petrecute în oraş. Mama mea, Moscova, (deşi toată lumea îi zicea Mara sau Marusia) s-a născut într-un târg siberian oarecare, poate Abakan, poate Taişet, şi, cu numele acelui târg ciudat în paşaport, m-a contractat de la un sportiv african dintr-o "ţară tovarăşă şi prietenă", în anul Jocurilor Olimpice din Moscova - sau poate că se întâmplase mai devreme, în timpul preliminariilor. Mama era una dintre limitchiţe[i] - ataşată patrulelor civile camaradereşti în satul olimpic. "Noi am fost trimişi la ei, dar au intrat ei în noi, nu glumă", mi-a explicat ea mai târziu, beată fiind. Şi aşa am apărut eu, o corcitură de buldog cu un rinocer: Kiril, cunoscut sub numele de Mbobo. Mama a murit când aveam opt ani, iar eu am murit patru ani mai târziu. Şi cam asta e tot ce se poate spune despre viaţa mea moscovită. Restul nu sunt decât amintiri mucegăite, înflorite târziu în mintea mea.

Când eşti condamnat să-ţi petreci în subteran viaţa de cioroi hakas[ii], în mare parte netrăită, cel mai apropiat prieten nu-ţi este viermele care roade din ochii tăi liliachii, întredeschişi, nici rădăcinile bradului deşirat care sug din tine, în noapte, cerneala întunecată; nici măcar ceilalţi morţi, fiecare putrezind în singurătatea lui; nu, cel mai bun prieten îţi devine metroul. Şi nu pentru că, în momentul în care ai ajuns la vârsta de cinci ani, maică-ta, trează fiind, pentru că nu mai are niciun ban, ţi-a pus în mână o hartă multicoloră a metroului şi ţi-a zis: "Mbobo, raza mea de soare cu dinţi, ăsta e portretul tău!" Şi nu pentru că m-am ferit întotdeauna din calea iluziilor şi terorilor existenţei pe pojghiţa unei lumi în care nu eram decât o umbră palidă, imperceptibil după culoare sau soartă; şi nici măcar pentru că zilele mele se sfârşeau şi nopţile începeau în acea parte a oraşului. Nu! Metroul a devenit prietenul meu cel mai bun pentru simplul motiv că, atunci când pământul fredonează, când un tren care trece face totul să se cutremure nu departe de mine, atunci oasele se izbesc unele de altele, dinţii sporovăiesc la unison şi micile furnici, construindu-şi de zor încăperile, se împrăştie şi se vâră în toate cotloanele unei întunecimi care, cândva, a fost pielea mea.
- Doamnelor şi domnilor, acest tren are ultima oprire aici. Vă rugăm să coborâţi din vagoane...

Staţia Komsomolskaia
Linia Sokolniceskaia

Prima carte pe care mi-a cumpărat-o mama era despre o plantă înfricoşătoare, care se chema Brebenocul. Mi-era frică să rămân singur cu cartea aceea, mai ales cu schiţele grosolane ale unui scaiete ascuţit care se revărsa de pe pagini din toate părţile. Într-o bună zi mi-am zis că era cazul să scap de carte, aşa că am pus mâna pe nişte chibrituri şi m-am dus la ghena de la capătul scărilor hostelului nostru şi i-am dat foc. Numai că, atunci, acel Brebenoc, cu bracteele lui uscate, s-a aprins într-un aşa fel, încât flăcările au sărit de pe carte pe şalvarii mei, iar eu am început să urlu ca din gură de şarpe. Vecinii au ieşit înnebuniţi, m-au rostogolit pe podea, au stins flăcările, dar nu şi frica din mine, care ardea cu putere, urlând.
- Să nu mă spuneţi mamei! Să nu mă spuneţi mamei!

Dar de spus i-au spus mamei în secunda în care a venit acasă, iar ea, în micuţa noastră încăpere, m-a bătut cu cureaua ei groasă de damă.

