Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Absurdistan


Gary Shteyngart, traducere de Roxana Patraş

24.09.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gary Shteyngart
Absurdistan
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere din engleză de Roxana Patraş.



*****

Intro
Gary Shteyngart s-a născut în 1972, la Leningrad, iar primii şapte ani de viaţă şi i-a petrecut într-un apartament sovietic cu vedere spre o statuie monumentală a lui Lenin. În 1979 părinţii săi (tatăl - inginer la o fabrica de aparate foto, mama - pianistă) hotărăsc să emigreze în Statele Unite, profitând de relaxarea politicii sovietice faţă de cetăţenii evrei. Familia Shteyngart se instalează la New York, într-un apartament fără televizor, fapt care îi permite lui Gary, după cum singur recunoaşte mai târziu, să descopere marea literatură rusă. Urmează cursurile Oberlin College din Ohio, unde obţine o diplomă în studii politice, apoi se înscrie la Hunter College, New York, unde absolvă cursuri de creative writing.

Debutează în 2003 cu The Russian Debutante Handbook, un roman satiric despre viaţa unui emigrant care pendulează între suburbiile newyorkeze şi mafia rusă. Cartea este întâmpinată cu entuziasm de critică şi de public şi este distinsă cu Stephen Crane Award for First Fiction şi National Jewish Book Award for Fiction. Anul 2006 confirmă talentul singular al lui Shteyngart. Scriitorul publică Absurdistan, roman care va fi nominalizat de New York Times Book Review printre cele mai bune zece cărţi ale anului. În 2007, prestigioasa revistă Granta îl include pe Shteyngart pe lista celor mai buni tineri prozatori americani, alături de alţi douăzeci de scriitori, printre care şi Nicole Krauss şi Jonathan Safran Foer.

În prezent Shteyngart trăieşte în New York şi predă creative writing la Columbia University şi Princeton.

*****
Sankt Petersburg. Vara lui 2001. Mama Rusie a fost prădată de avuţii şi podoabe şi a ajuns o babuşka zdrenţăroasă, care nu le mai poate oferi nimic fiilor nerecunoscători. Mafioţii şi oligarhii benchetuiesc în palatele oraşului, siguri că au pus mâna pe tot ce era de preţ. Însă pe malul Mării Caspice, în Republica Absurdsvani, a mai rămas ceva. Petrol. Pentru care se pot porni războaie. Iar Mişa Borisovici Vainberg, (anti)eroul din Absurdistan, porneşte neştiutor într-acolo, visând să-şi reîntâlnească iubita.

Mişa are 30 de ani şi 150 de kilograme. Dar cea mai importantă cifră din viaţa lui este 1.238, locul ocupat de tatăl său, Boris, în topul bogătaşilor ruşi. Nu-i de mirare că oraşul de pe Neva, cu toate bogăţiile sale, este la picioarele lui. Însă Mişa ar schimba bucuros Sankt Petersburgul pe New York. Acolo şi-a făcut studiile, acolo a întâlnit-o pe femeia vieţii lui, Rouenna, o negresă portoricană supraponderală şi cu gura slobodă. Viza pentru Statele Unite rămâne însă un miraj, pentru că Boris Vainberg îşi rezolvă problemele în afaceri foarte simplu: eliminând, la propriu, concurenţa. Ultimul rival în afaceri a fost din Oklahoma, aşa că Mişa este persona non grata pentru Unchiul Sam.

Pentru a redeveni american, evreul rus Mişa va cumpăra o cetăţenie belgiană, pe care o va obţine (logic, nu?) în Absurdistan, pe ţărmul Mării Caspice. Numai că în micuţa şi paşnica republică, plină de texani care caută petrol, între cele două grupuri etnice majoritare izbucneşte războiul civil, liderii unei tabere îi propun să fie ministru, iar o trupeşă şi cosmopolită frumuseţe locală îl atrage în braţele ei. Va renunţa Mişa la visul său american?


Roman tradus în douăzeci de ţări şi nominalizat de New York Times Book Review printre primele zece romane americane ale anului 2006.

"Gary Shteyngart este unul dintre cei mai talentaţi şi îndrăzneţi scriitori ai generaţiei sale. Pe lângă ce imaginează el în Absurdistan, filmele lui Michael Moore sunt joacă de copii. Micuţul stat caspic Absurdistan nu există, fireşte, dar cu siguranţă politicienii veroşi şi directorii lacomi ai multinaţionalelor visează în taină la aşa ceva." (The New York Observer)

"Privirea atentă a lui Shteyngart înregistrează toate ororile comice ale lumii noastre." (Kirkus Reviews)

"În comparaţie cu majoritatea scriitorilor tineri, Shteyngart este un uriaş: are ochii mai ageri, îndrăzneşte să se avânte mai departe şi izbândeşte spectaculos." (The New York Times)



Capitolul I. Noaptea în cauză

1
15 iunie 2001

Mă numesc Mişa Borisovici Vainberg şi am 30 de ani. Sunt un ins peste măsură de gras, cu ochişori albaştri, înfundaţi în orbite, cu un nas de evreu simpatic, amintind de cea mai distinsă dintre rasele de papagali, şi buzele atât de delicate, încât îţi vine să le ştergi cu dosul palmei.

De mulţi ani în şir trăiesc nici de voie, nici de nevoie la St. Petersburg, în Rusia. Oraşul ţarilor, Veneţia Nordului, capitala culturală a Rusiei... Aiurea! Prin 2001, iubitul nostru St. Leninsburg căpătase înfăţişarea fantasmagorică a unui oraş din Lumea a Treia: clădirile noastre neoclasice se scufundau în canalele astupate de gunoaie, coşmelii ciudate, înjghebate din fierătanii ruginite şi placaje, se întindeau ca un alai şi colonizau bulevardele cu odoarele iconografiei capitaliste (reclame la ţigări arătând un sportiv american care prinde un hamburger în mănuşa de baseball), dar ceea ce le întrecea pe toate era că cetăţenii noştri inteligenţi şi depresivi fuseseră înlocuiţi de o nouă rasă de mutanţi, înţoliţi în imitaţii studiate de haine occidentale; fetişcane îmbrăcate în lycra, cu sânişorii ca nişte corniţe arătând în două direcţii: New York şi Shanghai; bărbaţi în blugi Calvin Klein contrafăcuţi atârnându-le pe cur ca pe gard.

Partea bună e că, atunci când lumea te ştie de mâncău incorigibil - 150 de kile la ultima cântărire! - şi eşti şi fiul celui de-al 1.238-lea bogătan al Rusiei, tot St. Leninsburgul aleargă într-un suflet să te servească: podurile sunt basculate ca tu să treci nestingherit, iar splendidele palate se aliniază cuminţi de-a lungul canalelor, luându-ţi ochii cu frizele lor opulente. Eşti binecuvântat cu una dintre cele mai rare comori ce pot fi adăpostite de acest pământ bogat în minereu. Eşti binecuvântat cu respect.

În noaptea de 15 iunie a catastrofalului an 2001 mă bucuram din plin de respectul prietenilor mei într-un restaurant numit "Casa pescarului rus", aflat pe insula Krestovski (centrul istoric al Sankt-Petersburgului - n.trad.), una dintre oazele de verdeaţă din delta râului Neva. Insula Krestovski este locul în care noi, bogătaşii, ne imaginăm că trăim într-o Elveţie postsovietică şi, târându-ne agale oasele de-a lungul pistelor pentru bicicletă din preajma cotegezurilor (pronunţie rusească a cuvântului englez cottage: reşedinţă de vară, vilă de vacanţă tipic britanică - n.trad.) şi a taun hauzizurilor (pronunţie rusească a cuvântului englez town house: casă de oraş - n.trad.), ne umflăm plămânii cu un aer care pare importat direct din creierii Alpilor.

Toată şmecheria la "Casa pescarului..." e că-ţi prinzi peştele din iaz cu mâna ta şi, pentru numai cinj' de dolari americani la kil, personalul de la bucătărie ţi-l afumă sau ţi-l frige pe jăratic.

În noaptea pe care poliţia a numit-o ulterior "noaptea în cauză", ne adunaserăm în jurul pontonului numit "Somonul borţos" şi, urlând la slugile noastre, goleam carafă după carafă de riesling californian tânăr, în timp ce mobilnik-urile noastre Nokia ne alertau cu acea grabă specifică numai Nopţilor Albe.

Atunci când o dâră rozalie lăsată în urmă de soarele nordic strangulează întunericul şi locuitorii oraşului nostru căzut în ruină sunt nevoiţi să vegheze necontenit din cauza ei. Atunci când nu-ţi rămâne nimic mai bun de făcut decât să-ţi bei minţile, tu şi cu "drughii" (din rus. drug: prieten - n.trad.) tăi, până răsar zorile.

Să vă mai zic un lucru: fără tovarăşi de nădejde te poţi îneca foarte uşor în marea Rusie. După decenii în care ai înghiţit agitprop-ul familial al părinţilor ("Ne vom da viaţa pentru voi!" ne tot împuiau ei urechile), după ce ai supravieţuit intruziunii sufocante a familiei tradiţionale ruse ("Nu ne lăsaţi!" ne implorau cu lacrimi în ochi), după socializarea tâmpită băgată pe gât de profesori şi directori de întreprinderi ("O să vă priponim de pereţi hui-urile circumcise!" eram întruna ameninţaţi), nu-ţi mai rămâne decât să adaşti la o bere într-un chioşc împuţit, alături de doi tovarăşi la fel de rataţi ca tine.
- Sănătate, Mişa Borisovici!
- Noroc, Dimitri Ivanovici!
- Pentru armată, aviaţie şi pentru întreaga flotă sovietică... Până la fund!

