Planeta intoxicată

Afară pe geam

Uitaţi-vă afară pe geam. Parcele pătrate. Aglomerări urbane tentaculare. Fâşii de asfalt care se intersectează în unghi drept. Acolo jos, nimic nu are un aspect natural. Formele fractale mor în faţa geometriei euclidiene, cu figurile ei atât de familiare, de regulate, de măsurabile. O ordine artificială domină peisajul domesticind haosul. Amprenta umană asupra mediului este sub ochii voştri.

Iar acum relaxaţi-vă: zburăm. Puteţi alege un film atingând ecranul cu cristale lichide încastrat în spătarul micului fotoliu pe care îl aveţi în faţă. Imediat după ce atingeţi viteza de croazieră, iată, va veni la voi o stewardesă să vă ofere o gustare.

Suntem la zece mii de metri altitudine. Călătorim cu nouă sute de kilometri pe oră arzând un litru de kerosen pe secundă, pe un itinerar invizibil trasat deasupra norilor. În realitate, înaintăm în şir indian: mereu există un avion la mică distanţă în faţa noastră şi unul care ne urmăreşte din spate. În fiecare zi şi în fiecare noapte a anului. Pe orice vreme. Mereu.

Zburăm, ce naiba. Un privilegiu care, acum o sută de ani era rezervat numai păsărilor. Sau vreunuia care, destul de nebun, imitându-l pe Icar, se lansa în vreo râpă cu o pereche de aripi de carton legate în talie.

Pe cerul Europei Occidentale, singurul moment în care nu veţi zări urme umane va fi în timp ce zburaţi deasupra Munţilor Alpi, cu piscurile lor ascuţite care se înalţă ca dinţii de rechin din gheţarii ce se retrag. Mii de ani, aceste culmi au reprezentat o barieră de netrecut chiar şi pentru cei mai cutezători exploratori. Mă uit la ele cum dispar în câteva minute pe sub o aripă ezitantă ce pare asamblată din cutii de băuturi hipercalorice.
- Gustare dulce ori sărată? întreabă stewardesa.

Îngaim câteva cuvinte într-o engleză de aeroport ca să mă văicăresc de porţiile îndoielnice oferite de companiile low-cost. Turista coreeană care stă lângă mine zâmbeşte prefăcându-se că înţelege.

Acum survolăm oceanul. Altă barieră naturală rămasă neviolată milenii întregi, până când un marinar genovez aflat la timonă în fruntea a patru caravele cu nume improbabile a ancorat pe o insuliţă din Caraibe crezând că a ajuns în China. (Aşa se zice, dar e fals. Columb căuta şi credea că a ajuns în India, de aia le şi zice Caraibelor Indiile de Vest. Asta între noi fie vorba.)

Totuşi, chiar şi acolo jos, pe acea întindere incomensurabilă de albastru, puteţi zări siajul unui cargobot de o sută de mii de tone plin ochi cu containere. Sau sclipirea unui vas de croazieră mare cât un zgârie-nori, pe care călătoresc câteva mii de turişti nehotărâţi dacă să-şi piardă după-amiaza la autoservirea all-inclusive sau la escaladarea peretelui artificial amenajat pe puntea principală.

Aceasta este lumea noastră. Şi e pe sfârşite.

Bucuraţi-vă de călătorie.

Lumea nouă

Mă uit pe geam şi mă întreb: când au început toate astea? Când am început să schimbăm faţa Pământului cu prezenţa noastră împovărătoare?

Istoricii ecologişti nu au îndoieli: trebuie să înfăşurăm panglica până în urmă cu zece mii de ani. Când cineva, poate obosit de o viaţă nomadă, s-a hotărât să se oprească într-o vale, să planteze o sămânţă în pământ şi să aştepte cu răbdare ca din sămânţa aceea să crească fructele unei plante comestibile. Gata cu vagabondarea în căutare de bace şi de rădăcini. Gata cu nomadismul. O bucată de teren fertil de apărat, o mână de seminţe de cultivat, clima blândă şi stabilă din Holocen. Şi iată: agricultura. Şi, odată cu agricultura, înflorirea primelor civilizaţii sedentare. Satele. Oraşele. Imperiile. Scrierea. Subdiviziunea muncii. Surplusul alimentar. Ce mai tura-vura, lumea pe care o cunoaştem. Cea în care deciziile se iau aşezaţi la o masă, nu cu fundul pe pământ.

