Ruta subterană

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Colson Whitehead, una dintre vocile proeminente ale ficţiunii americane actuale, s-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, peri-oadă în care a început să-şi scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University şi a fost scriitor în rezidenţă la Vassar College, University of Richmond şi University of Wyoming. Din 2015 deţine o rubrică despre limbă în New York Times Magazine.

Este autorul a şase romane şi a două volume de nonficţiune. Romanul său de debut, din 1999, The Intuitionist, a câştigat Quality Paperback Book Club New Voices Award şi a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award şi Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/Faulkner Award, şi Zone One în 2011. Volumul de nonficţiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014.

Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), având contracte de traducere în peste 40 de ţări, a acumulat un număr impresionant de premii şi distincţii, printre care cele mai importan-te două premii literare ale Americii - National Book Award 2016 şi Pulitzer Prize 2017 - , precum şi Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. Eseurile şi proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper's şi Granta.

Romanul Ruta subterană (The Underground Ra-ilroad) este considerat cea mai bună carte americană de ficţiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii şi distincţii primite. A atins primul loc în cele mai importante topuri de vânzare de carte americane: bestseller New York Times, Washington Post, Publishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com - "Best Book of the Year 2016", The New York Times Book Review - "Best Novel of 2016". Publicaţia USA Today l-a ales pe Colson Whitehead autorul anului 2016. Amazon Studios a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un serial TV în regia lui Barry Jenkins. Ruta subterană a apărut sau se află în curs de publicare în peste 40 de ţări.

"Descoperirea Americii" - aşa s-ar mai fi putut numi acest roman, o odisee programatică în căutarea unei ţari care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie iniţiatică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile Americii, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate dominată de injustiţie şi varii inginerii sociale.

O plantaţie de bumbac din Georgia, mijlocul secolului al XIX-lea. Cora, o sclavă rămasă orfană după ce mama ei a reuşit să fugă, primeşte pe neaşteptate propunerea de a evada ea însăşi împreună cu un alt sclav, Caesar, abia sosit din Virginia. Aşa începe o aventură uimitoare pe "ruta subterană", o reţea de locuri şi oameni care a existat cu adevărat, dar căreia autorul îi conferă valenţe simbolice noi, transformând-o într-o autentică reţea de cale ferată subpământeană. Călătoria o va purta pe Cora prin mai multe state americane, "fiecare cu chipul lui", după cum îi spune unul dintre şefii de gară care o ajută, fiecare cu propriul mod de a rezolva problema relaţiilor dintre rase. Pe urmele celor doi evadaţi porneşte un vânător de sclavi, temutul Ridgeway, care a căutat-o, cu peste zece ani în urmă, şi pe mama Corei. Treptat, în tensiunea dintre urmăritor şi urmăriţi prinde contur un întreg conflict social şi rasial, una dintre forţele motrice ale istoriei americane. Provocator şi prin stilul plin de asperităţi, prin tonul egal şi aparent impasibil cu care relatează răsturnările tragice de situaţie, romanul lui Colson Whitehead este o radiografie dură şi totodată plină de patos umanist a istoriei Americii şi a naturii ei profund ambivalen-te.

"Un roman puternic, halucinatoriu, cu o perspectivă devastatoare asupra costului uman al sclaviei. Înzestrat cu forţa necruţătoare a naraţiu-nilor scrise de sclavii fugari înşişi, cu ecouri din Toni Morrison, Victor Hugo şi Ralph Ellison şi cu trăsături de condei amintind de Borges, Kafka şi Swift." (Michiko Kakutani, The New York Times)

"N-am mai fost de mulţi ani atât de impresionat şi de captivat de o carte. Este o poveste luminoasă, tumultuoasă şi de o inventivitate debor-dantă, care nu doar aruncă o lumină strălucitoare asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istorie, dar deschide şi perspective noi şi fascinante pentru genul romanesc în sine." (Alex Preston, The Guardian)

"Whitehead ne oferă o retrospectivă istorică. Cine va citi romanul din scoarţă-n scoarţă va observa: el e absolut indispensabil, pentru că ne ajută să ne facem o idee despre trecut şi să înţelegem cât de înşelător e prezentul." (Anne Haeming, Der Spiegel)