Îmi aduc aminte cum pielea mea înnegrită ustura de fiecare dată când limba lată a curelei mi se lipea de spate şi de fund. Schelălăiam de durere, dar de ce mă temeam cel mai mult era că mama se va opri şi-mi va spune cel mai cumplit lucru din lume, lucrul de care mi-era mai frică decât de durerea aceea: "Acum ia-ţi catrafusele şi cară-te la taică-tău!" Unde aş fi putut să mă duc, în acea Africă neagră şi toridă - care mie îmi suna ca un iad? Dar, după ce m-a bătut zdravăn, punându-mi întrebarea ei retorică: "Ei, ai de gând să mai faci vreodată aşa ceva? Spune-mi?", m-a lăsat lat pe patul înfierbântat, iar ea s-a apucat să desfacă porumb uscat pe podea, apoi m-a pus să îngenunchez pe el, cu genunchii goi. Aşa a reuşit nenorocitul de Brebenoc să se răzbune pe mine, râzând din pereţi, prefăcându-se a fi o hartă de metrou...

Ceva mai târziu, după ce primul meu tată vitreg - mama mi-a zis să nu-i spun "unchiul Gleb", ci "tăticule" - mi-a dat o carte în care era desenat un oraş subteran de basm, numit Metro, şi un abecedar cu poze ale aceluiaşi sistem, am început să-mi petrec orele lungi de iarnă, când mă lăsau, un copil de trei sau patru anişori, lângă fereastră (una dublă, cu vată îndesată între cele două geamuri, ca să nu intre curentul), fie uitându-mă precaut la paginile celor două cărţi cu desene care păreau trasate cu un creion cerat, fie privind în noaptea moscovită, neagră ca tăciunele şi care avea ceva în comun cu acele desene stranii, dar şi cu măruntaiele mele înfricoşate, aflate constant într-o stare de asediu. Poate că aceste cărţi aveau să-mi aducă pe cap cine ştie ce soartă cruntă.

În acelaşi al treilea sau al patrulea an de viaţă, am visat prima dată acel oraş subteran, plin de lumini multicolore. Şi poate tocmai pentru că era subteran sau, mă rog, sub pardoseală, strălucea mai tare decât orice am văzut în viaţa mea de dincolo de vis şi, dintr-un motiv sau altul, tocmai acestui oraş voiam să-i dau numele cel mai drag inimii mele: "Moscova". Becurile străluceau precum stelele, luciul nobil al granitului şi marmurei sclipea şi scânteia peste tot, şi acea căldură specială şi acea întunecime eterică nu lăsau să se întrezărească pe chipurile oamenilor nicio culoare - totul strălucea şi scânteia din pricina reflexiei acelor stele şi a lunii subterane, a marmurei şi a granitului din adâncuri şi mi-am dat seama că acel regat era al meu şi numai al meu. Am avut acel vis câteva nopţi la rând.

Apoi, într-o bună zi, tăticul-nu-unchiul-Gleb m-a luat din Himki[iii]-de-pe-malul-stâng, unde trăiam cu el şi cu mama, şi m-a dus la Moscova. Toată lumea din îngheţatul electrichka[iv] se uita la mine cu gura căscată, aşa cum te-ai uita la vreo insectă exotică dintr-o grădină zoologică. Ne-am pornit la drum şi, la un moment dat, am crezut că am văzut Kremlinul, dar tăticul mi-a zis că nu era decât gara Leningradski. Apoi am traversat piaţa şi ne-am trezit în faţa unor porţi ale unui templu uriaş.

Vă aduceţi aminte de intrarea de la metrou din gara Kazanski? Uşi maiestuoase, larg deschise, sub lumina a unsprezece felinare răspândite sub o boltă enormă, pe care scria, cu litere de-o şchioapă, METROU şi, deasupra bolţii, ca un simbol al Moscovei, format din turnuri, asemenea celui din Kremlin, un zigzag alcătuit din picioarele larg deschise ale literei M, strălucind în lumina rubinie...

Simţeam în măruntaiele mele negre că intrasem într-o lume nouă. Aerul care venea dinspre acele uşi deschise era rânced, duhnind a sudoare dulceagă. Oameni cu valize şi pachete de tot felul îşi deschideau drum, ca furnicile, spre turnichete. Ştiam două basme care ar fi putut să mă ajute în cazul ăsta: unul era despre un băieţel a cărui mamă a dispărut într-o stâncă imensă, iar tu trebuia să spui: "Stâncă, despică-te!", iar monolitul îşi deschide uriaşu-i rât. A doua poveste era cea a lui Ali Baba, care putea să intre în peştera lui după bunu-i plac, spunând cuvintele magice: "Sesam, deschide-te!" Prima poveste m-a băgat în sperieţi; cea de-a doua mi-a stârnit curiozitatea.

