Fabrica de mătase

Tash Aw se naşte în 1973 în Taiwan din părinţi malaezieni. Urmează şcoala catolică din Kuala Lumpur, iar în 1990 se mută Marea Britanie, unde studiază dreptul la Cambridge University şi creative writing la University of East Anglia. Tot acum începe să scrie proză scurtă.

După ce practică avocatura vreme de patru ani, în 2002 renunţă la această carieră pentru a se dedica literaturii. Primul său roman, Fabrica de mătase (The Harmony Silk Factory, 2005) se naşte după o gestaţie de cinci ani, din nevoia autorului de a spune o poveste interesantă despre Malaezia: "În afară de Burgess şi Conrad nimeni nu a scris ceva substanţial despre Asia de sud-est", declară Tash Aw într-un interviu. Romanul Fabrica de mătase se bucură încă de la apariţie de un succes răsunător, câştigă Whitbread First Novel Award (2005) şi Commonwealth Writers' Prize for Best First Novel (2006) şi se numără printre finalistele la Man Booker Prize (2005), Guardian First Book Award (2005) şi International IMPAC Dublin Award (2007).

Acţiunea celui de-al doilea roman al său, Map of the Invisible World, se petrece în perioada de după independenţa Malaeziei şi Indoneziei. În prezent Tash Aw locuieşte în Islington, Londra.


O superbă poveste despre dragoste şi prietenie, dorinţă şi trădare pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial, când puterea colonială britanică pâlpâie din ce în ce mai slab în Malaezia. În acest teritoriu al a contrastelor extreme, care îşi caută identitatea istorică, Johnny Lim, proprietarul unei fabrici de mătase şi erou local în Kinta, încearcă să supravieţuiască. Nimic din ce-i ilegal nu-i e străin, iar afacerile sale se fac şi se desfac la adăpostul comerţului cu ţesături.

Povestea lui Johnny se întinde pe aproape şaizeci de ani, dar rămâne până la sfârşit o enigmă. Să fie Johnny monstrul fără inimă, gata de orice pentru a-şi atinge scopurile? Cine e acest om pe care unii îl văd ca pe un monstru, iar alţii ca pe o victimă?

Trei naratori - Jasper, fiul lui, Snow Soong, soţia sa, şi Peter, sfătuitorul şi prietenul său cel mai bun - ne sunt ghizi în trei călătorii diferite, care urmează însă firul aceleiaşi poveşti. O poveste care începe în toamna anului 1941, pe când britanicii se agaţă cu ultimele puteri de Asia de sud-est, iar japonezii invadează Manciuria şi traversează Siamul în drumul lor spre Malaezia. Însoţiţi de viitorul şef al poliţiei japoneze, care va rămâne în istorie ca "Demonul din Kampar" şi doi englezi - Frederick Honey şi Peter Wormwood - la fel de diferiţi pe cât pot fi un colonist odios şi un îndrăgostit de Orient, Johnny şi Snow pornesc în luna de miere spre Insulele celor Şapte Fecioare, arhipelagul malaezian fermecat, care se topeşte la orizont când apune soarele, înghiţindu-i pe călătorii rătăciţi şi toate certitudinile lor...

Construit ca un mozaic în jurul acestei călătorii şi a vieţii greu de descifrat a lui Johnny, acest roman cu reflexe schimbătoare ca ale mătăsii, ţesut din fire narative întortocheate şi subtile, are o graţie şi o armonie impresionante. Iar adevărul se ascunde probabil în jurnalul lui Snow Soong, frumoasa soţie pe care Johnny n-a izbutit s-o păstreze lângă el.


Comparat cu Pacientul englez, romanul Fabrica de mătase este o revelaţie literară publicată deja în douăzeci şi cinci de ţări, fiind distins cu Whitbread Best First Novel Award, Commonwealth Writer's Prize şi nominalizat la Man Booker Prize.

"Un roman magnific, de o forţă şi o siguranţă rare. Şi ce mare povestitor e Tash Aw!" (Doris Lessing)

"Un roman ca un vis, emoţionant şi intens, care îşi seduce cititorii pentru totdeauna." (Chang-rae Lee)

"Tash Aw orchestrează cu graţie inegalabilă un balet al volutelor narative. Provocator şi captivant, romanul se naşte la întretăierea a trei poveşti - trei puncte de vedere - despre dragoste, prietenie, trădare şi ambiţie personală, într-o lume a valorilor răsturnate." (Times Literary Supplement)

"Fabrica de mătase e o construcţie la fel de complexă şi de luxuriantă ca arhipelagul care-i serveşte drept scenă. În acest decor de o inegalabilă fascinaţie, personaje puternice, cu istorii personale tăinuite în spatele aparenţelor, intră într-un joc al măştilor subtil şi penetrant." (Lire)

Unii spun că Johnny s-ar fi născut în 1920, pe vremea tulburărilor din Taiping provocate de conflictul între hakka şi hokkieni pentru drepturile de minerit asupra unui zăcământ de cositor descoperit pe atunci în apropiere de Sungai Selim. De părinţii lui nu se ştie nimic. Probabil că erau muncitori originari din sudul Chinei, aduşi de englezi în Malaezia pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea ca să lucreze în minele din vale. Englezii îi numeau coolies, vorbă despre care se crede că ar fi o pronunţare stricată a numelui kulhi, un trib originar din statul Gujarat din India.

Fugind de inundaţii, de foamete, de sărăcia cumplită, aceşti oameni fără carte se aventurau să traverseze Marea Chinei de Sud ca să ajungă la bogatele pământuri ecuatoriale despre care avuseseră veste. Veneau mai cu seamă bărbaţii, adesea toţi tinerii dintr-un sat. Soseau numai cu dorinţa să câştige atât cât să aibă ce trimite familiilor lor ca să-i urmeze. De cele mai multe ori consideraţi de către aristocraţia instruită din nordul imperial al Chinei ţărani încă neieşiţi cu totul din sălbăticie, aceşti chinezi din sud deveniseră de-a lungul secolelor capabili să supravieţuiască în cele mai grele condiţii. Noua lor viaţă nu devenea astfel mai puţin aspră, dar găseau un loc care le dădea speranţă, un loc care putea să le aparţină, fie şi numai într-o anumită măsură.

Ei numeau locul ăsta Nanyang, adică Mările Sudului.

Chinezii meridionali au o înfăţişare net deosebită de fraţii lor din nord. Dacă nordicii sunt galbeni ca ceara şi au trăsături reci, unghiulare, care trădează înrudirea lor cu mongolii, sudicii par să fie mai vânjoşi şi au o piele care prinde grabnic soarele.

Chipurile lor sunt mai pline, trăsăturile mai calde, iar trupurile mai bine legate. În cazul unora ca tatăl meu, mai mult decât îngăduitori cu ei înşişi, se îngreunează odată cu trecerea anilor.

Desigur că toate astea nu sunt decât o generalizare menită să servească drept ghid sumar celor care nu sunt familiarizaţi cu deosebirile principale dintre rase. Drept mărturie a impreciziei acestui sistem de măsură cu palma, luaţi seama la trăsăturile mele, mai degrabă nordice decât sudice, dacă cel puţin ar putea fi socotite chinezeşti. De fapt mi s-a zis că arăt a prinţ japonez.

Am mai spus o dată că strămoşii mei veneau probabil din sudul Chinei, ceva mai precis de undeva de prin provinciile Guangdong şi Fujian, dar ar mai fi ceva de adăugat, anume că până şi în aceste două mari regiuni se vorbesc limbi diferite. Faptul nu e lipsit de importanţă, pentru că după limbă pot fi deosebiţi prietenii de duşmani. În oraşul nostru se vorbeşte mai cu seamă hokkien, dar sunt şi vorbitori de hakka, cum ar fi unchiul Tony, soţul mătuşii Baby. Hakka înseamnă "poporul oaspete" , ei fiind descendenţi ai triburilor înfrânte în bătălii din alte vremuri, obligaţi să trăiască în afara zidurilor cetăţii.

Aceşti hakka erau văzuţi de hokkieni şi de alţi chinezi din regiune drept făpturi josnice şi cu vădite apucături criminale. Nu e nici o îndoială că tradiţionalele relaţii încordate şi vrajba dintre ei şi hokkienii de pe aici s-a produs din vina lor. Singurul lor bun, adesea folosit cu şmecherie şi vicleşug, e asemănarea dintre limba vorbită de ei şi mandarina, nobila şi ceremonioasa limbă a Curţii Imperiale, fapt care le îngăduie să îşi ascundă stirpea îndoielnică. În felul ăsta, unchiul Tony, care a devenit un magnat al hotelăriei ("un hotelier" , cum zice el), s-a aranjat să-i convingă pe bancheri şi, în general, pe toţi cei din jur, că ar fi om cu studii (la Şcoala liberă din Penang şi la Institutul de Economie din Londra), când de fapt, ca şi tatăl meu, n-are şcoală şi nici brumă de cultură. Spre cinstea lui, a reuşit totuşi să se debaraseze de cel mai elocvent semn al înapoierii unui hakka, adică de înlocuirea - foarte caraghioasă de fapt - a sunetului "h" , pe care nu îl au în limba lor, cu "f" , atât în mandarină, în malaeziană, cât şi în engleză ori în orice altă limbă ar vorbi.

De pildă: Eu (intenţionat, pe când eram puşti): Azi, lângă râu, am plătit o fată ca s-o pipăi.
Unchiul Tony (pe când nu era încă magnat): "Farul lui Fristos să te ferească de făul şi de focurile Gefenei!".

Se convertise la creştinism, uitasem să vă spun.

Fireşte, numele adevărat al tatălui meu nu e Johnny Lim.

La început era cunoscut drept Lim Seng Chin, nume comun şi fără vreo semnificaţie aparte. Johnny şi-a zis el pe la sfârşitul anului 1940, când împlinea douăzeci de ani. Numele l-a luat de la Tarzan. Ştiu asta pentru că, printre puţinele hârtii rămase după moartea lui, erau câteva fotografii vechi, pătate şi cu colţurile rupte, decupate cu grijă de prin reviste şi strânse laolaltă cu o agrafă ruginită. În toate e acelaşi bărbat, cu o fâşie de pânză cam lălâie în jurul şalelor, adesea ţinând în braţe o femeie nostimă, ai cărei sâni generoşi, pe gustul american, sunt strânşi în brasieră. Într-una dintre acele fotografii, sunt amândoi urcaţi pe o buturugă de decor şi au mâinile agăţate de nişte liane. Cu ochii mijiţi, el scrutează orizontul după o primejdie necunoscută, în vreme ce ea îşi contemplă iubitul. În spatele lor, o pânză pictată de parcă ar fi fotografie reprezintă nişte coline împădurite.

O altă poză, de data asta un portret care îl prezintă pe acelaşi tip pieptos, cu broboane de sudoare pe umeri, poartă inscripţia "Johnny Weissmuller, campion olimpic".

Nu m-am dumerit eu bine din ce cauză i-o fi plăcut Johnny Weissmuller lui taică-miu. Asemănări între ei nu sunt. Iar dacă te gândeşti bine, comparaţia e de-a dreptul caraghioasă. Johnny Weissmuller: american, musculos, cu succes la femei. Johnny Lim: scund, îndesat, taciturn, un singuratic chel şi fără speranţă, cu comportament stângaci printre străini. De fapt, s-ar putea chiar spune că eu am mai multe trăsături comune cu Johnny Weissmuller, pentru că cel puţin sunt înalt şi am păr des. Faţa mi-e colţuroasă, am mai spus-o, iar nasul curios de mare şi de ascuţit pentru un chinez. În zilele mele bune, sunt unii care mă găsesc chiar arătos.

Nu e ceva neobişnuit la cei din generaţia tatălui meu să fi adoptat nume nepotrivite de-ale vedetelor. Printre prietenii tatei au fost un Rudolph Chen, un Valentino Wong, un Cary Gopal şi asociatului lui, Randolph Muttusamy, un Rock Hudson Ho, un Montgomery Hashim, cel puţin vreo trei Gary (Gary Goh, "Crazy" Gary şi încă unul pe care nu-l mai ţin bine minte, Gary picior-de-lemn). În ceea ce-i priveşte pe cei cu numele James erau mai mulţi decât aş putea eu să înşir aici. Dacă nu e nici o îndoială că acei Gary despre care vorbesc erau numiţi aşa după Gary Cooper, nu e tot aşa de limpede în privinţa celor care se numeau James: se luaseră după Dean sau după Stewart? Îi priveam când veneau în vizită la fabrică. Observam cum pun pasul, cum ţin ţigara, cum îşi poartă hainele. Oare James Dean avea gulerul ridicat sau nu în La Est de Eden? Nu puteam să fiu sigur. Ştiam că unchiul Tony îşi luase numele după Tony Curtis. Chiar el a recunoscut asta, într-un fel sau într-altul, luându- mă de şase ori cu el la Unora le place jazul.

Vedeţi, una peste alta, am avut noroc.

Numele meu a fost ales de tata. Mi-a zis Jasper.

La şcoală am aflat că venea de la numele unei pietre, un fel de mineral. Dar asta n-are nici o legătură cu ce vorbim.

Aşadar, întorcându-mă la povestea lui Johnny, se ştie că şi-a luat numele ăsta la douăzeci sau la douăzeci şi unu de ani.

Unele articole ocazionale (şi fără importanţă) despre activitatea Partidului comunist malaezian, publicate prin 1940, amintesc de cursurile şi de pamfletele unui tânăr activist numit "Johnny" Lim. Prin 1941 ghilimelele dispar, iar Johnny Lim devine Johnny Lim pentru totdeauna.

Înaintea acestui hotar în timp, viaţa lui Johnny e în mare parte pierdută în ceaţă. Iar asta pentru că e existenţa tipică a ţăranului dintr-un sătuc oarecare de pe-aici. Aşa că nu prea sunt informaţii scrise care să-l privească direct. Ce se găseşte, sunt de fapt doar istorii locale, deci de luat în seamă cu prudenţă.

Ca să vă dau o idee despre ce fel de viaţă va fi dus el, sunt în măsură să vă ofer câteva dintre datele mai interesante din cea mai importantă lucrare pe tema asta, studiul magistral din 1954 al lui R.St.J. Unwin, intitulat Satele din Malaezia de Jos, care poate fi consultat la Biblioteca Generală din Ipoh.

Unwin a fost timp de câţiva ani funcţionar în regiunea nordică, rurală, a statului Johore, iar observaţiile lui sunt îndeobşte considerate drept cele mai amănunţite şi mai exacte în materie.

Fireşte, l-am parafrazat ca să evit acuzaţiile de plagiat, dar recunosc sursa cu gratitudine:

În comparaţie cu nivelul de viaţă apusean, viaţa comunităţilor rurale e puţin dezvoltată, simplă, spartană, trebuie să recunoaştem.

Prin anii '20, nu exista electricitate în afara unui perimetru de patru, cinci kilometri în jurul capitalelor administrative ale celor mai multe state din Malaezia.

Consecinţe: o iluminare proastă, care a dus la boli de ochi; nici un divertisment după căderea serii, de fapt nici un fel de divertisment; dependenţă de lumina lumânărilor şi a lămpilor cu petrol; frecvente incendii.

În consecinţă, copiii nu ştiau ce-i aia "joaca".

Ei erau puşi să participe la munca manuală pentru care erau angajaţi părinţii lor. Cum Malaezia rurală era o societate exclusiv agricolă, asta însemna că de obicei lucrul se desfăşura în orezării, pe plantaţiile de cauciuc sau de palmieri.

Ultimele două activităţi prezentau unele avantaje, pentru că asemenea proprietăţi aparţineau englezilor sau francezilor. Pe o scară mai mică, se putea lucra şi în livezi sau în alte domenii, cum ar fi turnarea plăcilor de cauciuc pentru export în Europa, împletirea sacilor de iută sau producerea ilegală a rachiului de palmier. Orice activitate era asociată într-un fel sau altul agriculturii. Nu ca în ziua de azi, când mai peste tot la ţară se fabrică semiconductori sau aparatură de aer condiţionat, până şi în Batu Gajah.

Pe colinele răcoroase şi umede care formează coloana vertebrală a ţării există plantaţii de ceai. Mă întreb uneori dacă Johnny a fost vreodată la cules de ceai pe dealurile Cameron. Lui îi plăcea să bea ceai. Şi-l prepara de obicei slab, cu gust de portocală, atât de slab şi de palid încât prin lichid se vedeau crăpăturile fine de pe fundul ceainicului de porţelan cu smalţ verde. Când prepara ceaiul nu se grăbea, iar ca să-l bea avea nevoie de şi mai mult timp, o eternitate între două sorbituri. Făcea asta când credea că eu nu sunt prin apropiere, de parcă dorea să rămână singur cu ceaiul lui. Când termina, eu examinam ceştile, ceainicul, frunzele de ceai de pe fund, tot sperând să găsesc o indicaţie oarecare (dar despre ce, nu ştiu). N-am găsit niciodată.

Aşadar, copiii de la ţară erau încă de mici deprinşi cu greutăţile. Amenajări cât de cât decente pentru necesităţile fiziologice nu existau, nici în casă, nici în curte.

Closetul era o platformă de lemn sub care se găsea un vas mare. Sub platforma asta se strecurau animale, mai cu seamă şobolani, dar şi şopârle monitor, care mâncau atât şoareci, cât şi excremente. Distracţia preferată a acelor copii simpli de la ţară era să prindă şopârlele. Reuşeau, cu un laţ atârnat deasupra oalei de noapte: când şopârla îşi băga capul în oala cu excremente aburinde, i se strângea laţul în jurul gâtului. Apoi, şopârla devenea ori animal de companie ţinut într-un laţ legat de un stâlp, ori (cel mai adesea), era vândută la piaţă pentru carnea şi pielea ei. Această practică era încă destul de obişnuită pe când eram băieţandru.

Trecând noi cu maşina prin sate, vedeam astfel de şopârle, lungi de peste un metru, râcâind triste în ţărână, încercând să scape de sfoara din jurul gâtului. Cele mai multe erau cenuşii ca pietrele, dar erau şi unele mai mici, cu pielea parcă bătută cu diamante, mii şi mii de giuvaeruri sclipitoare albe şi negre care le acopereau fiecare centimetru de piele. Adeseori sfoara le intra în carnea gâtului, încât parcă ar fi purtat coliere de sânge.

Sătenii cei mai săraci mâncau orice fel de carne. Proteine nu prea se găseau.

Cei mai mulţi copii erau subnutriţi. De aceea tata a avut toată viaţa picioarele şi braţele subţiri, chiar dacă mai târziu făcuse burtă din pricina lipsei de stăpânire. Hrana proastă e de asemenea motivul pentru care în generaţia tatălui meu sunt mulţi pitici. Mai cu seamă în comparaţie cu mine. Eu sunt cu mai bine de treizeci de centimetri mai înalt decât tata.

Scorbutul, rahitismul, poliomielita sunt foarte des întâlnite la copii. Bineînţeles, febra tifoidă, malaria, frigurile sau gripa tropicală. Chiar holera.

Şcoli nu sunt în aceste zone rurale.

Am spus un neadevăr. Câteva şcoli există, dar sunt rezervate aristocraţiei sau copiilor din familiile avute, cum ar fi cele ale funcţionarilor de stat. Şcolile au fost create de englezi. "Dominând cele mai minunate privelişti, aceste clădiri ale şcolilor sunt superbe exemple ale experienţelor arhitecturale din colonii, îmbinând stilul edwardian cu cel malaezian" (citez direct din lucrarea domnului Unwin).

Cel care trece pe lângă vreuna dintre ele constată că într-adevăr domină peisajul înconjurător. Pajiştile lor netede şi terenurile de joc din faţa verandelor cu coloane albe se întind ca nişte oceane verzi, strălucitoare, în mijlocul junglei înconjurătoare, de un verde cenuşiu. Aceste bastioane ale educaţiei au fost edificate în mod expres pentru clasa stăpânitoare din Malaezia. Numai fiii celor mai bogaţi chinezi pot să meargă acolo. De exemplu fiul lui Johnny avea să se ducă la una dintre ele, la Colegiul Clifford din Kuala Lipis.

Acolo elevii învaţă să vorbească englezeşte. Engleza corectă, vreau să zic.

Citesc şi Dickens.

Pentru aceşti băieţi, viaţa e frumoasă, dar nu întotdeauna. Se distrează de minune. Dar trăiesc şi cele mai cumplite momente.

Ca să revin la subiectul latrinei: de fapt, platforma a fost păstrată până prin anii '60. Dar asta nu m-a privit şi pe mine. În 1947 tata a instalat primul closet la care se trăgea apa şi prima fosă septică de la nord de Kuala Lumpur, la Fabrica de mătase Armonia. Înainte aveam oale de noapte emailate. Preferata mea era una pe care erau pictaţi de mână peştişori de aur vărgaţi cu roşu şi cu negru.

Imaginaţi-vă, prin urmare, un copil ca Johnny, care creşte la marginea unui sat de pe lângă, să zicem, o plantaţie de cauciuc. El se ocupă cu colectarea latexului şi cu prinsul animalelor pentru câţiva bănuţi. Probabil că n-are nici o idee despre lumea înconjurătoare. Nu-i cunoaşte decât pe copiii celorlalţi colectori de cauciuc. Sunt singurii cu care s-a amestecat vreodată. Uneori vede maşina neagră a proprietarului plantaţiei făcându-şi drum prin sat spre Clubul Plantatorilor de la oraş. Zgomotul motorului, o hârâială metalică, îi umple urechile. Poate chiar să vadă faţa rozalie a domnului şi haina lui albă când trece maşina în goană pe lângă el. Nu e cu putinţă ca ei să-şi vorbească vreodată.

Johnny n-avea să vorbească nici măcar cu vreunul dintre chinezii bogaţi, cei care locuiesc în case mari, pline de servitori, de feţe de masă şi de generatoare electrice.

Ca un băiat ca Johnny să ajungă negustor de pânzeturi e o poveste de necrezut. Chiar că este. O ciudăţenie a naturii.

Nu-i de mirare că mulţi dintre chinezii săraci devin comuni şti. Nu toţi, dar mulţi. La fel fac şi copiii lor.

Excelenta carte a domnului Unwin creionează un tablou plin de viaţă. Este, totuşi, un studiu general, privitor la toate satele de-a lungul ţării, nu ia în consideraţie o anume regiune sau o anume comunitate. Aceasta nu e o critică, nu sunt într-o poziţie care să-mi îngăduie să fac observaţii unui asemenea învăţat, însă există un lucru de o anumită însemnătate care lipseşte din tratatul menţionat: cositorul strălucitor, argintiu, îngropat adânc în solul bogat al Văii Kinta.