Ierusalim

Gonçalo M. Tavares s-a născut în 1970. Şi-a petrecut copilăria la Aveiro, în nordul Portugaliei, studiind apoi fizica, sportul şi arta. A debutat în 2001 cu Livro da Dança, urmat de Investigações. Novalis (2002, recompensat cu Prémio Revelaçăo de Poesia da Associaçăo Portuguesa de Escritores), ambele volume de poezie.

A publicat apoi seria de novelete intitulată O Bairro (Cartierul): O Senhor Valéry (2002, distins cu Prémio Branquinho da Fonseca da Fundaçăo "Calouste Gulbenkian" şi premiul revistei Expresso), O Senhor Henri (2003), O Senhor Brecht (2004), O Senhor Juarroz (2004), O Senhor Calvino (2005), O Senhor Kraus (2005), O Senhor Walser (2006).

Printre romanele sale din seria O Reino (Regatul) se numără Um Homem: Klaus Klump (2003), A Máquina de Joseph Walser (2004), Jerusalém, (2004), Aprender a Rezar na Era da Técnica (2007).

A mai publicat câteva cărţi greu de clasificat, aflate la graniţa poeziei cu aforistica: Investigações Geométricas (2005) şi A Perna Esquerda de Paris seguido de Roland Barthes e Robert Musil (2004); volume de teatru: O Homem ou é Tonto ou é Mulher (2003) şi A Colher de Samuel Beckett e Outros Textos (2002); povestiri scurte (Histórias Falsas, 2005, şi Água, căo, cavalo, cabeça, 2006, recompensat cu Grande Prémio de Conto "Camilo Castelo Branco" da Associaçăo Portuguesa de Escritores) şi un volum de poezie (1, 2004). În prezent, scriitorul predă epistemologia la Universitatea din Lisabona.

"Sunt schizofrenică", îi spune Mylia, o fată de optsprezece ani de o frumuseţe violentă, doctorului Theodor Busbeck la prima lor întâlnire. El îşi propune să o vindece şi se căsătoresc. Dar cercetătorul care vrea să descopere formula matematică a ororii, făcând studii aprofundate asupra Holocaustului şi a altor tragedii ale secolului XX, şi femeia de o sensibilitate maladivă au naturi complet diferite, iar drumurile lor se despart. Numai pentru a se intersecta din nou, după mulţi ani, într-o noapte a Valpurgiei răsturnată.

Pe străzile aceluiaşi oraş, îndreptându-se către acelaşi punct, mai bântuie Ernst Spengler, un sinucigaş deturnat de la misiunea sa de ţârâitul telefonului, Hinnerk Obst, un om care se teme şi de umbra lui, dar e luat drept criminal, şi o prostituată misterioasă, care îşi caută bărbaţii meniţi.

Foamea, dorinţa, nebunia, boala, credinţa - toate se împletesc în acest roman concentrat şi metafizic ca o pictură a lui De Chirico. Toate personajele caută: Mylia caută o biserică, Theodor o prostituată, Ernst caută iubirea, Hinnerk o frică mai mare, care s-o neutralizeze pe cea care i-a intrat în oase, în timpul războiului.

Unde se întâlnesc toate aceste personaje şi de ce, cititorul este invitat să afle singur, făcând aceeaşi plimbare nocturnă - nebunească, crudă şi revelatoare - prin oraşul tuturor confesiunilor.

Amestec extraordinar de Fernando Pessoa, Albert Camus şi acea simplitate "obscenă" a stilului care e marca înregistrată a lui Gonçalo M. Tavares, romanul Ierusalim e o apariţie fulminantă în literatura portugheză şi universală.

Roman tradus în peste douăsprezece limbi, recompensat cu Premiul Ler/Millenium-BCP (2004), Premiul José Saramago (2005) şi Premiul Portugal Telecom de Literatura (2007), nominalizat la Premiul Giuseppe Acerbi (2007), Premiul Mondello (2006) şi inclus în topul celor mai bune cărţi ale anului 2006 de ziarul Estado de Săo Paulo.

"Ierusalim este un roman extraordinar, care îşi va lua imediat locul printre marile opere ale literaturii occidentale." (José Saramago)

"Cărţile negre ale lui Gonçalo M. Tavares mi-au redat bucuria năprasnică de a citi. Iar romanul Ierusalim e capodopera lui: o carte feroce, impecabilă, de o frumuseţe sobră." (Hélia Correia)

"În sfârşit a apărut un scriitor demn de istoria literaturii. Gonçalo M. Tavares scrie cu talent extraordinar, neruşinat! Proza sa cu ecouri filozofice şi imagini şocante nu are termen de comparaţie în peisajul contemporan." (La Razon)

"Cel mai original şi mai interesant scriitor al noului secol." (Visăo)

Ernst Spengler era singur în locuinţa sa de la mansardă, cu fereastra deschisă, gata să se arunce, când, deodată, a sunat telefonul. O dată, de două, de trei, de patru, de cinci, de şase, de şapte, de opt, de nouă, de zece, de unsprezece, de douăsprezece, de treisprezece, de paisprezece ori. Ernst a ridicat receptorul.


Mylia locuia la etajul întâi al imobilului cu numărul 77 din strada Moltke. Aşezată pe un scaun incomod, se gândea la cuvintele fundamentale ale vieţii ei. Durere, şi-a spus, durere e un cuvânt esenţial.

Fusese operată o dată, apoi încă o dată, de patru ori. Şi acum, poftim: zgomotul ăsta surd în mijlocul corpului, chiar în miez. Să fii bolnav e o formă de a-ţi exercita rezistenţa la durere sau dorinţa de a te apropia de un zeu oarecare. Mylia a murmurat: biserica e închisă noaptea.


Patru dimineaţa, în ziua de 29 mai, şi Mylia nu reuşeşte să adoarmă. Durerea permanentă, provenind din stomac sau poate de mai jos, de unde vine exact durerea asta extinsă, care izvorăşte dintr-un punct anume? Poate din partea de jos a stomacului, din abdomen. Sigur era că se făcuse patru dimineaţa şi ea încă nu dormise nici un minut. Să închizi ochii când ţi-e teamă că ai să mori?

S-a sculat. Mylia era o femeie slabă, dar puternică. Nu-şi folosea degetele pentru nimicuri. (De multe ori repeta aceste cuvinte: să nu-şi folosească degetele pentru nimicuri.) Se concentra; ştia că-i mai rămânea puţin de trăit; a venit boala: trăim împreună câţiva ani, pe urmă ea rămâne, eu plec. Ei bine, trebuia să-şi concentreze energia care există în zile sau care există în corp şi se adresează zilelor, să o concentreze - această energie - ca pe un scut de carne, să fie gata să acţioneze. Lăsând la o parte nimicurile. Degetele trebuie să atingă doar ceea ce este dens, fundamental; urgenţa trebuie să coincidă cu esenţialul, cu ceea ce preschimbă de sus până jos. Ca atunci când primeşti o lovitură zdravănă: tot ce se întâmplă într-o zi cât se poate de neînsemnată se precipită către momentul când primim o lovitură zdravănă. Mylia se privea în oglindă: sunt în viaţă şi am făcut deja un pas greşit. Să fii bolnav şi să faci un pas greşit, un pas diabolic, a murmurat Mylia. O boală care preschimbă totul, de sus până jos.

Dar în ziua aceea, la patru de dimineaţă, s-a hotărât să iasă din apartament. Noaptea, durerea coboară altfel peste corp. Ca un concentrat chimic, o substanţă care alunecă încet pe o pantă atât de domoală, încât ochii abia dacă reuşesc s-o perceapă. Între zi şi noapte, suprafaţa nu e plană. O pantă uşoară.

Cu durerea concentrată în jurul acelui loc extins, nu într-un punct - între partea inferioară a stomacului şi abdomen -, Mylia iese în stradă, în căutarea unei biserici.

Surprins, un vagabond spune că nu ştie. O biserică? întreabă.

E noapte, spune omul, puteţi fi jefuită. Nu trebuie să căutaţi o biserică, ci poliţia, ca să vă protejeze. Unde vreţi să vă duceţi la ora asta? Eu v-aş putea jefui, doamnă.

Mylia a zâmbit, s-a îndepărtat. Durerea n-o lăsa să se concentreze asupra unui dialog.

Nu vreau poliţia, vreau o biserică. Ştiţi cumva dacă sunt închise la ora asta?


Picioarele separate de pantofi. Era evident că pantofii fără toc, bărbăteşti, pe care-i purta Mylia ascultau de mişcarea picioarelor. Oasele şi muşchii au voinţă, materialul din care sunt făcuţi pantofii, nu. Materialul din care sunt făcuţi pantofii este antrenat să asculte, aici nu încape nici o îndoială. Ascultaţi-mă, pantofilor, a murmurat Mylia, cu o perversitate naivă. Cum se mai împărţeau substanţele de la bun început între cele care înaintează din voinţă proprie şi cele care aşteaptă cu obedienţă de paralitic (şi prin asta se împărţeau în două categorii, ca şi oamenii)! Pantofii erau obedienţă pură, sclavie meschină, o scârbeau în momentul acela; slugărnicia acestor materiale în raport cu omul! Nici un câine nu e atât de servil ca ele.

Nu există posibilitate de dialog între substanţe care se nasc de la început în tabere opuse, în tabere nu inamice, fiindcă asta ar duce cu gândul la eventualitatea unei lupte, la convocarea energiilor, la potenţialul de a se ridica al omului care înşfacă arma ca să combată; aici, dimpotrivă, incompatibilitatea nu era între substanţe inamice sau între doi prădători care se pregătesc să se lupte pentru un mic teritoriu; era vorba pur şi simplu de pasivitate absolută de o parte, iar de cealaltă de o energie puternică, ce construieşte sau distruge, dar întotdeauna preschimbă. Nu suntem lucruri care aşteaptă, murmură Mylia, în timp ce înaintează cu paşi hotărâţi spre biserică.
- Biserica e închisă. Ştiţi ce oră este? Aproape cinci dimineaţa! Şi n-ar trebui să fiţi aici. Noaptea, asta e zonă rea, periculoasă!

Myliei i-a venit să-i râdă în faţă acelui om de treabă. Zonă rea pentru că e periculoasă! Ea care vine cu boala, o boală care se află deja înăuntrul ei şi o s-o ucidă într-un an, doi, nu mai mult. Ea care ţine cu moartea închisă într-un loc de unde nu mai iese; ea caută tocmai pericolul, ceva care s-o mai incite, să-i trezească energii nebănuite. Era gata să-i spună omului, desigur tocmit pe lângă biserică pentru treburi mărunte, era tentată să-i spună: dacă zona asta e periculoasă, atunci nu-i o zonă rea. Aici se va putea construi.

Pentru că pericolul este o întrebare la care ar trebui să se găsească rapid răspunsul. Şi ce-mi trebuie mie acum e o întrebare bună, o întrebare exactă, o întrebare care să mă oblige să găsesc un răspuns important, unul care să aibă noimă. Acum boala nu mai e un lup pe care să-l pot speria cu ceva mai puternic. Nu mai e lupul susceptibil de sperietură, nu se mai desparte de mine.

Mylia a spus:
- Nu mi-e frică, voiam doar să intru în biserică. Acum.
- E ora cinci dimineaţa. Totul doarme. Zona asta e periculoasă. Trebuie să vă întoarceţi acasă. Mâine de dimineaţă o să fim cu toţii treji. Atunci o să găsiţi ce căutaţi. La ora asta nu se primesc sfaturi bune. Oamenii sunt obosiţi.

Mylia a rămas tăcută câteva clipe; s-a schimonosit de durerea stranie care se desprindea, lateral, din durerea cea mare şi constantă venită din stomac. Această altă durere venea de mai sus.
- Scuzaţi, m-a apucat o durere.
- Trebuie să vă duceţi acasă; e foarte târziu.

Mylia şi-a revenit. A întrebat:
- Există vreo biserică încă deschisă la ora asta?


Omul a salutat sau poate Mylia a fost cea care s-a îndepărtat. Uşiţa laterală s-a închis; totul încuiat, până şi uşiţa laterală. O clădire închisoare. Mylia a început să-i dea ocol.

Se vedeau urmele unor lucrări sus, nişte oameni se urcaseră pe schele ca să repare biserica. În vârful picioarelor ca să ia nişte ţigle, şi-a spus Mylia, amuzată. Să te urci ca să pui o ţiglă cu câţiva centimetri mai sus, ce ocupaţie frumoasă pentru un bărbat!

Mylia a avut un gând care a făcut-o să zâmbească mai mult şi apoi imediat, să roşească. Simţea o presiune la vezică.

Trecuse de ora cinci. Uşile erau închise, bărbatul cel mai milos (sau mai atent la zgomotele din jurul bisericii) vorbise cu ea, un bărbat neînsemnat care-şi ceruse scuze că biserica era închisă.

Mylia se pricepea la oameni: un bărbat care, la cinci dimineaţa, îşi cere scuze de la un necunoscut e o fiinţă sărmană. Pesemne că mătură gunoaiele, şi-a zis, dar imediat s-a căit de imaginea asta.

Dar nu gândul acesta o făcuse să roşească. Mylia avea vezica plină şi aici, în jurul bisericii, nu era nici ţipenie. Atunci s-a gândit: un bărbat orgolios şi cu prea puţin respect pentru lumea din jur, dacă ar avea vezica plină, s-ar apropia de zid, şi-ar lua penisul în mână şi ar începe să urineze. Iar dorinţa Myliei în acel moment era chiar asta: să urineze pe zidul exterior al bisericii.

Nu era vorba atât să marcheze precum câinii, un loc unde nu i se permisese să intre; nu era încă vorba de acel instinct provocator sau de respingere faţă de un lucru, de pildă orarul care, în ziua aceea, întâmplător, nu coincisese cu dorinţele şi nevoile ei, nici gând: Mylia avea să împlinească în curând patruzeci de ani, nu se mai implica în acţiuni doar ca să provoace. Şi era bolnavă; hotărâse să-şi conserve energia care-i mai rămânea: orice acţiune se raporta exclusiv la propria persoană. Acţionez pentru mine, mă comport ca şi cum aş trăi în faţa unei oglinzi. Egoism sau, până la urmă, o bună gestionare a impulsurilor.

Dorinţa de a urina lângă zidul bisericii nu se îmbina deci cu vreo aplecare spre de exhibiţionism. Era imaginea verticală, umană în sensul cel mai biologic, a unui bărbat în picioare, ţinându-şi penisul şi urinând pe zidul bisericii la cinci dimineaţa, iar Mylia urmărea chiar această imagine care îi stârnea în clipa aceea, invidia. Niciodată până atunci nu-i păruse rău că e femeie (sau nu încercase să facă ceva "masculin"), dar în clipa aceea, în mod straniu şi inutil - ba chiar prea puţin raţional -, îi era silă că nu e bărbat. Ca şi cum ar fi ratat ceva de la bun început.

Deoarece era evident că, dacă s-ar decide să urineze, la acea oră din noapte, lângă zidul bisericii, n-ar reuşi să scape de ridicol. În ce poziţie ar executa actul? Din faţă sau întorcându-şi fesele, sprijinindu-le de zid, aplecându-se şi urinând? Oricare dintre opţiuni ar obliga-o să se încline uşor, şi acest "uşor" era ceea ce o enerva. O fiinţă vie ori se înclină cu totul, aruncându-se la pământ, asumându-şi la nevoie laşitatea, ori se menţine dreaptă, fără nici o ezitare. Iar ea nu putea face asta. În oricare dintre alternativele majore ale corpului ei şi-ar uda chiloţii. Astfel că pasul pe care l-a făcut după aceea, îndepărtându-se uşor de zidul bisericii, l-a resimţit ca pe o umilire, ca pe manifestarea unui: nu sunt în stare.

I-a răsărit atunci în minte o altă imagine. Dacă cineva ar vedea-o urinând lângă zid, ar spune că se află în faţa unei nebune. Mylia avea temeri mărunte, temeri domestice; se speria, ca atâtea alte cunoştinţe de-ale ei, de şoareci, era străbătută de o isterie inutilă în momentul când unul dintre acele mici animale cenuşii îi tăia calea; se temea şi de violenţa fizică. O frică majoră: cea de contactul fizic violent cu alţi oameni. Se protejase de timpuriu. Pot să mă spargă, îşi amintea că gândise. Astfel că se izolase. Se apropia de oameni doar când era sigură că va fi bine tratată. Atinsă cu mână bună. Mylia constata cu mirare cum unii bărbaţi şi unele femei adorau să se înfrunte corp la corp, agresivitatea materiei, conflictul.

Cealaltă mare temere a Myliei era ca cineva să nu se holbeze iarăşi la ea şi să şoptească: uite o nebună!

Nu mai voia să pară nebună. Evident că, imediat după constatarea greşită (uite o nebună!), oamenii ar vedea că nu era şi că făcea, în fond, doar ce făceau persoanele normale, însă era suficientă o privire care s-o cântărească drept ţicnită, ajungea să se gândească la ipoteza asta, ca să fie terorizată. Nimeni nu va mai spune vreodată că sunt nebună, murmura Mylia.


Mylia s-a îndepărtat pentru câteva momente. Doar nu era să se facă de râs ca cineva care-şi pierde controlul asupra propriului corp, numai ca să urineze lângă zidul unei biserici! S-a îndepărtat câteva zeci de metri în direcţia părculeţului şi, după ce s-a sprijinit de un copac, şi-a poziţionat fesele; şi a urinat.

Nu era nimeni în jur, iar durerea la stomac continua. Nu avea asupra ei nici o hârtie, s-a aplecat, a smuls cu mâna câteva ierburi şi s-a şters cu ele. Le-a aruncat, şi-a tras chiloţii şi pantalonii şi s-a îndreptat.

Biserica era tot în faţă, tăcută. Peste mai puţin de trei ore se va lumina, iar lumina era pentru Mylia o ameninţare evidentă, o ameninţare materială. Nu găsise biserica deschisă, fiindcă era noapte, dar acum nu va face greşeala să fie văzută pe aici, dimineaţa; toţi ar observa că plecase să caute ceva ce nu găsise. Detesta să se expună într-un moment când era slabă şi, după scurta umilinţă în faţa omului aceluia sărman care-i deschisese uşa laterală a bisericii, după acea slăbiciune: să caute un loc ce îi era închis, Mylia începea să-şi regăsească instinctul animalic, adică să nu se arate decât când era puternică. Iar ea cunoştea bine acel instinct, îl cunoştea la milimetru, cum s-ar spune, de vreme ce boala o obliga întruna să amâne posibilitatea unor întâlniri: niciodată nu s-ar întâlni cu cineva într-o zi în care ar avea prea mari dureri. Asta ar însemna să renunţe la a fi om, lucrul ăsta îl înţelesese deja. Iar Mylia, ştiind că nu va dura mai mult de câteva luni şi că putea chiar să moară în puţine săptămâni, nu renunţase să fie om. Mândria, repeta mereu. Niciodată nu-ţi pierzi mândria.

Între timp, Mylia începuse să simtă ceva în stomac. Acest avertisment a lăsat-o în primele clipe perplexă: nu era durerea ei, era altceva, dar la fel de puternic, chiar mai puternic.

Ce ridicol! i-a venit să râdă. Mi-e foame, a murmurat, de mai multe ore n-am pus nimic în gură. Mă aflu aici noaptea, singură, dar uite că a venit şi stomacul meu; sunt însoţită.

Motivul glumei a devenit, imediat, motiv de reflecţie şi de oarecare temere, greu de explicat. Durerea aceea din stomac, care manifesta nevoia de hrană, durerea aceea era acum mai puternică decât cealaltă: durerea constantă a bolii, durerea care i-ar aduce rapid acel lucru de care fug toate celelalte temeri, mari sau mici. Cum e posibil, s-a întrebat Mylia, ca durerea provocată de dorinţa de a mânca pâine să fie mai puternică? Pentru că medicii m-au asigurat: am să mor de durerea pe care acum nu reuşesc s-o mai percep.

A înţeles limpede că aici, lângă biserică, erau la concurenţă două dureri mari: durerea care avea s-o ucidă, durerea rea, aşa o numise, şi, de cealaltă parte, durerea bună, durerea apetitului, durerea dorinţei de a mânca, durerea care însemna că e în viaţă, durerea existenţei, am putea spune, ca şi cum stomacul ar fi, în momentul acela, din toiul nopţii, evidenta manifestare a umanităţii, dar şi a relaţiilor sale ambigue cu marile mistere tăcute. Era în viaţă, iar împrejurarea asta durea mai tare, în acel moment, într-un mod obiectiv şi material, decât durerea de care avea să moară, devenită acum secundară. Ca şi cum în momentul acela ar fi fost mai important să mănânce o pâine decât să fie nemuritoare.

Mylia s-a uitat în toate părţile: unde pot să mănânc ceva la ora asta? Nici o lumină, nimeni.


Mylia a dat din nou ocol bisericii. Nicio lumină prin apropiere, revelând că lumea era moartă sau încă nu se născuse.