Nag nu fusese niciodată apropiată de mama Corei, dar asta n-o oprise să devină prietenă cu fata când aceasta rămăsese fără căpătâi. După seara petrecerii şi în zilele însângerate care urmară, ea şi Mary o trataseră pe Cora, punându-i saramură şi cataplas-me pe pielea zdrenţuită şi având grijă să-i dea să mănânce. Îi ţinuseră capul în poală şi le cântaseră, prin ea, odraslelor pierdute cântece de leagăn. Lovey îşi vizitase şi ea prietena, dar tânăra nu era imună la reputaţia femeilor din Hob şi începea să se agite în prezenţa lui Nag, a lui Mary şi a celorlalte. Rămânea cât o ţineau nervii.

Cora rămase întinsă pe podea, gemând. La două săptămâni după biciuire suferea de ameţeli şi de o durere pulsatorie în ţeastă. De obicei reuşea să şi le reprime şi să-şi vadă de treabă, dar uneori abia dacă mai era în stare să se ţină pe picioare până cobora soarele. De fiecare dată când fata cu apa aducea polonicul, Cora îl lingea până la ultima picătură, până simţea metalul sub dinţi. Acum nu-i mai rămăsese nimic.

Apăru Ma-ry.
- Iar ţi-e rău, spuse ea.

Avea o cârpă udă pregătită şi i-o puse pe frunte. Păstra încă o rezervă de sentimente materne după ce-şi pierduse cei cinci copii - trei îi muriseră încă în faşă, iar ceilalţi fuseseră vânduţi când crescuseră suficient ca să aducă apă şi să smulgă buruienile din jurul conacului. Mary era de neam ashanti pur-sânge, aşa cum îi fuseseră şi cei doi soţi. Pentru a vinde asemenea prăsilă n-aveai nevoie să fii cine ştie ce negustor. Cora îşi mişcă buzele tăcut, mulţumindu-i. Simţea că pereţii barăcii o apasă. Sus la mansardă, una din celelalte femei - Rita, după putoare - răscolea ceva şi trântea. Nag îi masă Corei bătăturile noduroase de pe mâini.
- Nici nu ştiu ce-i mai rău, spuse ea. Să-ţi fie rău şi să zaci aici sau să te ţii pe picioare şi să ieşi mâine, când vine Master Terrance.

La gândul acestei vizite, Cora se simţi vlăguită. James Randall căzuse la pat. Se îmbolnăvise după o călătorie făcută la New Orleans ca să negocieze cu nişte agenţi comerciali din Liverpool şi să-şi viziteze ruşinosul bârlog. La întoarcere leşinase în trăsură şi de atunci nu mai fusese văzut. Acum, negrii de la conac şuşoteau că Terrance avea să preia frâiele până se întrema fratele lui. Dimineaţă urma să inspecteze plantaţia de nord ca s-o aducă în armonie cu felul cum mergeau lucrurile în jumătatea de sud.

Nimeni nu se îndoia că avea să fie o armonie pătată cu sânge.

Mâinile prietenelor ei se estompară, pereţii îşi slăbiră strânsoarea, şi Cora îşi pierdu cunoştinţa. Se trezi în groapa întunecată a nopţii, cu capul aşezat pe un pled din pânză aspră de in, făcut sul. Deasupra, toată lumea dormea. Îşi frecă cicatricea de la tâmplă şi o simţi de parcă îi mustea. Ştia de ce se repezise să-l apere pe Chester, dar ceva o oprea când încerca să-şi amintească impulsul de moment, miezul emoţiei care o copleşise. Se ascunsese acum în acel ungher întunecat al fiinţei ei, din care venise, şi nu putea fi convinsă să mai iasă. Ca să-şi potolească neastâm-părul, se strecură afară pe parcela ei, se aşeză pe butuc, adulmecă aerul şi ascultă. Din mlaştină se auzeau şuierături şi pleoscăieli, făpturi care vânau în bezna vie. Să intri pe tărâmul acela noaptea şi să te-ndrepţi spre Nord, către statele libere. Trebuia să fii smintit ca să faci aşa ceva.

Dar maică-sa asta făcuse.
Parcă în oglindă cu Ajarry, care nu mai călcase afară de pe moşia Randall odată ce pusese piciorul pe ea, Mabel nu părăsise niciodată plantaţia până în ziua când evadase. Nu pomenise nimănui ce avea de gând, cel puţin nimănui dintre cei care, în timpul anchetei ce urmase, recu-noscuseră că ştiau. Nu era puţin lucru, într-un loc ce colcăia de farisei şi informatori gata să-şi vândă fiinţele cele mai dragi pentru a scăpa de şfichiul plumbuit.

Cora adormise cuibărită lângă burta mamei şi n-o mai văzuse de atunci. Bătrânul Randall dăduse alarma şi chemase patrula de sclavi1. În mai puţin de o oră, ceata de vânători pleoscăia deja în mlaştină urmând câinii lui Nate Ketchum. Ultimul reprezentant al unui neam deprins de mult cu aşa ceva, Ketchum avea hăituiala sclavilor în sânge. Ogarii lui fuseseră crescuţi de generaţii să detecteze mirosul de negru în tot comitatul, strivind şi sfârtecând mâinile fugarilor. Când făpturile acestea smuceau de hamurile lor de piele şi loveau aerul cu laba, lătratul lor stârnea în orice sclav de pe plantaţie dorinţa înfricoşată de a fugi la adăpostul barăcilor. Dar îi aştepta, întâi de toate, o zi întreagă de cules, aşa că îşi plecaseră capetele în faţa poruncilor, răbdând hămăitul înfiorător al dulăilor şi viziunea sângelui ce avea să curgă.

Anunţurile şi foile volante circulaseră pe sute de mile. Negri liberi care făceau un ban în plus prinzând negri fugari scotociseră pădurile şi storseseră informaţii de la posibili complici. Patrulele de sclavi şi detaşa-mentele de voluntari dintre albii de rând hărţuiau şi agresau oamenii. Sălaşurile sclavi-lor de pe toate plantaţiile învecinate fuseseră cercetate în amănunt, şi mulţi dintre ei fuseseră bătuţi din principiu. Dar ogarii se întorseseră cu cozile între picioare, la fel ca stăpânii lor.

Randall angajase o vrăjitoare care să arunce un blestem asupra sclavilor lui, astfel încât orice fiinţă cu sânge african care ar fi încercat să fugă să fie lovită de dambla. Vrăjitoarea îngropase fetişuri în mai multe locuri secrete, îşi luase plata şi plecase în căruţa ei trasă de catâri. În colonie avusese loc o discuţie aprinsă despre natura blestemului. Se aplica oare numai celor care aveau de gând să fugă sau tuturor indivizilor de culoare care călcau hotarele moşiei? Trecuse o săptămână înainte ca sclavii să iasă iar la vânătoare şi la scotocit prin mlaştină. Acolo era mâncarea.

Nici urmă de Mabel. Nimeni nu mai scăpase vreodată de pe plantaţia Randall. Fugarii erau întotdeauna târâţi înapoi, după ce fuseseră trădaţi de prieteni sau interpre-taseră greşit stelele, punându-şi singuri de gât laţul şi mai gros al robiei. La întoarcere erau schingiuiţi cumplit până să li se dea voie să moară, iar cei rămaşi în viaţă erau siliţi să asiste la etapele înfiorătoare ale acestei agonii trepta-te.

O săptămână mai târziu apăruse pe plantaţie faimosul vânător de sclavi Ridgeway. Venise călare cu ajutoarele sale, cinci bărbaţi cu purtări mai mult decât dubioase, conduşi de un temut cercetaş indian care purta la gât un colier de urechi zbârcite. Ridgeway avea aproape doi metri înălţime, o faţă pătrată şi gâtul gros ca un mâner de ciocan. Se comporta cu foarte mult calm, dar stârnea în jur o aură ameninţă-toare, ca un tunet care pare îndepărtat, dar apoi îţi bubuie dintr-odată violent deasupra capului.

Primirea lui durase jumătate de oră. Luase notiţe într-un caieţel şi, după spusele sclavilor de la conac, era un bărbat cu o deosebită putere de concentrare şi cu o vorbire plină de înflorituri. Nu se întorsese decât peste doi ani, cu puţin înainte de moartea Bătrânului Randall, ca să-şi ceară iertare în persoană pentru lipsa lui de izbândă. Indianul dispăruse, dar Ridgeway avea acum un alt călăreţ, tânăr şi brunet, cu părul lung, care purta un inel asemănător de trofee peste vesta de piele groasă. Vânătorul de sclavi se aflase în zonă, în vizită la un plantator vecin, să aducă, drept dovadă că-i prinsese, capetele a doi sclavi evadaţi, într-un sac de piele. Trecerea graniţei statale era în Georgia infracţiune pasibilă de pedeapsa cu moartea; uneori stăpânii preferau să dea un exemplu în loc să-şi primească înapoi ceea ce le aparţi-nea.

Vânătorul de sclavi relatase zvonuri despre o nouă linie subterană, care, oricât de fantezist ar fi sunat, se spunea că operează în partea de sud a statului. Bătrânul Randall pufnise dispreţuitor. Cei care-i ajutau pe negri aveau să fie dibuiţi, unşi cu smoală şi tăvăliţi prin pene, îl asigurase Ridgeway. Sau orice altceva dictau datinile locale. Îşi ceruse încă o dată iertare şi-şi luase rămas-bun, şi, curând, banda lui călca în picioare drumul de ţară, îndreptându-se spre următoarea misiune. Munca lor - râul de sclavi care trebuiau scoşi din ascunzăto-rile lor şi aduşi să dea socoteală în faţa omului alb aşa cum se cuvine - nu avea sfâr-şit.

Mabel îşi luase câteva lucruri cu ea în necunoscut. O macetă. Cremene şi iască. Furase încălţările ceva mai bune ale unei tovarăşe de baracă. Săptămâni la rând, grădina ei goală fusese dovada miracolului. Înainte să fugă, dezgropase toţi napii şi toate ignamele de pe parcelă - o povară greu de cărat, nepotrivită cu o călătorie unde pasul trebuia să fie sprinten. Brazdele şi bolovanii de pământ răscoliţi nu-i lăsau pe cei care treceau pe acolo să uite. Apoi, într-o dimineaţă, fuseseră netezite din nou. Cora se pusese în genunchi şi plantase iarăşi. Era moştenirea ei.

Acum, în urzeala fină a razelor de lună, cu capul zvâcnind, îşi cerceta grădiniţa. Buruieni, gărgăriţe, urme neregulate de animale. După seara petrecerii îşi neglijase pământul. Era cazul să se întoarcă la el.

Vizita de a doua zi a lui Terrance decurse fără incidente, cu excepţia unui moment neliniştitor. Connelly îi arătă stăpânului care era mersul pe plantaţie, căci trecuseră deja câţiva ani de când acesta nu-i mai făcuse turul. Terrance se purtă neaşteptat de civilizat, după cum se povestea apoi, fără remarcile lui sardonice obişnuite. El şi Connelly discutară producţia din anul anterior şi examinară registrele în care fuseseră notate cântăririle din septembrie. Terrance se arătă iritat de caligrafia lamentabilă a vătafului, dar, în afară de asta, cei doi se înţeleseră omeneşte. Nu inspectară nici sclavii, nici colonia.

Ocoliră călare câmpurile, comparând progresul recoltei pe cele două jumătăţi de plantaţie. Acolo unde cei doi traversau lanurile de bumbac, sclavii din preajmă îşi înteţeau munca precum un val furios. De săptămâni de zile retezau buruieni, înfigând tăişul sapei în brazdele de pământ. Tulpinile plantelor îi ajungeau acum Corei până la umăr, se aplecau şi se clătinau, dădeau frunze şi boboci care creşteau tot mai mari în fiecare dimineaţă. În luna următoare, capsulele aveau să explodeze într-o mare de alb. Cora se rugă ca bumbacul să fie îndeajuns de înalt ca s-o ascundă la trecerea albilor. Le văzu spinările în timp ce se îndepărtau de ea. Apoi Terrance se întoarse. Dădu din cap, înclină bastonul spre ea şi porni mai departe.

James muri după două zile. "Rinichii", spusese docto-rul.

Cei care locuiau de multă vreme pe plantaţia Randall nu putură să nu compare înmormântarea fiului cu a tatălui. Bătrânul Randall fusese un membru foarte respectat al comunităţii plantatorilor. Cowboy-i din Vest monopolizaseră în ultima vreme atenţia, dar Randall şi cei de-o seamă cu el fuseseră adevăraţii pionieri, oamenii care, cu mulţi ani în urmă, luptaseră să-şi croiască o viaţă în iadul umed al Georgiei. Moşierii din generaţia lui îl considerau un vizionar pentru că fusese primul din regiune care trecuse la cultura bumbacului, vârful de lance al atacului pentru profit. Mulţi plantatori tineri sufocaţi de credite veniseră la el după un sfat - care le fusese oferit gratis şi cu generozitate - şi apoi, încă în timpul vieţii lui, ajunseseră să deţină moşii de invidiat.

Sclavii primiseră liber timp de câteva ore ca să participe la înmormântarea Bătrânului Randall. Stătuseră tăcuţi, îngrămădiţi la un loc, în timp ce albii, bărbaţi şi femei, eleganţi cu toţii, aduceau un ultim omagiu părintelui iubit. Negrii de la conac fuseseră purtătorii de coşciug, ceea ce tuturor li se păruse la început scandalos, dar, când se gândiseră mai bine, era de fapt un semn de autentică afecţiune, de care ei înşişi avuseseră parte cu propriii sclavi, cu doica neagră căreia-i supseseră ţâţele în vremuri mai nevinovate şi cu servi-toarea care-şi strecura mâna în apa cu săpun la vremea băii. La sfârşitul slujbei începuse să plouă. Ploaia pusese capăt parastasului, dar toată lumea fusese uşurată, pentru că seceta dura deja de prea multă vreme. Bumbacul era înse-tat.

La vremea când muri James, fiii lui Randall rupseseră deja legăturile sociale cu camarazii şi protejaţii părintelui lor. James avea mulţi parteneri de afaceri pe hârtie, dintre care pe unii îi cunoscuse personal, dar prea puţini prieteni. Mai pe şleau, fratele lui Terrance nu-şi primise niciodată, în esenţă, porţia de sentimente omeneşti. Puţină lume luă parte la înmormântarea lui. Sclavii lucrară la câmp - se apropia recolta, aşa că nici nu se punea problema să lipsească. Totul fusese stabilit în testament, spuse Terrance. James a fost înmormântat lângă părinţii lui într-un colţ liniştit al întinsei moşii, lângă Platon şi Demostene, mastifii tatălui său, care fuseseră iubiţi de toată lumea - oameni şi negri deopotrivă -, chiar dacă nu se înduraseră să lase în pace găinile.

Terrance plecă la New Orleans să regleze socotelile fratelui său cu negustorii de bumbac. Deşi nu exista vreodată moment prielnic pentru a evada, faptul că Terrance preluase conducerea ambelor jumătăţi deveni un argument în favoarea fugii. Plantaţia de la nord îşi preţuise întotdeauna regimul tolerant. James fusese nemilos şi brutal ca orice alb, dar, în comparaţie cu fratele mai mic, era întruchiparea moderaţiei. Poveştile din jumătatea de sud îţi îngheţau sângele în vine - dacă nu în detalii, atunci prin dimen-siuni.

Marele Anthony profită de ocazie. Nu era flăcăul cel mai isteţ din colonie, dar nimeni n-ar fi putut spune că nu ştia să profite de un moment prielnic. Cu el debutară tentativele de evadare, de la Mabel încoace. Înfruntă blestemul vrăjitoarei fără vreun incident şi străbătu douăzeci şi şase de mile înainte să fie descoperit sforăind într-un pod de fân. Poliţaii îl aduseră într-o cuşcă de fier făcută de un văr de-al lor. "Dacă ţi-ai luat zborul ca pasărea, îţi trebuie colivie." În partea din faţă era un spaţiu unde se putea înscrie numele ocupantului, dar nimeni nu se sinchisise. La plecare luară colivia cu ei.

În ajunul zilei în care Marele Anthony avea să fie pedepsit - de câte ori albii amânau o pedeapsă, puteai să te aştepţi la ceva dramatic -, Caesar făcu o vizită în Hob. Îi deschise Mary. Era nedumerită. Prea puţini musafiri veneau aici, şi, dintre bărbaţi, numai supra-veghetorii, când aveau de adus vreo veste proastă. Cora nu spusese nimănui despre propunerea lui.