Unchiul Gleb - Tăticul - m-a condus până la cutia metalică fixată în perete şi a pus o monedă mică în fantă. Drept răspuns, aparatul a început să scuipe înapoi monede mari, de cinci copeici. Ah, cât de generoasă era lumea aceea! Mi-a întins o monedă şi mi-a explicat cum să mă strecor pe poartă când se deschideau barele de metal, îmbrăcate în cauciuc, şi care devenea accesibilă doar pentru o clipă. Cu inima bătându-mi nebună în piept, am privit o vreme în urmă, la intrarea în această lume în care siluete pluteau pe lângă noi, coborând în necunoscut, scăldate în lumina lampadarelor.
- Tăticule, de ce noi ne lăsăm pe spate, în timp ce oamenii care vin înspre noi se apleacă? am bolborosit eu pe scara rulantă, ascunzându-mi frica în spatele curiozităţii.
- Nu, fiule, mi-a explicat el. Toţi stăm la fel de drept. Numai că scara noastră rulantă coboară, în timp ce a lor urcă. E ceea ce se cheamă o iluzie optică.
- Şi ce e o iluzie optică?
- O să afli când creşti mare.
- Şi când o să cresc mare?
- Când o să afli ce-i aia o iluzie optică.

Zburdam alături de unchiul Gleb, ţinându-l de mână. M-a tras cu putere de pe scara rulantă - n-ai voie să te uiţi în urmă - şi am intrat în palatul de zăpadă subteran, un regat de marmură şi piatră albă, cu piloni în loc de coloane, iar în loc de tavan, cu un dom nesfârşit, urcând spre infinit. Niciodată în toată viaţa mea, viaţa mea de pe lumea cealaltă, de deasupra, n-am văzut asemenea frumuseţe, asemenea minunăţie. Tăticul, un ghid cu experienţă, m-a lăsat să mă uit, cu ochii cât cepele, fără să mă grăbească. M-a condus încet şi ceremonios de la un pilon la altul; aceştia se întindeau de-a lungul arcului pictat, înălţându-se spre cupolă, şi erau decoraţi cu lujeri cu frunze din piatră. Lumea aceea mi-a străpuns inima deja zbuciumată, cutremurând-o, şi simţeam că nimeni nu va mai putea vreodată să mă scoată din acea lume sau să scoată acea lume din mine...

Dar, dintr-odată, din acel du-te-vino de oameni, s-a auzit, dansând prin aer, un şuierat subţire. Trenul, cu o dungă verde-albastră, a ţâşnit deodată dintre piloni, scrâşnind şi scârţâind. Îngrozit, m-am chircit, ghemuit ca o minge, în timp ce tatăl meu vitreg mi-a zis:
- Hai să mergem!

Era trenul de la metrou. Uşile s-au deschis şi, ca sângele unui cocoş tăiat, oamenii au ieşit buluc, izvorând pe peron. Pasagerii care aşteptau, printre care ne număram şi noi, au fost înghiţiţi de vidul creat.
- Atenţie, se închid uşile! a răsunat de nicăieri o voce aspră, iar eu mi-am dat seama că tot ce se întindea dinaintea mea era uitarea pe care aceeaşi voce fără trup o făcea mai uşor de suportat. Urmează staţia Lermontovski.