Vezica golită îi oferea un confort neaşteptat. Rezolvase deja o durere, cum s-ar spune, de parcă în noaptea aceea Mylia chiar ar fi făcut parte dintr-un joc, fără să-şi dea seama; joc care avea să-i pună în faţă - sau, mai bine spus, înăuntrul ei - multe probleme de rezolvat, care nu erau altceva decât dureri fizice, materiale, lucruri concrete legate de propriul corp. Rezolvase deja o şaradă: îşi golise vezica lângă un copac şi vezica se potolise; o durere mai puţin. Urina ieşise; prea multă urină în corp doare.

Dar mai avea şi alte dureri de rezolvat şi ştia că una, cel puţin, era insolubilă. Un cuvânt, de altfel, era important; medicii, diverşi, îl folosiseră în faţa ei: asta n-are soluţie. Doar un miracol.

Primul şoc: prezenta medicilor o problemă; o durere, era bolnavă; iată o problemă, o şaradă organică. Iar medicii îi răspundeau ridicând din umeri, cu oarecare tristeţe, mai mult sau mai puţin profesională, dar fără acţiuni, fără propuneri: asta e de nerezolvat. Boala dumneavoastră nu se poate trata. Prezentase o problemă medicilor, iar aceştia i-o înapoiau în acelaşi stadiu, fără să intervină: problema intactă. De ce trebuie să mor?

Mylia e acum în spatele bisericii, îşi vâră mâna în buzunar şi scoate de-acolo un mic obiect care produce pulbere. O cretă albă. Cretă de scris pe tablă. O uitase în buzunar. Dimineaţă desenase o casă pe tabla pe care o avea în camera de zi. Desenase casa unde s-ar duce să locuiască dacă n-ar muri între timp. Să nu moară în următoarele luni ar fi, pentru Mylia, ca şi cum ar intra în nemurirea ei. Dacă n-am să mor, spunea, am să mă transform într-o fiinţă nemuritoare. Doi ani.

Dar, între timp, creta din mână: îi plăcea să deseneze cu ea. Un desen grosier, cum îl numea.

Ţinând creta în mâna dreaptă, s-a apropiat de spatele bisericii. Noaptea s-ar fi zis că zidul era galben, dar Mylia nu era foarte sigură. Noaptea denatura culorile, când nu le elimina cu totul. Dar creta ei, din fericire, era albă, obscen de albă, a simţit ea şi a zâmbit.

Brusc, fără să se gândească la ce face, a scris cu creta pe zid, conturând nişte litere de dimensiune foarte mică, aproape imperceptibilă; a scris: foame.


Mylia s-a uitat la restul zidului şi şi-a spus: ce altceva trebuie să scriu aici, în spatele bisericii, la cinci dimineaţa?

A încercat să-şi amintească de cărţile pe care le citise şi de fraze pentru acel moment şi pentru acel zid.

A simţit între timp, din nou, o intervenţie puternică a stomacului, a celei de-a doua dureri. A lăsat mâna în jos, a dat drumul cretei şi, încet-încet, a pornit spre altă stradă. Îi era foame, durerea începea să devină insuportabilă.

Tot grăbind pasul, Mylia se gândea, aproape amuzată: Mi-e foarte foame, n-am să mor acum! E imposibil să mori când ţi-e atât de foame!

Mylia, de fapt, se simţea sigură pe ea, în mod ciudat: durerea aceea iscată de foame era o garanţie, o garanţie a nemuririi, cel puţin momentan. Nu pot să mor aşa, deodată, de cealaltă durere, dacă durerea asta de-acum e atât de puternică! Şi, simţindu-se tot mai sigură, încerca să uite de dorinţa de a mânca. Dacă mănânc, durerea asta trece şi, pe urmă, vine cealaltă şi de asta, da, pot muri.

Acolo în fund o lumină, poate o cafenea deja deschisă, şi în partea dreaptă o cabină de telefon. S-a oprit, s-a îndreptat spre cabină. Durerea de la stomac nu contenea; trebuie să mănânc ceva repede, altfel mor, a murmurat Mylia; şi i-a venit să râdă. A luat nişte monede, a introdus una în aparat, a format numărul, s-a auzit că sună. Nimeni nu răspundea. De patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece, douăsprezece, treisprezece, paisprezece ori: a răspuns. Ernst, a spus Mylia, sunt lângă biserică. Tu eşti?

Şi Mylia a leşinat.