Iar ca să se facă masa, era nevoie de o sămânţă.

Poezioara zice că e nevoie şi de o pădure. Iar pe vremea aceea erau păduri cât vedeai cu ochii. Se povesteşte că o maimuţă putea traversa Spania sărind din cracă în cracă fără să coboare vreodată. E posibil. Noi, maimuţe supersapiens, am preferat să tăiem copacii ca să facem spaţiu culturilor şi păşunilor. Şi ca să avem lemne de foc, cu care să ne pregătim hrana, să ne încălzim iarna, să ne forjăm arme din metal.

Pădurile s-au împuţinat în faţa expansiunii aşezărilor omeneşti. A înflorit comerţul, iar negustorilor le erau necesare drumuri, nu poteci năpădite de briganzi sau de crăci bune pentru maimuţe. Astfel, în multe regiuni, peisajul a început să se transforme ca să ne satisfacă nevoia de spaţiu, de energie, de materii prime şi de transport. Văzută de păsări, planeta n-ar mai fi fost aceeaşi.

Însă Lumea Nouă, lumea noastră, a fost descoperită mult mai târziu, din întâmplare, de Cristofor Columb. El este eroul globalizării. Odată cu neaşteptata reuşită a maladivei lui acţiuni, oceanele au încetat să mai fie considerate o limită naturală de netrecut. Aşa, planeta a devenit o piaţă unică, uriaşă, de stors ca o lămâie.

Epoca navelor cu pânze a transformat mările în autostrăzi transoceanice pentru schimbul de plante, de animale, de microbi, de persoane şi de tehnologie^[i]. Pădurile tropicale au fost tăiate pentru lemn preţios şi plantaţii de ceai, de cafea, de cacao, zahăr şi tutun. Sub efectul ameţitor al acestor noi droguri exotice, Europa a devenit centrul lumii. Oraşele comerciale s-au mărit, parazitând resursele coloniilor de peste ocean. Costurile umane ale primei globalizări se numesc genocid şi sclavie. Costurile de mediu sunt mai puţin cunoscute, dar, în opinia istoricului englez Stephen Mosley, ne împovărează şi astăzi. Pădurile tropicale, plămânii planetei şi habitat pentru două treimi din speciile terestre, riscă să dispară sub dubla ameninţare a traficului cu lemn preţios şi a terenurilor cultivate cu monoculturi de export care degradează solurile şi îi înfometează pe locuitorii fostelor colonii.


Din ziua în care Santa Maria s-a împotmolit în bariera de corali şi Columb şi-a cufundat cizmele în nisipurile insulei Hispaniola, nu există niciun ecosistem terestru care să nu fi fost treptat alterat ca să ne satisfacă lăcomia insaţiabilă. Se întâmpla pe 25 decembrie 1492. Crăciun fericit.

Lumea aşa cum o cunoaştem

Cu toate acestea, adevăratul punct de cotitură a sosit la jumătatea secolului al XVIII-lea, odată cu revoluţia industrială alimentată de maşinile care funcţionau cu abur. Şi odată cu ideea iluministă a unei noi dezvoltări tehnologice şi ştiinţifice de neoprit care avea să garanteze îmbunătăţirea progresivă a condiţiilor socioeconomice ale societăţilor industriale.