Dar eu n-am mai ajuns la Lermontovski. Am rămas pe vecie în staţia mea primordială, întinat de propriile-mi lacrimi.  Dacă am fost vreodată înşelat de moarte, atunci asta s-a întâmplat în acea zi, în metrou. Hrănit de visele mele şi de imaginile din abecedar, nu m-am aşteptat ca acest palat de armură care poza în staţie de metrou să se termine dintr-odată şi, de nicăieri, să se caşte din întuneric un tunel care parcă ar fi curs din mine, odată cu involuntarele lacrimi tulburi ale dezamăgirilor nemiloase ale copilăriei.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Crunta înşelăciune era atât de evidentă: kilometri întregi de întuneric rânced, cu străfulgerări bruşte ale acelor staţii mincinoase - încă una, apoi alta -amăgitoare, înşelătoare, efemere, atât de diferite de oraşul subteran nesfârşit al închipuirilor mele. Era ca şi cum cineva ar fi desenat pe prima pagină a abecedarului şi apoi ar fi lăsat pur şi simplu paginile goale, doar pentru ca mai apoi să întrerupă pustietatea aceea, la pagina cu numărul zece sau doisprezece, cu un alt desen colorat, făcut cu creioane cerate. Lumea neîntreruptă a copilăriei mele era sfărâmată o dată pentru totdeauna. Înţeleg acum că, în momentul acela, în locul acela anume, am fost aruncat, împotriva voinţei mele, în lumea
cârpită şi răscârpită a adulţilor, înăuntrul iluziei optice...

Staţia Dzerjinskaia[v]
Linia Sokolniceskaia

Trupul meu negru îşi aduce aminte cum a călătorit atunci, pentru prima dată, printre luminile orbitoare, fulgerătoare ale staţiilor, legate între ele de un întuneric prelung şi zgomotos. În timp ce ne croiam drumul trist spre ieşire, o rază subţire de lumină se întindea peste domul care se încrunta la noi de sus, transformând semnul staţiei de metrou într-o cruce care plana deasupra noastră. Simţeam că mă sufoc, fie din cauza lacrimilor pe care nu mi le puteam stăpâni, fie din cauza distanţei mici faţă de metrou. Odată, când mă jucam cu mama pe patul nostru suprapus, mi-a aruncat brusc o cuvertură groasă, flauşată, peste cap, chicotind:
- Poţi să vezi Africa acolo?

Râzând, am încercat să ies pe bâjbâite pe sub cuvertură, dar mama mă bloca, punându-şi mâinile şi picioarele de-a curmezişul, iar mie mi s-a făcut dintr-odată frică. Am început să mă sufoc, după câte se pare, şi mi-am pierdut toată forţa. Când mama, râzând, mi-a tras pătura de pe cap, m-a găsit leşinat.

M-a cuprins acelaşi sentiment în momentul în care tatăl meu vitreg m-a târât spre suprafaţă. Aveam sentimentul că, dacă ar mai fi durat o secundă în plus, întunericul acelor nesfârşite zboruri ale trenurilor din subteran, iţindu-se dintre despicăturile rare ale staţiilor, s-ar fi închis peste mine, peste capul meu, ca o cuvertură...

Dar am ieşit la fel cum am şi intrat şi, din nou, o piaţă moscovită, cu un singur soldat învechit, neînarmat în mijloc, se albea de atâta zăpadă. Tatăl meu vitreg m-a dus la marginea pieţei, la Lumea Copiilor. Niciodată, în toţi cei patru ani de viaţă ai mei, n-am văzut aşa un magazin.

De cum am intrat în holul cu giganticul lui brad de Anul Nou şi cu ceasul uriaş, am fost atât de şocat de imensitatea locului, încât am uitat de metroul meu. Mă simţeam atât de mic şi de jalnic în mijlocul lui, dar mi-am dat seama de privirile celorlalţi care cădeau peste mine asemenea fulgilor artificiali de zăpadă de pe balustrade şi mi-era teamă că o să mă pună careva să le fac vreun dans vesel sau să recit cine ştie ce poezioară, precum cele pe care ni le băgau pe gât la creşă, ca aceea pe care o tot auzim cu toţii:
Chiar de-aş fi făcut rost de vreun negru
De la saltimbancul-şef,
Un autobuz plin de lene îmbufnată,
Tot aş fi învăţat crunta limbă a lui Tony. Şi ştii de ce?
Pentru că Lenin i-a ţinut o predică...
[vi]

Tot ce-am înţeles din poemul acela era că, pe de o parte, aveam de-a face cu un negru - un clovn profesionist, probabil taică-meu. Pe de altă parte, era Tătuca Lenin, cu unul, pe nume Tony, adunând copiii de la şcoală sub bradul de Crăciun şi "ţinând o predică", în timp ce îi mângâia pe capetele lor mici.

