Iubire amară

Încă de la apariţia romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante".

Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc.

Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi forţă despre sentimentul de apartenenţă la un loc, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

Iubire amară este romanul de debut al Elenei Ferrante, ecranizat de Mario Martone în 1995 şi distins cu numeroase premii ale industriei cinematografice. La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiţei pierdute, romanul Fiica ascunsă, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

Povestea fetiţei pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) şi a primit Medalia de Aur pentru ficţiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016). O miniserie pe baza primului roman al Tetralogiei Napolitane, Prietena mea genială, este în curs de producţie la HBO.
Plasat în Napoli, romanul de debut al Elenei Ferrante spune o poveste despre mame şi fiice şi despre mănunchiul complicat de minciuni, emoţii şi amintiri care le leagă.

În urma morţii premature şi misterioase a mamei sale, Delia porneşte într-o călătorie iniţiatică pe străzile întortocheate şi sufocante din Napoli, oraşul ei natal, cu dorinţa de a afla adevărul despre familia sa. Câteva telefoane stranii o conduc către descoperiri tulburătoare şi neaşteptate despre ultimele zile ale mamei sale.

Iubire amară este o explorare inedită a obsesiilor şi preocupărilor care ne frământă pe mulţi dintre noi şi ale căror răspunsuri milioane de cititori din întreaga lume le regăsesc în cărţile extraordinare ale Elenei Ferrante.

În Iubire amară vocea Elenei Ferrante are o forţă nemaiîntâlnită. (The New York Times)

Un tur de forţă. Iubire amară face o analiză necruţătoare a psihicului feminin aflat sub asediu şi confirmă reputaţia Elenei Ferrante drept una dintre cele mai bune romanciere italiene contemporane. (Seattle Times)

Într-o poveste alertă şi plină de suspans, Delia examinează relaţia cu mama ei, scoţând la iveală amintiri şi secrete îngropate adânc în copilărie şi împăcându-se cu un trecut impregnat de gelozie şi violenţă... Iubire amară este un roman autentic şi zguduitor. (Library Journal)

Mama mea s-a înecat de ziua mea de naştere, în noaptea de 23 mai, în mare, în dreptul localităţii numite Spaccavento, la câţiva kilometri de Minturno. Exact acolo, la sfârşitul anilor '50, când tata încă locuia cu noi, închiriam vara o cameră într-o casă ţărănească şi petreceam luna iulie dormind toţi cinci în câţiva metri pătraţi încinşi. În fiecare dimineaţă, noi, fetele, beam câte un ou proaspăt, scurtam drumul spre mare printre trestii înalte pe cărări de pământ şi nisip şi ne duceam să facem baie. În noaptea când a murit mama mea, proprietara acelei case, pe care o chema Rosa şi care avea de-acum mai mult de şaptezeci de ani, a auzit bătăi în uşă, dar n-a deschis, de frica hoţilor şi a criminalilor.

Mama luase trenul spre Roma cu două zile înainte, pe mai, dar n-a mai ajuns acolo. În ultima vreme, cel puţin o dată pe lună, venea să stea la mine câteva zile. Nu mă bucuram s-o ştiu prin casă. Se trezea cu noaptea-n cap şi, conform obiceiurilor ei, făcea curat lună, de sus până jos, în bucătărie şi sufragerie. Încercam să adorm la loc, dar nu reuşeam: încremenită în aşternuturi, aveam impresia că, trebăluind prin casă, îmi transformă corpul în cel al unei fetiţe zbârcite. Când venea cu cafeaua, mă ghemuiam pe o parte să nu mă atingă aşezându-se pe marginea patului. Amabilitatea ei mă irita: ieşea la cumpărături şi se împrietenea cu vânzători cu care, în zece ani, eu nu schimbasem mai mult de două vorbe; se plimba prin oraş cu nişte cunoştinţe de-ale ei ocazionale; devenea prietena prietenilor mei, cărora le povestea întâmplări din viaţa ei, întotdeauna aceleaşi. Cu ea nu ştiam să fiu decât reţinută şi nesinceră.

Se întorcea la Napoli la primul meu semn subtil de nemulţumire. Îşi strângea lucrurile, făcea o ultimă curăţenie şi promitea c-o să revină curând. Eu mă învârteam prin camere, rearanjând după gustul meu tot ce schimbase ea. Solniţa revenea în compartimentul unde o ţineam de ani de zile, detergentul îşi recăpăta locul care mi se păruse întotdeauna convenabil, stricam ordinea pe care mi-o punea în sertare, redam haosului camera în care lucram. Chiar şi mirosul prezenţei ei - un parfum care lăsa în casă o senzaţie de nelinişte - după o scurtă vreme nu se mai simţea, la fel ca izul unei ploi scurte vara.

Se întâmpla adesea să piardă trenul. De obicei, sosea cu următorul sau chiar a doua zi, dar nu mă puteam obişnui cu asta şi mă îngrijoram oricum. Îi telefonam neliniştită. Când, în sfârşit, îi auzeam vocea, o dojeneam cu o anume asprime: cum de nu plecase, de ce nu mă anunţase? Ea se justifica pasivă, întrebându-se amuzată ce-mi imaginam că i se putea întâmpla la vârsta ei: "Orice", răspundeam. Îmi închipuisem mereu un complot în care se ţeseau capcane tocmai pentru a o face să dispară din această lume. Când eram mică, îmi petreceam timpul cât ea lipsea aşteptând-o în bucătărie, la fereastră. Eram nerăbdătoare să apară din nou în capătul străzii, ca o imagine într-un glob de cristal. Abuream geamul cu răsuflarea mea ca să nu văd strada fără ea. Dacă întârzia, neliniştea devenea atât de incontrolabilă, încât se manifesta prin tremurături ale întregului corp. Atunci fugeam într-o debara fără fereastră şi fără lumină electrică, aflată chiar lângă camera ei şi a tatei. Închideam uşa şi stăteam în întuneric, plângând în tăcere. Cămăruţa era un antidot eficient. Îmi provoca o groază care ţinea sub control anxietatea stârnită de soarta mamei. În bezna aceea sufocantă din cauza mirosului de insecticid, eram atacată de forme colorate care-mi atingeau uşor pupilele câteva secunde, lăsându-mă fără suflare. "Când te întorci, o să te omor", mă gândeam, ca şi cum ea m-ar fi lăsat închisă, acolo, înăuntru. Dar apoi, imediat cum îi auzeam vocea pe hol, mă furişam afară în grabă şi mă duceam să-i dau târcoale indiferentă. Mi-a revenit în minte debaraua aceea când mi-am dat seama că plecase de acasă, conform obiceiului, dar nu se mai întorsese.

Pe seară, am primit primul telefon. Mama mi-a spus, pe un ton liniştit, că nu-mi putea povesti nimic: cu ea era un bărbat care-i interzicea asta. Apoi a început să râdă şi a închis. Pe moment am rămas stupefiată. M-am gândit că vrea să glumească şi am aşteptat resemnată al doilea telefon. În realitate, am lăsat orele să treacă făcând supoziţii, stând în zadar lângă aparat. Abia după miezul nopţii am vorbit cu un prieten poliţist, care a fost foarte amabil: mi-a zis să nu mă agit, o să se ocupe el. Dar noaptea a trecut fără să se afle ceva despre mama. În mod sigur plecase: văduva De Riso, o femeie singură de aceeaşi vârstă cu ea, alături de care, de cincisprezece ani, trăia perioade de bună vecinătate alternate cu perioade de duşmănie, îmi spusese la telefon că o condusese la gară. În timp ce stătea la coadă pentru bilet, văduva îi cumpărase o sticlă de apă minerală şi o revistă. Trenul era aglomerat, dar mama găsise oricum loc la fereastră într-un compartiment ticsit cu militari în permisie. Îşi luaseră rămas-bun, spunându-şi una alteia să aibă grijă. Cum era îmbrăcată? Ca de obicei, cu haine pe care le avea de ani de zile: fustă şi sacou bleu, o gentuţă din piele neagră, pantofi vechi cu toc mediu, o valijoară uzată.

La ora şapte dimineaţa mama a telefonat din nou. Oricât am bombardat-o cu întrebări ("Unde eşti? De unde suni? Cu cine eşti?"), s-a limitat să turuie cu o voce foarte ridicată, silabisind cu plăcere, o serie de expresii obscene în dialect. Apoi a închis. Obscenităţile acelea mi-au cauzat o regresie excesivă. I-am telefonat din nou prietenului meu, uluindu-l cu un amestec confuz de italiană şi de expresii dialectale. Voia să ştie dacă mama era foarte deprimată în ultima vreme. Nu ştiam. Am admis că nu mai era ca altădată, liniştită, netulburată, distrată. Râdea fără motiv, vorbea prea mult; dar persoanele în vârstă deseori fac aşa. Chiar şi prietenul meu a fost de acord cu asta: se întâmpla tot timpul ca bătrânii, când începea căldura, să se comporte straniu; nu trebuia să mă îngrijorez. Eu, în schimb, eram în continuare îngrijorată şi am bătut oraşul în lung şi-n lat, căutând mai ales în locurile unde ştiam că-i plăcea să se plimbe.

Am primit al treilea telefon la ora zece seara. Mama a vorbit confuz despre un bărbat care o urmărea ca s-o ia cu el înfăşurată într-un covor. Mi-a cerut să dau fuga ca s-o ajut. Am implorat-o să-mi spună unde se afla. Şi-a schimbat tonul, a răspuns că era mai bine să nu.
- Închide-te în casă, nu răspunde nimănui, m-a sfătuit.

Bărbatul acela voia să-mi facă şi mie rău. Apoi a adăugat:
- Du-te să te culci. Acum fac baie.
Nu s-a mai auzit nimic.

A doua zi, doi tineri i-au văzut corpul plutind la câţiva metri de mal. Avea pe ea doar sutienul. Valiza nu s-a găsit. Nu s-a găsit taiorul bleu. N-au găsit nici măcar chiloţii, ciorapii, pantofii, geanta cu actele. Dar avea pe deget inelul de logodnă şi verigheta. La urechi purta cerceii pe care i-i dăruise tata cu o jumătate de secol în urmă.

I-am văzut corpul şi în faţa acelui trup livid am simţit că poate trebuia să mă agăţ de el ca să nu sfârşesc cine ştie unde. Nu fusese violat. Prezenta doar câteva vânătăi datorate valurilor, de altfel, slabe, care o loviseră toată noaptea de nişte stânci ieşite din apă. Mi s-a părut că în jurul ochilor are urmele unui machiaj care fusese, probabil, foarte strident. I-am privit îndelung, stânjenită, picioarele măslinii, nemaipomenit de tinere pentru o femeie de şaizeci şi trei de ani. Cu aceeaşi stânjeneală mi-am dat seama că sutienul era foarte diferit de cele uzate pe care le purta de obicei. Cupele erau din dantelă fin lucrată, prin care se vedeau sfârcurile. Erau unite între ele de trei V-uri brodate, marca unui magazin napolitan de lenjerie scumpă pentru doamne, al surorilor Vossi. Când mi l-au dat, împreună cu cerceii şi inelele, l-am adulmecat mult timp. Avea parfumul înţepător de material nou.

La înmormântare m-am surprins gândindu-mă că, în sfârşit, nu mai aveam obligaţia să-mi fac griji pentru ea. După care m-a copleşit un val de căldură şi m-am simţit umedă între picioare.

Eram în fruntea unui lung cortegiu de rude, prieteni, cunoştinţe. Cele două surori ale mele se înghesuiau în mine de o parte şi de alta. O sprijineam pe una de braţ de teamă să nu leşine. Cealaltă se agăţa de mine ca şi cum ochii prea umflaţi o împiedicau să vadă. Acea dizolvare involuntară a corpului m-a speriat ca ameninţarea unei pedepse. Nu putusem să vărs nicio lacrimă: nu mă podidise plânsul sau poate că nu-mi dorisem să mă podidească. În plus, fusesem singura care rostise câteva cuvinte care să-l disculpe pe tata, care nu trimisese flori şi nu venise la înmormântare. Surorile mele nu-mi ascunseseră dezaprobarea lor şi acum păreau ocupate să demonstreze, public, că aveau lacrimi îndeajuns pentru a le plânge şi pe cele pe care nici eu, nici tatăl meu nu le vărsam. Mă simţeam pusă la zid. Când cortegiul a fost întregit, o bucată de drum, de un bărbat de culoare care ducea pe umăr nişte pânze pictate, montate pe un şasiu, dintre care prima (aceea vizibilă pe spatele lui) reprezenta grosier o ţigancă neîngrijită, am sperat ca nici ele, nici celelalte rude să nu bage de seamă. Autorul acelor tablouri era tatăl meu. Poate că şi în acel moment lucra la picturile lui lipsite de valoare. Cu ţiganca aceea odioasă, vândută pe străzi şi pe la târguri de provincie de zeci de ani, pictase şi picta în continuare copii peste copii, supunându-se pentru câteva lire, ca întotdeauna, cererii de tablouaşe urâte pentru sufrageriile mic-burgheze. Ironia configuraţiilor astrale care hotărăsc ore pentru întâlniri, despărţiri, vechi resentimente nu-l trimisese la înmormântarea mamei mele pe el, ci acea pictură banală a sa, pe care noi, fiicele, o detestam mai mult decât îl detestam pe autorul ei.

Mă simţeam sătulă de tot. De când ajunsesem în oraş, nu stătusem o clipă locului. Zile în şir îl însoţisem pe unchiul meu, Filippo, fratele mamei, mergând haotic din birou în birou, printre mici mijlocitori care să grăbească formalităţile birocratice, sau testând noi înşine, după cozi lungi pe la ghişee, disponibilitatea funcţionarilor de a depăşi obstacole imposibile în schimbul unor bacşişuri generoase. În câteva rânduri, unchiul meu reuşise oarecum să-i impresioneze etalând ostentativ mâneca goală a sacoului. Îşi pierduse braţul drept la o vârstă înaintată, la cincizeci şi şase de ani, muncind la strungul unui atelier de la periferie şi de atunci folosea acea invaliditate când pentru a cere favoruri, când pentru a ura cui i le refuza să aibă parte de o nenorocire. Dar cele mai bune rezultate le obţinuserăm scoţând din buzunare mulţi bani pe care n-ar fi trebuit să-i plătim. Astfel făcuserăm rost rapid de actele necesare, autorizaţii de la nu ştiu câte instituţii competente reale sau inventate, asigurându-ne o înmormântare de cea mai bună calitate şi, lucrul cel mai dificil, un loc de veci.

Între timp, corpul defunct al Amaliei, mama mea, măcelărit de autopsie, devenise din ce în ce mai apăsător tot târându-l cu nume şi prenume, data naşterii şi data morţii prin faţa unor funcţionari când nepoliticoşi, când linguşitori. Simţeam nevoia urgentă de a mă descotorosi de ea şi totuşi, încă nu îndeajuns de stoarsă de puteri, îmi dorisem să duc coşciugul pe umăr. Mi se îngăduise acest lucru cu multă reticenţă: femeile nu cară coşciuge pe umăr. Fusese o idee foarte proastă. Întrucât cei care transportau sicriul alături de mine (un văr şi cei doi cumnaţi ai mei) erau mai înalţi, mă temusem tot drumul că lemnul o să-mi intre între claviculă şi gât, odată cu trupul pe care-l conţinea. Când coşciugul fusese depus în dric şi acesta pornise, fuseseră de-ajuns câţiva paşi şi o senzaţie vinovată de eliberare pentru ca încordarea să coboare rapid în fluxul acela secret al pântecelui.

Lichidul cald care ieşea din mine fără să-mi doresc mi-a dat impresia unui semnal convenit între străini în trupul meu. Cortegiul funebru înainta spre Piaţa Carol al III-lea. Faţada gălbuie a azilului săracilor mi se părea că temperează cu greu presiunea pronunţată a cartierului Rione Incis. Străzile memoriei topografice îmi păreau instabile ca o băutură gazoasă care, atunci când o agiţi, se revarsă ca o spumă. Simţeam oraşul topit în căldură, sub o lumină gri şi prăfoasă, şi parcurgeam din nou mental povestea copilăriei şi a adolescenţei mele, care mă îndemna să hoinăresc din strada Veterinaria până la Grădina Botanică sau pe dalele mereu umede, acoperite de legume stricate, din Piaţa Sant'Antonio Abate. Aveam impresia că mama lua cu ea atât locurile, cât şi numele străzilor. Ţintuiam cu privirea imaginea mea şi a surorilor mele reflectate în geam, între coroanele de flori, ca o fotografie făcută cu lumină puţină, inutilă memoriei în viitor. Îmi ancoram tălpile pantofilor în pavajul pieţei, izolam mirosul florilor aranjate în dric, care ajungea la mine deja putred. La un moment dat, m-am temut că sângele o să înceapă să-mi curgă pe glezne şi am încercat să mă desprind de surorile mele. A fost imposibil. A trebuit să aştept colţul străzii pe unde o lua cortegiul, după care urca pe strada Don Bosco şi se topea, în cele din urmă, într-un blocaj de maşini şi mulţime. Unchi, fraţi ai bunicilor, cumnaţi, veri au început să se îmbrăţişeze pe rând: oameni vag cunoscuţi, transformaţi de trecerea anilor, întâlniţi doar în copilărie, pe care poate nu-i văzusem niciodată. Puţinele persoane pe care mi le aminteam cu claritate nu-şi făcuseră apariţia. Sau poate că erau acolo, dar nu le-am recunoscut, pentru că despre ele îmi rămăseseră numai detalii din vremea copilăriei: o privire crucişă, un picior şchiopătând, culoarea măslinie a pielii. În schimb, persoane despre care nu ştiam nici cum le cheamă m-au tras deoparte şi mi-au vorbit despre vechi nedreptăţi pe care li le făcuse tatăl meu. Tinerei necunoscuţi, dar foarte afectuoşi, pricepuţi la conversaţii convenţionale, m-au întrebat cum mă simţeam, cum îmi mergea, cu ce mă ocupam. Am răspuns: bine, îmi mergea bine, făceam benzi desenate, şi lor cum le mergea? Multe femei zbârcite, în negru complet, mai puţin paloarea chipului, au lăudat extraordinara frumuseţe şi bunătate a Amaliei. Unii m-au îmbrăţişat atât de strâns, vărsând lacrimi atât de abundente, că am şovăit între sufocare şi o insuportabilă senzaţie de umed de la transpiraţia şi lacrimile lor, care se întindea pe mine până în zona inghinală, la întretăierea coapselor. M-am bucurat pentru prima oară de rochia închisă la culoare pe care o purtam. Mă pregăteam să mă îndepărtez când unchiul Filippo a făcut una de-a lui. În mintea lui de septuagenar care adesea confunda trecutul cu prezentul, probabil că un amănunt doborâse nişte bariere deja şubrezite. A început să înjure în dialect, cu voce foarte ridicată, spre uimirea tuturor, agitându-şi frenetic singurul braţ pe care-l avea.
- L-aţi văzut pe Caserta? a întrebat întors către mine şi surorile mele, cu răsuflarea tăiată.

Şi a repetat de mai multe ori numele acela, un sunet ameninţător din copilărie, care mi-a creat o stare de rău. Apoi a adăugat, vineţiu la faţă:
- Fără ruşine. La înmormântarea Amaliei. Dacă era tatăl tău aici, îl omora.

Nu voiam să aud vorbindu-se despre Caserta, pură acumulare de zbucium sufletesc al copilăriei. M-am prefăcut că nu se-ntâmplase nimic şi am încercat să-l liniştesc, dar el nici măcar nu m-a auzit. Din contră, m-a îmbrăţişat nervos cu singurul lui braţ, voind parcă să mă consoleze pentru afrontul acelui nume. Atunci m-am desprins nepoliticos, le-am promis surorilor mele c-o să ajung la cimitir la timp pentru ceremonia îngropării şi m-am întors în piaţă. Am căutat cu pas grăbit un bar. Am întrebat de toaletă şi m-am strecurat în partea din spate, într-o odăiţă urât mirositoare, cu closetul murdar şi o chiuvetă îngălbenită.

Fluxul de sânge era abundent. M-au cuprins o senzaţie de greaţă şi o uşoară ameţeală. Am văzut-o în penumbră pe mama, cu picioarele desfăcute, desprinzând un ac de siguranţă şi scoţându-şi din sex, ca şi cum ar fi fost încleiate, nişte rufe de in pline de sânge, după care s-a întors deloc surprinsă şi mi-a spus calm: "Ieşi, ce faci aici?" Am izbucnit în plâns, pentru prima oară după mulţi ani. Am plâns lovind cu mâna în chiuvetă la intervale regulate, impunându-mi parcă un ritm lacrimilor. Când mi-am dat seama, m-am oprit, m-am curăţat cât mai bine cu şerveţele şi am ieşit în căutarea unei farmacii.

Atunci l-am văzut pentru prima oară.
- Pot să vă ajut cu ceva? m-a întrebat când m-am izbit de el - câteva secunde, cât să simt pe obraz materialul cămăşii lui, să observ căpăcelul albastru al pixului care-i ieşea din buzunarul de la sacou şi, între timp, să-i surprind tonul nesigur al vocii, un miros plăcut, gâtul dezgolit, părul alb şi des în perfectă ordine.
- Ştiţi unde e o farmacie? am întrebat, dar nici măcar nu m-am uitat la el, concentrată să-l ocolesc rapid din dorinţa de a înlătura atingerea fizică.
- Pe bulevardul Garibaldi, mi-a răspuns în timp ce restabileam o minimă distanţă între mine şi pata de culoare compactă a trupului său osos.

Acum părea lipit, cu cămaşa lui albă şi sacoul închis la culoare, de faţada azilului săracilor. L-am văzut palid, bine bărbierit, fără uimire în privirea lui care nu mi-a plăcut. Am mulţumit din vârful buzelor şi am şters-o la repezeală în direcţia indicată.

M-a urmărit cu vocea lui, care nu mai era politicoasă, ci devenise un şuierat sâcâitor şi din ce în ce mai deşănţat. Un val de obscenităţi rostite în dialect, o revărsare morbidă de sunete în care ne amesteca pe mine, pe surorile mele şi pe mama într-un cocteil de spermă, salivă, excremente, urină, în toate orificiile posibile.

M-am întors brusc, cu atât mai uluită cu cât jignirile erau nemotivate. Dar bărbatul nu mai era. Poate că traversase strada şi se pierduse printre maşini, poate cotise spre Sant'Antonio Abate. Încet, am lăsat ca bătăile inimii să revină la normal şi să dispară un neplăcut impuls criminal. Am intrat în farmacie, am cumpărat un pachet de absorbante şi m-am întors la bar.