Ne aflam mai aproape decât se putea imagina de promisiunea laică a paradisului pe Pământ. Acea dorinţă prometeică de cunoaştere, plătită cu izgonirea din rai, oferea acum strănepoţilor lui Adam şi ai Evei biletul de întoarcere. Însă, între timp, raiul nu mai părea acelaşi. Deja la începutul secolului al XIX-lea, pădurile englezeşti practic dispăruseră, expunând solul la eroziune şi agravând daunele provocate de inundaţii. Pe câmpurile Europei industriale mai multe specii de animale şi plante dispăruseră din cauza activităţilor omeneşti. Nici locuitorii oraşelor nu o duceau mai bine, asediaţi fiind de gunoaie şi învăluiţi de o perdea de fum toxic care întuneca soarele şi cauza bronşite şi alte tulburări respiratorii letale. "Pământul devine un loc neospitalier pentru cel mai nobil dintre locuitorii săi", avertiza în 1864 George Perkins Marsh, pionier al ecologiei^[ii].

Totuşi, promisiunile progresului se bucurau încă de o nelimitată încredere. Prevala convingerea că tehnica ar fi ştiut să remedieze efectele adverse ale industrializării şi acelaşi Marsh era încrezător în ştiinţa care va putea feri natura de degradare. Până şi smogul, care la sfârşitul secolului al XIX-lea făcuse din Londra cel mai insalubru oraş din lume, se număra printre multele excentricităţi englezeşti. Pentru majoritatea oamenilor, fumul coşurilor însemna muncă, dezvoltare şi bunăstare.

Combustibilii fosili au fost cei care ne-au dăruit lumea pe care o cunoaştem. Rezerve de energie nemăsurate, care se formaseră în măruntaiele Pământului în sute de milioane de ani prin compresia subterană a materiei organice, au ajuns, pe neaşteptate, la îndemâna noastră. Mai mult, erau şi la un preţ convenabil.

Cărbunele şi, mai târziu, petrolul au luat locul lemnului şi al muşchilor. Aburii maşinilor au revoluţionat industria, au saturat atmosfera cu gaz de seră şi aerul oraşelor cu fumuri toxice. Însă umanitatea se putea elibera, în sfârşit, de limitele vechiului regim biologic. Putea visa să lase în urmă tortura foametei. Se putea gândi doar cum să facă să crească, să se îmbogăţească, să se înmulţească.

În 1815, după 200.000 de ani de evoluţie umană, populaţia mondială a atins pentru prima oară cifra de un miliard de persoane. După niciun secol, în 1930, deja se dublase.

Astăzi suntem mai mult de şapte miliarde.

Grădina toxică

Când ne gândim la un paradis nu ne imaginăm un loc aglomerat. Nici o grădină poluată. Dar aşa este. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, amprenta umană asupra mediului era de-acum tangibilă.

Atunci, elitele intelectuale ale ţărilor industrializate au început să se preocupe să păstreze câteva colţuri de natură sălbatică. Yellowstone, primul parc natural, a fost înfiinţat în Statele Unite în 1872. În Europa, o nouă sensibilizare către natură a influenţat mulţi artişti şi literaţi. Şi abia se fondase statul italian când, în 1863, s-a înfiinţat Clubul Alpin Italian. Câţiva ani mai târziu, în 1871, Giuseppe Garibaldi a contribuit la fondarea Uniunii de Zoofilie din Piemonte (astăzi Oficiul Naţional pentru Protecţia Animalelor), al cărui preşedinte onorific a fost ales.

Amprenta umană asupra mediului terestru era mult mai serioasă decât se credea pe vremea aceea. Odată cu exploatarea combustibililor fosili, capacitatea noastră de a distruge echilibrele ecologice se extinsese la scară planetară.

Primul indiciu concret l-a furnizat în 1896 Svante Arrhenius cu teoria sa despre "sera caldă". Chimistul suedez înţelesese că dioxidul de carbon eliberat prin combustia surselor fosile se acumula în atmosferă, provocând o încălzire treptată a globului pământesc. Dioxidul de carbon are prostul obicei de a reţine căldura emisă de planetă. Practic era ca şi cum cineva ar fi învelit în celofan Pământul, chiar dacă încă nu se inventase celofanul.