Dar tatăl meu vitreg m-a învârtit în jurul bradului de Anul Nou, ca şi cum el ar fi fost Moş Gerilă şi eu spiriduşul lui aghiotant, şi apoi s-a aşezat la coadă la standul de jucării de la ieşire, lăsându-mă să stau acolo, în picioare, în zăpadă, în faţa unei imense vitrine, privind trei copii nemişcaţi, postaţi înăuntru. Pentru prima dată în viaţa mea, copiii n-au venit fuga la mine, nu m-au întrebat de părinţi, nu au vrut să ştie: "De ce e tuciuriu? E un negru, nu-i aşa?" Şi pentru acest motiv am simţit o afecţiune rară faţă de cei doi băieţi şi de fată, stând acolo, singuri, privind în depărtare. Am strigat la ei, dar nu s-au mişcat din loc. Am zis că poate nu mă aud din cauza geamului din sticlă groasă, aşa că am bătut în geam. Ei continuau să se uite undeva, într-un punct din mijlocul pieţei înzăpezite, unde se vedea soldatul acela singuratic, înfăşurat în paltonul lui; probabil că era bunicul lor. Le-am făcut cu mâna, dar nu mi-a răspuns decât propria mea reflexie. Mi-a fost ruşine tot maimuţărindu-mă în faţa acelor copii solemni.

Apoi, când tatăl meu vitreg s-a întors cu o plasă colorată de cadouri, l-am întrebat:
- Ăştia sunt puii octombrişti?[vii]

Răspunsul lui a fost şi mai ciudat:
- Nu. Acesta este un aranjament de vitrină, iar cei trei sunt manechine.
- Nu mă pot împrieteni cu ei?

Tatăl meu vitreg mi-a aruncat un rânjet şi a dat din cap că da, pot. Ba chiar a zis că pot să-mi deschid cadoul în faţa lor. Aşa că, în faţa noilor mei prieteni, mi-am băgat botul în plăsuţa strălucitoare, plină de ciocolate, prăjiturele şi mandarine. Chiar la fundul plasei, am văzut o pocnitoare[viii], cu o jucărie înăuntru.
- Hai, Puşkin, ţine cu ambele mâini, mi-a zis unchiul Gleb, şi eu trag!

Fiindu-mi frică să nu alunec în faţa noilor mei camarazi, aşa serioşi cum erau, am ţinut strâns. Tatăl meu vitreg a numărat până la trei, apoi a tras rapid. S-a auzit un pocnet puternic, apoi, pe zăpada albă, imaculată, a căzut o fetiţă neagră, goală, într-o cadă de jucărie...


[i] O persoană cu permisiune temporară de a trăi şi lucra în Moscova. De multe ori, aceştia sunt tineri din regiunile îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice.
[ii] Hakasia, republică în Federaţia Rusă, în sud-estul Siberiei.
[iii] Oraş din nordul Regiunii Moscova, zonă situată în Rusia Centrală.
[iv] Tren regional de mici dimensiuni care leagă centrele oraşelor de zonele rurale adiacente.
[v] Dzerjinski a fost şeful Comisiei Extraordinare pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluţiei şi a actelor de sabotaj - CeKa - instituită sub Lenin în 1917 şi responsabilă pentru comiterea multor atrocităţi. A fost precursoarea KGB-ului.
[vi] Versiunea pentru copii a poemului "Tinerilor noştri" al poetului şi dramaturgului comunist Vladimir Maiakovski (1893-1930): "De-aş fi fost un negru înaintând în ani / Chiar şi aşa cu tot plictisul meu lugubru / Tot aş fi învăţat limba rusă. De ce? / Căci Lenin a cuvântat prin ea!"
[vii] Cei mai tineri membri ai Organizaţiei "Octombriştii" din Uniunea Sovietică, echivalentul şoimilor patriei în România comunistă.
[viii] O pocnitoare (jucărie tradiţională de sărbătorile de iarnă, cu surprize înăuntru) constă dintr-un carton cilindric, tare, înfăşurat în hârtie strălucitoare, multicolorată, cu un premiu în interior. Tradiţia spune că, trăgând din ambele părţi, se aude un sunet puternic, apoi pocnitoarea scoate la iveală jucăria dinăuntru.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer