Enciclopedia

Gonçalo M. Tavares s‐a născut în 1970, în Luanda. Este scriitor şi profesor universitar, în prezent predând epistemologie la Universitatea din Lisabona. A publicat volume de poezii, proză scurtă, piese de teatru şi eseuri. Cărţile sale au fost traduse în aproape 50 de limbi.

Opera sa a fost distinsă cu numeroase premii portugheze şi internaţionale, printre care Premiul Literar José Saramago 2005, Premiul Internaţional Trieste 2008 (Itália), Premiul Belgrad 2009 (Serbia), Grand Prix Littéraire du Web - Culture 2010 (Franţa), Prix Littéraire Européen 2011 (Franţa), şi a fost de mai multe ori finalist al Premiilor Medicis şi Femina.

Gonçalo M. Tavares este invitat de onoare la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania, ediţia 2018.

În limba română, au fost traduse:
Ierusalim, traducere de Micaela Ghiţescu, Ed. Humanitas Fiction, 2008
Să înveţi să te rogi în era tehnologiei, traducere de Micaela Ghiţescu, Ed. Vivaldi, 2012
Călătorie în India, traducere de Laura Bădescu, Ed. Univers, 2014
Cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nuţu, Ed. All, 2014
Alte cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nuţu, Ed. All, 2015
Un om: Klaus Klump. Maşinăria lui Joseph Walser, traducere de Cristina Bugheanu, Ed. Paralela 45, 2018
Enciclopedia, traducere de Corina Nuţu, Ed. Şcoala Ardeleană, 2018

"Enciclopedia lui Gonçalo M. Tavares trece în revistă marile probleme ale vieţii, explorând limitele cunoaşterii, anxietăţile inerente condiţiei umane şi resorturile creaţiei artistice. Fără să indice soluţii definitive, scriitorul portughez propune, într-un stil ludic şi provocator, perspective inedite asupra unor dileme vechi de când lumea şi noi întrebări care ne-ar putea aduce mai aproape de adevăr." (Corina Nuţu, traducătoare)


Pericolul

Desigur, Pericolul se află la originea celor mai eficiente metode ştiinţifice.
Dacă Omul ar fi fost nemuritor, nu ar fi inventat nici până acum roata (ai putea spune).

Plictis şi concluzii

E plictisul. Sau, în caz contrar, e celălalt element. Jorge Luis Borges a afirmat că textele literare nu sunt considerate terminate decât din două feluri de motive: oboseală sau credinţă religioasă. Tot la fel şi în experienţele ştiinţifice.

Abstracţiunea

Abstracţiunea e utilă în ştiinţă dacă laşi în urmă, ca în povestea pentru copii, fărâme de pâine pentru a găsi drumul la întoarcere. Cu toate astea, uneori, îţi devorezi chiar tu, distrat, sau flămând, propria posibilitate de întoarcere. Iar mai departe, rătăcit, rămâi pe loc: în mijlocul ideilor sublime.

(Cu cât mergi mai mult, cu atât eşti mai flămând, iar traseul tău e circular. Dacă îţi este foame şi vezi în faţă o fărâmă de pâine, ce faci? Iată omul de ştiinţă rătăcit în pădure.)

Diferenţe şi asemănări (1)

A vedea diferenţele e una dintre metode. A vedea asemănările e alta.
Ţânţarul care îţi tulbură armonia sunetului şi a spaţiului, atunci când e strivit de mâinile tale rapide, amuţeşte - la fel ca mâinile odată încheiată acţiunea. După ce te descotoroseşti de ţânţar, armonia sunetului şi a spaţiului revine. Dar să nu crezi că e definitivă, armonia aceasta. Ştii bine că nu e.

Diferenţe şi asemănări (2)

Putem să omorâm ţânţarul sau să arătăm către el şi să spunem: Ţânţar.
Clasificările şi categoriile încep cu o discordanţă.

Diferenţe şi asemănări (3)

Iar armonia începe cu o cruzime.
"La o anumită altitudine toate sunt una", a scris Nietzsche în Cartea filosofilor.

Exactitate

A fi exact în ştiinţă înseamnă a greşi pe un ton mai ferm decât ceilalţi.
Altfel spus: apuci ţinta cu amândouă mâinile şi îi lansezi centrul către vârful săgeţii.
Asta înseamnă exactitate ştiinţifică.

Sentimente şi ştiinţă

La ce foloseşte o ştiinţă care nu cercetează sentimentele?
Foloseşte la tot ce nu e sentiment.
Îi foloseşte, atunci, omului?
Îi foloseşte acelei părţi a omului care nu e sentiment.

Familiar

Ştiinţa nu se îndreaptă către Mister. Nici către Straniu.
Ştiinţa se îndreaptă către Familiar.

A cerceta (1)

Cum ar fi posibil să mă îndrept către Mister? Către ceea ce nu ştiu?
Dacă mă îndrept către Mister, înseamnă că Misterul a fost deja dezlegat de mine.
Dacă s‐ar întâmpla aşa ceva la circ, i s‐ar spune farsă.
Ştii deja unde a fost ascunsă bijuteria (tu ai ascuns‐o), iar acum ceri să fii legat la ochi.
Ce faci, eşti întrebat. Cercetez - răspunzi.

A cerceta (2)

Dar nu cercetezi: te distrezi.
Creezi dificultăţi şi concepte pentru a‐ţi întârzia sosirea.
Mâine vei ajunge la ascunzişul unde chiar ieri ai ascuns răspunsul.

Desen şi ştiinţă

Tot ce nu poţi desena sunt abstracţiuni. Tot ce nu poţi desena e inutil.
(Dar cum să desenezi aceste două fraze?
Oare e inutil să spui că aproape totul e inutil? Iată o problemă.)

Antropomorfism

Bineînţeles că ştiinţa e antropomorfă.
Există ceva din ceea ce face şarpele despre care să se poată spune că nu e un act de şarpe?
Orice act al omului e un act al omului. (Iar ştiinţa e un act al Omului.)
E pe atât de mare pe cât vrem să îl vedem şi pe atât de mic pe cât vrem să îl vedem.
(Dacă ai o oglindă anume vei vedea, stând în faţa ei, o figură enormă, dar dacă schimbi poziţia ta şi poziţia şi caracteristicile oglinzii, vei putea vedea, stând în faţa oglinzii, cât eşti de mic.
Bineînţeles că măsura ta nu e determinată de tine, ci de riglă. Dar tu ai inventat rigla.)

Ură, iubire şi ştiinţă

Se poate face ştiinţă din ură pentru o cauză sau pentru un grup de persoane.
Se poate face ştiinţă din iubire pentru o cauză sau pentru un grup de persoane.
Se pot obţine, din ură sau din iubire, rezultate ştiinţifice identice.

Minciună şi Adevăr

Organismul - şi sistemele lui de repulsie şi atracţie - e cel care hotărăşte dacă un lucru e adevărat sau fals.
Minciuna este tot ceea ce opune rezistenţă sistemului meu organic detector de Adevăr.
A spune, deci, că minciuna e minciună pare o exagerare.

Istoria ştiinţelor (1)

Istoria Ştiinţelor este întotdeauna în uşoară întârziere faţă de Istoria Dorinţelor.
Există metafore faimoase, să ne legăm de ele.
E ca şi cum caii ar fi dorinţa, iar căruţa trasă de ei, ştiinţa.
Caii, dacă se vor separa de căruţă, vor căpăta viteză, dar îşi vor pierde utilitatea publică; societatea vrea funcţii, nu fugi.
Dar partea cea mai rea e tocmai ceea ce i se întâmplă căruţei. Dacă va fi separată de cai, nu se va mai mişca. (...)


(...) "La nivelul mişcării, am fost la Sintra, am citit Hölderlin" (MGL)

Există în lectură o mişcare iniţiată prin uşoara tremurare/temere a ochilor, continuând până în punctul unde încep picioarele care, sub masă, se leagănă. Există în legănarea picioarelor celui care citeşte, nemişcat, un marş impresionant, o traversare: cel care citeşte se deplasează.

Orice localitate, orice ţară, niciun loc nu e mai îndepărtat decât pagina pe care o citesc. Pagina aflată la douăzeci de centimetri de ochii mei se află, până la urmă, la o distanţă mult mai mare, depinde de dorinţa mea de a înţelege, adică: de a o străbate. A înţelege un lucru înseamnă a străbate acel lucru, a stră‐bate: a bate de jur‐împrejur, a înţelege o pagină înseamnă a bate toate drumurile acelei pagini de‐a lungul şi de‐a latul: am obosit, am umblat prea mult. "La nivelul mişcării", spune MGL, "am fost la Sintra, am citit Hölderlin".

Cititul ca o formă de exerciţiu fizic, cititul ca disciplină sportivă: atletism, fotbal, gimnastică, cititul unui eseu, handbal, patinaj artistic, cititul unei poezii, cititul unui roman.

Să concepi o sală de sport unde utilizatorul alege între aerobic, gimnastică sau lectura unui volum de ficţiune; fiecare cu durata de o oră şi jumătate, trei lecţii de mişcare.

"cursa liniştită a lecturii" (MFM)

Fiecare carte determină o viteză a lecturii; ca o maşină; o carte ar trebui să aibă pe coperta unu sau pe coperta patru indicaţii referitoare la viteza maximă şi minimă a lecturii: a nu se citi mai puţin de douăzeci de pagini pe oră, a nu se citi mai mult de patruzeci de pagini pe oră. (idee de dezvoltat)

Bineînţeles că viteza e înşelătoare: unele cărţi imbecile, dar şi unele cărţi desăvârşite, pot fi citite la mare viteză, să zicem: o sută de pagini pe oră. Calitatea unei cărţi e determinată nu atât de viteza potenţială a lecturii ei, cât de locul unde ajungi la viteza aceasta.

Şi la ce bun că mă aflu într‐o maşină care se deplasează cu mare viteză, dacă ea ajunge într‐un loc pe care eu nu îl doresc (rapid, ce‐i drept)?

Şi la ce bun că mă aflu într‐o maşină care se deplasează cu o viteză mică pentru ca pasagerii ei să poată aprecia peisajul, dacă peisajul nu e relevant?

Să contemplăm atunci când suntem într‐o călătorie dacă lucrul contemplat e interesant.

Sigur, se va spune, cititul e bun pentru sentimente, ca să ne zguduie: vă rog, nu introduceţi date cantitative în plăcerea lecturii.

Totuşi, să nu uităm: ce a făcut fiecare cu ceea ce a citit la viteza la care a citit? Peisaje şi puncte de sosire. Contabilitate economică a lecturii.

(Nu putem citi totul. Suntem muritori, dragul meu.)

"cel care citeşte nu poate ridica privirea. A fi lipsit de apărare..." (MFM)

Într‐un război, cel care citeşte va fi ucis.

Războiul ca duşman declarat al lecturii; să citeşti (sau să contemplezi) e inadmisibil în vreme de război; e un alt fel de trădare: cel care citeşte în timp ce alţii mor şi ucid îşi ia rămas‐bun din punct de vedere sentimental de la tovarăşii săi, devine individual.

Vei spune: nimeni nu poate fi cititor atunci când patria e invadată.

Alţii vor spune: patria mea are copertă cartonată: e o bibliotecă; acolo nu mă simt ca un străin: în mijlocul cărţilor. Nimeni nu poate fi cititor când biblioteca e invadată, când e incendiată. Nu ştiu să citesc cenuşă, au spus până acum mai mulţi cititori.

Atenţie, imaginează‐ţi: foc în bibliotecă, spaima cititorului. Apoi: cititorul disperat nu vrea să îşi abandoneze obiceiurile. Femeia îi atinge umărul, îl roagă să urce: uită de cenuşă, nu e paginată.

Cenuşa a amestecat paginile în aşa fel încât acestea s‐au înnegrit cu totul; marea dezordine şi marea negură, marele inform: cum să apuci marea dezordine?

Ce vrei să citeşti? Focul a venit şi a trecut, ochii tăi privesc cenuşa şi te poţi preface că plânsul e un alt mod în care ochii citesc. Dar nu e. (...)


Degustători

Să ne gândim la degustători de muzică, asemenea degustătorilor de vin. Degustă cu urechea: treizeci de secunde de sunet şi înţeleg rapid esenţialul.

Şapte orchestre în şapte săli diferite, săli închise. Degustătorul de sunete deschide, una după alta, fiecare dintre uşi şi îşi înclină sistemul auditiv în direcţia sunetului timp de treizeci de secunde. Timp de treizeci de secunde din viaţă nu există nimic altceva decât treizeci de secunde de muzică. Altfel spus, nu sunt treizeci de secunde de viaţă, sunt treizeci de secunde de muzică. Gata. Degustătorul trece la sala următoare. La sfârşit, spune: aleg sala aceea, muzica aceea.

Definiţie a muzicii

Evident că expresia "urechi lungi" nu este numai rezultatul unei descrieri anatomice. Urechi lungi e cel care ştie să asculte.

În China antică, oamenii cu "urechi lungi" erau consideraţi înţelepţi, iar taoiştii vorbesc despre capacitatea, pe care o au unii oameni, de a primi o "lumină auriculară". Iată, în acelaşi timp, o frumoasă definiţie a muzicii.

Melomanul-fizionomist

După chipul celor care ascultă, să încerci să înţelegi muzica.

Să ne imaginăm un om, un meloman‐fizionomist, care are urechile astupate şi nu deţine nicio informaţie despre programul concertului. Ba chiar stă cu spatele la orchestră, întors către ceilalţi spectatori.

Melomanul‐fizionomist încearcă să se concentreze asupra chipului spectatorilor concertului. Asupra felului în care se încruntă câte un membru al publicului şi chiar a felului în care câte unul bate ritmul pe propriul genunchi, subtil, cu degetele mâinii drepte.

Totuşi, mai presus de orice, el îşi fixează atenţia asupra chipurilor celor care aud ceea ce el nu aude. Şi, într‐adevăr, un mare specialist în muzică şi în natura umană va putea determina, cu succes, prin observarea fizionomiei ascultătorilor: Mozart!, Bach, Chopin. Şi poate chiar şi asta: Linişte.

Muzică şi materie

Să ne gândim la o melodie care ar putea schimba culoarea lucrurilor. Nu într‐un mod poetic, ci concret, pragmatic. Adică, la fel cum Soarele, cu lumina lui intensă, bate în peretele exterior al unei clădiri şi, după mai multe luni, culoarea peretelui se schimbă puţin câte puţin - culorile puternice îşi pierd intensitatea, galbenul viu devine încetul cu încetul galben şters - putem să ne gândim că muzica, sunetele ar putea face şi ele acelaşi lucru.

Să ne gândim, aşadar, la o orchestră care, interpretând în repetate rânduri într‐o sală, ar schimba încetul cu încetul culoarea pereţilor interiori, dar cu rezultate opuse faţă de lumina Soarelui. Să ne gândim la o muzică în stare, cu timpul, să transforme un galben pal într‐un galben viu.

Ne‐am mai putea gândi că diferite tipuri de muzică reuşesc să modifice în feluri diferite culoarea pereţilor.

Muzică în stare să influențeze materia, iată ce se caută.

Moarte şi muzică

Hidromelul era o băutură pe care unele tradiţii o asociau cu nemurirea.

Un alt mod de a garanta nemurirea ar putea fi ascultarea judicioasă, auzul judicios. Ca şi cum muzica s‐ar putea transforma într‐un mesaj, într‐un secret care să îi permită muritorului să mai trăiască încă puţin. Iată, aşadar, ce se face rapid într‐o ţară imaginară: o orchestră ambulantă de muzicieni‐ medici încearcă să găsească muzica, nu care să îi salveze pe cei aflaţi în pragul morţii, ci care măcar să amâne puţin fatalitatea.

Moartea nu are respect pentru nimic, după cum se ştie, apare în mod nepoliticos în orice colţ al lumii şi în orice clipă, dar putem crede că, dacă un colectiv de muzicieni ar găsi melodia potrivită pentru a calma un muribund, moartea, cel puţin, ar aştepta un pic ca să nu întrerupă.

Dar atenţie, bineînțeles, cea mai mică pauză, cea mai neînsemnată nepotrivire a unei note, şi iată că moartea va intra.

Muzică şi echilibru al elementelor

Se ştie de multă vreme: muzica e unul dintre cele mai rapide mijloace de a cutremura fiziologia umană. Concurează cu legătura amoroasă şi cu dorinţa.

Străvechii învățaţi chinezi, de exemplu, împărţeau notele în semitonuri şi asociau fiecărui semiton o senzaţie psihologică.

Muzica e o potenţă de reacţii chimice; o formă de contagiere imediată. Tristeţea sau bucuria muzicii sunt transmise celui care ascultă.

În fond, avem două entităţi, două substanţe: persoana care ascultă şi muzica. Iar ceea ce se întâmplă e un fel de osmoză la nivelul particulelor acelora mari, al fiinţelor umane. Are loc trecerea elementelor dintr‐o parte în alta, în încercarea de a se obţine un echilibru al ansamblului. Şi iată, deci, că la sfârşitul melodiei triste s‐ar zice că muzica a devenit mai puţin tristă, iar ascultătorul mai trist. Ascultătorul şi muzica se transformă într‐un singur element.

Muzica este absorbită la fel cum este absorbit ceva ce există în aer şi nu se vede. Este, de fapt, o substanţă - iar această substanţă sonoră poate avea o încărcătură tristă, veselă, neutră, melancolică sau stimulantă. Şi nu sunt în lume multe substanţe în stare să provoace reacţii atât de diferite.

Muzică şi temperatură

De exemplu, poate muzica să usuce ceea ce e ud; să schimbe starea fizică a lucrurilor? Să transforme gheaţa în apă, apa în gheaţă?

Poate muzica să producă efecte asemănătoare celor produse de căldură şi de frig?

Desemnarea melodiilor drept reci sau calde ar trebui să aibă consecinţe concrete. O melodie care încălzeşte sau răceşte mediul - o asemenea schimbare nu ar trebui oare să fie înregistrată de un termometru ştiinţific şi obiectiv?

Labirint şi sunet

A se observa că sunetul este întotdeauna o energie care parcurge un itinerar labirintic.

Urechea umană e făcută pentru a asculta muzică şi nu din întâmplare structura ei internă nu e o linie dreaptă, dimpotrivă: e curbă şi contracurbă, contracurbă şi curbă.

Iar în labirint se întâmplă acest lucru straniu: a înainta e de multe ori acelaşi lucru cu a merge înapoi.

Mă aflu într‐un labirint.
Avansez, adică: dau înapoi.
Şi uneori: dau înapoi, adică: avansez.
Şi iată o posibilă definiţie a muzicii. Avansez, adică: dau înapoi. Dau înapoi, adică: avansez. (...)

Notă preliminară

Există nenumărate feluri (definitive) de a face literatură. Acesta este un manifest al Literaturii‐ Bloom. Putem să fim definitivi într‐o direcţie o dată şi, după aceea, data viitoare, să fim definitivi, cu desăvârşire, cu entuziasm, dar în altă direcţie.

Două cărţi‐Bloom: A perna esquerda de Paris seguido de Roland Barthes e Robert Musil (Piciorul stâng al Parisului urmat de Roland Barthes şi Robert Musil) şi Uma Viagem à Índia (O călătorie în India)

Dintre care Uma Viagem à Índia e mai multe feluri de hibrid şi, poate, în această privinţă, e şi un hibrid literatură‐Bloom cu altceva, iar A perna esquerda... poate că nu e nici ea, în definitiv, literatură‐ Bloom pură.

De fapt, poate că nici dicţionarul acesta nu e un Bloom‐pur. Şi mi se pare că e bine aşa.

A

Abstract - Toată literatura e abstractă, concrete sunt pietrele. Să nu accepţi asta înseamnă să accepţi literatura ca o copiatoare a concretului, ca o a doua masă, sau o a doua casă.

Cuvântul casă (să ne imaginăm că e casa Dnei Gertrude), cuvântul casă nu e o a doua casă a doamnei Gertrude. Doamna Gertrude - sărmana de ea - nu are decât o casă: să nu o amăgim aşadar cu iluzia unei a doua locuinţe.

Casa - în această frază sau în oricare alta - e o casă abstractă, adică: o casă literară.
Literatura nu e o copie a obiectelor din lume: casa nu e casă, iar masa nu e masă. Literatura are propriile ei obiecte, complet diferite de cele existente în viaţa celor care trăiesc.

Să nu confunzi un scriitor cu un individ care se ocupă cu aranjarea mobilelor.

B

Bloom - Nume universal aplicabil oricărui lucru sau eveniment. Scaun‐Bloom, carte‐Bloom, moarte‐ Bloom, iubire‐Bloom.

C

Canină - Există fraze canine. Pregătite să asculte de stăpân, de cititor.
A fi disponibilă pentru cititor: frază canină.
A se înlocui frazele canine cu fraze‐lup sau fraze‐ tigru. Să încerce cititorul să‐şi pună mintea la treabă. Versuri care să sperie cititorul. Dar şi, în acelaşi timp, versuri care să instaleze precauţia în cititor.

În faţa pericolului, unii fug (măsura de precauţie 1), în timp ce alţii cercetează strategii de apropiere (măsura de precauţie 2). Aceştia din urmă sunt cititori în adevăratul sens al cuvântului. Ceilalţi: nişte laşi în adevăratul sens al cuvântului.