Arrhenius nu s-a îngrijorat. Din contră, în ton cu spiritul optimist al epocii, era convins că nişte "condiţii climaterice mai blânde" ar fi avut efecte pozitive, permiţând recolte considerabil mai bogate, în beneficiul unei populaţii al cărei număr creşte mai repede ca niciodată."^[iii] Însă, în această privinţă, geniul suedez greşea rău. Clădindu-ne prosperitatea pe combustie de cărbune, gaz şi petrol, deveniserăm principalul motor al schimbărilor de mediu. Iar dezastrele pe care le provocam nu au întârziat să apară.

Pulberea de sub Eden

Încrederea necondiţionată în progres a început să scadă dinaintea grozăviilor Marelui Război. Folosirea masivă a noilor şi ucigătoarelor dispozitive de război - gaze toxice, tancuri, aeroplane şi submarine - a arătat că progresul tehnologic nu va duce neapărat la o societate mai bună. Însă bombele atomice detonate deasupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, au dat la iveală definitiv "latura obscură a modernităţii"^[iv]. Spectacolul obscen al puterii lor de distrugere a scos la lumină legăturile, din ce în ce mai strânse, dintre cercetarea ştiinţifică şi acel complex militar- industrial care avea să redeseneze geopolitica mondială.

În anii 1950, odată cu Războiul Rece şi cu proliferarea atomică, lumea a intrat într-o epocă nouă. Statele Unite şi Uniunea Sovietică se luau la întrecere cine avea dispozitivele cele mai mari. Şi, curând, a fost limpede că un conflict între cele două supraputeri avea să transforme Pământul într-o landă dezolantă.

Odată cu etalarea ostentativă de submarine atomice şi de rachete balistice apte să detoneze în jumătate de oră un focos nuclear în orice colţ al lumii, riscul sfârşitului lumii a devenit atât de concret încât a necesitat o pregătire adecvată. În Statele Unite, televiziunea dădea sfaturi mamelor despre ce fel de alimente să aibă în frigider şi îi învăţa pe taţi cum să-şi transforme pivniţa casei într-un bunker antiatomic. Şi, pe terenurile de sport, copiii exersau cum să se ferească de unda de şoc a unei explozii nucleare ascunzându-se după un zid sau strecurându-se într-o conductă de ciment. Erau cronometraţi ca la concurs, dar sub privirile atente ale unui personal calificat trimis de Departamentul Apărării.

Frigiderul şi bomba: tocmai acea dezvoltare tehnico-ştiinţifică ce dăruise majorităţii oamenilor o bunăstare economică fără precedent punea acum în pericol supravieţuirea.

Lui Frederick Soddy nu i-a scăpat natura ambiguă a tehnologiei. Laureat al Premiului Nobel pentru chimie, încă din primii ani ai secolului XX, Soddy intuise pericolele ascunse în nucleul atomului, stabilizat de forţe atât de puternice încât planeta devenea "un depozit colosal de muniţie". Într-atât încât oricine ar fi reuşit să le controleze, dacă ar fi vrut, "ar fi putut distruge Pământul"^[v]. Şi totuşi, Soddy a fost capabil să-şi imagineze şi un epilog complet diferit:
Umanitatea visa încă la Eden. Dar stătea pe un sac cu explozibil. Iar acum ştia.

În anii 1950, cu un deget pe buton, am conştientizat faptul că trăim sub ameninţarea unei catastrofe globale pe care am creat-o cu mâinile noastre. Odată cu această conştientizare a luat naştere ceea ce istoricul american Donald Worster a numit "epoca ecologiei"^[vii].

Epoca ecologiei

În octombrie 1955, în timp ce Italia se bucura de viaţa dulce datorată boomului economic, "o congregaţie de contese, de oameni cu stare şi de duşmani ai progresului", dezgustaţi de cimentarea sălbatică, înfiinţau Italia Nostra, o asociaţie pentru salvarea bunurilor culturale, artistice şi naturale^[viii]. Câţiva ani mai târziu, în septembrie 1961, a luat fiinţă WWF (World Wildlife Fund, rebotezată astăzi World Wide Fund for Nature), cea mai mare organizaţie mondială pentru conservarea naturii, fondată în Elveţia de un grup de nobili şi de intelectuali care se mândrea printre membrii săi cu prinţul Filip de Edinburgh, cu prinţul Bernard de Olanda, cu biologul Julian Sorell Huxley şi cu pictorul Peter Scott, cel care a desenat logoul cu ursuleţul panda gigant.

Cu acest pedigriu, nu era greu să se stigmatizeze asociaţionismul vremii ca un capriciu al unui club restrâns pentru privilegiaţii "interesaţi să-şi protejeze propriile vacanţe la munte"^[ix].

În realitate, începea să se răspândească ideea că a apăra mediul însemna să îţi asumi o datorie politică şi socială. Şi totul avea să se schimbe foarte repede.

În decursul anilor 1960, mişcările ecologiste şi-au lărgit raza de acţiune în lupta contra poluării industriale care otrăvea aerul, solul şi apele mărilor şi râurilor. Bătăliile pentru salvarea mediului şi a sănătăţii de daunele cauzate de industrializare au dus la un consens social din ce în ce mai larg cu privire la cauza ecologistă.

Se spune însă că ecologia modernă s-a născut odată cu o fotografie. A făcut-o astronautul american William Andersen prin hubloul navei spaţiale Apollo 8 în timp ce modulul spaţial orbita Luna. În centrul imaginii, o planetă mică, alb-albastră răsare din întunericul spaţiului. Era în ajunul Crăciunului din anul 1968 şi, pentru prima oară, ochii omeneşti puteau contempla Pământul în totalitatea lui. "Cea mai frumoasă şi mai impresionantă imagine din viaţa mea", va admite Frank Borman, comandantul lui Apollo 8^[x].

"Priviţi afară prin hublou. Bila aceea suspendată în întuneric, care de sus, de acolo, poate fi acoperită cu degetul mare, este tot ce avem. Singurul punct de culoare oriunde ne-am uita", a spus James Lovell, al treilea membru al echipajului, când misiunea a revenit pe Pământ.

Cu acea fotografie care a rămas în istorie sub numele de Earthrise, umanitatea şi-a dat seama că împarte cu toate speciile vii un singur ecosistem. Interconectat. Limitat. Fragil.

Din spaţiu, amprentele noastre ecologice deranjante se vedeau de-acum foarte bine. După cum preconizase George Perkins Marsh cu un secol în urmă, părea chiar că am plăsmuit mediul mai mult decât ne plăsmuise el pe noi.

Influenţa acelei fotografii a fost extraordinară în imaginarul colectiv al vremii. A inspirat apariţia Friends of the Earth, o confederaţie internaţională de asociaţii ecologiste, înfiinţată în 1969. Şi l-a determinat pe promotorul drepturilor omului John McConnell să organizeze, pe 22 aprilie 1970, prima ediţie a Zilei Pământului (Earth Day), probabil cea mai mare manifestare ecologistă din istorie, celebrată şi astăzi, în toată lumea, în luna aprilie a fiecărui an. În Statele Unite au participat douăzeci de milioane de oameni. O sută de mii de manifestanţi au invadat străzile New Yorkului ca să denunţe riscurile exploziei demografice, ale poluării industriale, ale urbanizării, ale pesticidelor. Arătând fără echivoc cum ecologismul a devenit o mişcare de masă, interesată de problemele globale şi dotată cu un potenţial politic disruptiv.

Venise timpul ca problema ecologică să intre pe agenda internaţională. În iunie 1972, Naţiunile Unite au organizat la Stockholm prima conferinţă mondială despre mediu, la care au participat delegaţi din peste o sută de naţiuni şi din patru sute de organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale. S-a discutat despre creşterea demografică, despre degradarea mediului, despre epuizarea resurselor naturale.

Activismul de mediu lăsase acum departe conservatorismul elitar şi apolitic al primelor asociaţii. Acum era luat în vizor modelul de dezvoltare fondat pe industrializare.

Viitorul nostru comun

În 1973 scenariul s-a schimbat. Izbucneşte războiul de Yom Kippur şi criza petrolului alimentează dezbaterea cu privire la problema energetică. Unele mişcări ecologiste se transformă în liste politice. În Marea Britanie apare primul partid ecologist european, People (redenumit ulterior Green Party). Controversa cu privire la puterea nucleară oferă listelor verzilor ocazia unei lupte comune. Şi primele succese nu întârzie să apară. În mai multe ţări, mişcarea antinucleară eterogenă reuşeşte să împiedice planurile de dezvoltare a puternicei industrii a atomului. Şi atunci când Greenpeace opreşte testele atomice propuse de guvernul francez în atolul Mururoa, curentul împotriva dispozitivelor nucleare îşi ia revanşa în ştirile internaţionale.

În Italia trebuie să se aştepte începutul anilor 1980 ca să prindă cheag mobilizarea împotriva forţei nucleare. Punctul de cotitură apare în 1986 când, drept răspuns la accidentul de la centrala sovietică de la Cernobîl, un milion de italieni semnează în favoarea unui referendum care va scoate Italia din clubul ţărilor producătoare de energie atomică.

Potenţialul politic al mişcării ecologiste este de-acum explicit. Vremurile când activismul de mediu putea fi stigmatizat ca tentativă anacronică şi reacţionară de păstrare a unei naturi idealizate sunt de-acum departe.

Să vorbim pe şleau: activismul de mediu nu este un strigăt de alarmă. Este o critică radicală a modelului capitalist fondat pe creştere nelimitată. Cea mai insidioasă critică făcută vreodată sistemului economic dominant, datorită faptului că se întemeiază pe baze ştiinţifice şi pe un consens din ce în ce mai mare al opiniei publice.

Activismul de mediu s-a demonstrat apt să dezvăluie latura obscură a industrializării, să demaşte riscurile. A favorizat o schimbare culturală profundă, luând în discuţie unii dintre stâlpii modernităţii: încrederea necondiţionată în progresul tehnico-ştiinţific şi un model de dezvoltare nesustenabil care devorează resursele naturale. Ajungând până la a se întreba dacă nu e necesar să ne revizuim stilul de viaţă de-acum incompatibil cu echilibrele ecologice ale planetei.

Deja pe la sfârşitul anilor 1980, problemele de mediu riscau să explodeze. Comunitatea internaţională înţelege că a sosit momentul să se aşeze la masa tratativelor. Într-un crescendo de conferinţe, de declaraţii de principii, de acorduri, de convenţii şi de protocoale se caută instrumente mai eficiente pentru înfruntarea caracterului global al crizei ecologice.

Este din ce în ce mai clar că - de la accidentele nucleare la ploile acide, de la gaura în stratul de ozon la schimbările climatice - ameninţările de mediu pot altera echilibrele întregii biosfere fără să ţină cont de graniţele dintre naţiuni. Şi, uneori, fără să facă nicio diferenţă între cine poluează şi cine suportă daunele poluării.

Centrala atomică de la Cernobîl dădea energie electrică Uniunii Sovietice, însă norul radioactiv care a erupt la accident şi-a împrăştiat otrăvurile cancerigene peste jumătate de Europă. Ca să nu mai vorbim despre schimbările climatice cauzate în mare parte de gazele de seră din ţările industrializate, dar destinate să lovească mai cu seamă ţările din sudul lumii.

Este societatea riscului, foarte frumos. Dar nu este adevărat că nu putem face nimic.

În 1987, comunitatea internaţională semnează un protocol care impune industriei să renunţe la clorofluorocarburi (CFC), o clasă de compuşi chimici folosiţi mai ales la capsulele de spray şi la congelatoarele frigiderelor. Acestea sunt acuzate că provoacă subţierea stratului de ozon care apără Pământul de radiaţiile ultraviolete ale Soarelui. Protocolul de la Montreal cere ca aceşti compuşi chimici să fie interzişi ca să se cârpească aşa-zisa "gaură în stratul de ozon". Este un succes important: doi ani mai târziu, tratatul intră în vigoare şi cooperarea internaţională se dovedeşte la înălţimea provocărilor impuse de mişcarea ecologistă globală.

În acelaşi an, Naţiunile Unite publică un raport celebru: Our Common Future, Viitorul nostru comun. Este o analiză detaliată despre relaţiile dintre mediu şi dezvoltare. Afirmă că problemele de mediu (poluarea, epuizarea resurselor naturale) şi cele socioeconomice (sărăcia în ţările din sudul lumii, dezvoltarea nesustenabilă a ţărilor din nord) sunt legate între ele cu fir dublu. Şi că singurul remediu pentru a descurca iţele este să se adopte un model de dezvoltare sustenabil, care să permită satisfacerea nevoilor prezentului fără a le prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare.

Trăim într-o lume unde aproape un miliard de oameni suferă de foame, în timp ce noi, ceilalţi, care fără îndoială o ducem mai bine, consumăm prea multe resurse, într-atât încât le erodăm şi pe cele ale viitoarelor generaţii. O contradicţie pe care raportul Naţiunilor Unite o atribuie integral unui model socioeconomic poluat şi nesustenabil.

Relaţiile dintre mediu şi dezvoltare reprezintă un subiect arzător. Aici se pune în discuţie stilul nostru de viaţă. Tema ajunge în miezul discuţiilor de la Earth Summit, conferinţa istorică pe care Naţiunile Unite o organizează în 1992 la Rio de Janeiro.

Lăsaţi-mă să spun: Summitul Terrei este campionatul mondial al protecţiei mediului. La lucrări participă delegaţi din o sută optzeci şi trei de naţiuni, reprezentând mare parte din omenire. Şi în prezenţa a peste o sută de şefi de stat şi de guvern se ating rezultate importante.

Ia fiinţă Convenţia pentru biodiversitate pentru protejarea speciilor vii ameninţate de distrugerea habitatelor naturale. La asta se adaugă Convenţia pentru schimbările climatice, care implică ţările ce au semnat pentru reducerea treptată a emisiilor de gaze de seră, suspectate a fi cauza principală a încălzirii planetei. Este primul pas spre celebrul Protocol de la Kyoto (semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 2005), un acord cu caracter obligatoriu care, cel puţin dintr-un punct de vedere simbolic, rămâne una dintre cuceririle cele mai importante ale mişcării ecologiste.

Însă despre creşterea demografică nu se vorbeşte. Şi, la Rio, frapează absenţa lui George W.H. Bush. Preşedintele Statelor Unite soseşte doar cu o zi înainte de închiderea lucrărilor, când convenţia cu privire la schimbările climatice, după o săptămână de tratative extenuante, a fost, în cele din urmă, înduplecată să dea curs solicitărilor naţiunii care contribuie cel mai mult la emisiile de gaze de seră. "Stilul de viaţă american nu este negociabil" sunt primele cuvinte pe care le spune Bush în faţa delegaţilor din toată lumea.

Cu toate astea, în acele zile se respira un aer de speranţă. Părea că dovezile ştiinţifice ale degradării mediului şi o conştiinţă ecologică din ce în ce mai răspândită convinseseră în cele din urmă comunitatea internaţională să intervină.

Din păcate, douăzeci de ani mai târziu, nu se poate constata decât cum majoritatea angajamentelor luate au fost în mare măsură nesocotite.

Pe 7-8 octombrie 2018, Editura Seneca îl aduce în România pe Giancarlo Sturloni, autor a numeroase cărţi de mediu, doctor în ştiinţe şi profesor universitar. Vor avea loc două întâlniri cu publicul, cu participare gratuită:
Duminică, 7 octombrie 2018, ora 14, Cluj - lounge-ul FICT (detalii în evenimentul de facebook)
Luni, 8 octombrie 2018, ora 19, Bucureşti - Seneca Anticafe (detalii în evenimentul de facebook)

---