Sunt un individ modest, căutând desfătările însingurării melancolice, şi de aceea nu mă laud cu foarte mulţi prieteni. Cel mai de încredere tovarăş al meu din întreaga Rusie este un fost american căruia îmi place să-i spun Alioşa-Bob. Născut prin nordul statului New York şi botezat Robert Lipshitz, acest vulturaş pleşuv (îi zic aşa pentru că de la 25 de ani nu i-a mai rămas nici urmă de păr pe creştetul arcuit ca un dom) a zburat acu' opt ani până-n St. Leninsburg şi a fost transformat, în virtutea alcoolismului şi inerţiei, într-un biznizman rus de succes, rebotezat Alioşa şi devenit proprietarul firmei import-export ExcessHollywood, o afacere scoţând un profit enorm din vânzarea de DVD-uri, dar şi ibovnicul Svetlanei, o prospătură cu zvâc de prin partea locului. Pe lângă că-i chel, Alioşa-Bob mai are şi faţa ciupită de vărsat, alungită de o ţăcălie roşcovană, doi ochi albăstrii şi apoşi, care te prostesc pe loc cu aerul lor lăcrimos, şi buze enorme, dar încleştate, stropite cât se poate de des cu vodcă. Un tip ras în cap de la metrou i-a zis odată că arată ca un gnussni jid sau, în traducere, ca un "jidan împuţit", şi cred că majoritatea oamenilor îl văd în felul acesta. Eu, unul, cu siguranţă asta am crezut atunci când, ajuns în inima Americii, acu' treişpe ani, l-am întâlnit la Accidental College (nume parodic pentru Occidental College - n.trad.), eu fiind mai mare decât el şi poate mai învăţat.

Alioşa-Bob şi cu mine avem un hobby interesant, căruia ne dăruim cu pasiune ori de câte ori e posibil. Ne imaginăm în ipostaza de Domni Iubitori de Rap. Opera noastră se întinde de la improvizaţiile old school, reprezentate de Ice Cube, Ice T şi Public Enemy, până la ritmurile senzuale ale actualului ghetto tech, un hibrid între Miami bass, linii melodice de Chicago ghetto şi muzica electronică din Detroit. S-ar putea ca un cititor modern să fie familiar cu melodia Ass'n'Titties de DJ Assault, care este, poate, şi indiscutabila operă fondatoare a întregului gen.

În noaptea "în cauză", am dat drumul trebii, începând cu nişte versuri nesofisticate pe care-mi place să le cânt în zilele de vară: Vaaai de tine, Uiţi cu cine eşti Ţine-ţi gura C-o păţeşti! Alioşa-Bob, îmbrăcat cu nişte pantaloni pescăreşti sfâşiaţi de la Helmut Lang şi într-un hanorac de la Accidental College, a prins din zbor linia cântecului şi a completat: Hai, păpuşă, Crezi că mă faci? Mişcă-ţi curu' Mai în draci.

Melodiile noastre se ridicau în tării, pe deasupra celor patru pontoane ale "Casei pescarului rus" ("Somonul borţos", "Nisetrul imperial", "Păstrăguşul capricios" şi "Dulcele peştişor auriu"), pe deasupra întregului iezuleţ, oricare ar fi numele acestuia ("Iazul dolăraşului"? "Heleşteul euroiului"?) şi pe deasupra şopronului ce ţinea loc de parcare, unde unul dintre acei bibani bulbucaţi şi mutălăi angajaţi de restaurant tocmai îmi parcase Land Rover-ul nou-nouţ.
- Vino-ncoace, bagaboanto, Haide să ţi-o dau la clanţă Că te ştie cartierul C-ai ajuns la performanţă.
- Arde-o, n-o lăsa, Snack Daddy! mă tot îmbărbăta Alioşa Bob, folosindu-se de porecla mea din Accidental College.
- Eu sunt Vainberg Îmi plac fetele din oraş Să le miros peste tot Cu nasul meu de ovreiaş Mişcă căcatu' din tine Saltă curul ăla mişto Târfă cu bucile pline Yo, yo, yo!!!

Rusia fiind o naţie de ţărani băgăcioşi ajunşi peste noapte într-o modernitate dubioasă, întotdeauna se va găsi vreun idiot care va face pe dracu-n patru să-ţi strice distracţia. Aşa că, nici una, nici două, unul dintre biznizmen-ii care şedeau la masa vecină, un individ de talie mijlocie, cu moacă de criminal şi ţinând pe după umăr o gagică pufoasă ca un aluat dospit, agăţată dintr-un loc unde cresc multe vaci, se bagă-n vorbă şi zice:
- Bre, da' ce v-a apucat să cântaţi ca nişte emigranţi africani? Păreţi băieţi deştepţi! (Cu alte cuvinte, curat "jidani împuţiţi"! mi-am zis eu). N-ar fi mai frumos să recitaţi ceva din Puşkin? Parcă avea el nişte versuri faine despre Nopţile Albe... Ar merge la fix pe-o vreme ca asta!...
- Ei, tataie, dacă Puşkin ar trăi acu', ar fi un rapper beton, i-am răspuns eu.
- Chiar aşa! a sărit şi Alioşa-Bob. I-ar zice toţi MC Push!
- Fight the power! i-am zis eu în engleză.

Amicul de la masa vecină, care-l iubea într-atât pe Puşkin, rămase cu gura căscată. Mă rog, asta se întâmplă de obicei atunci când nu ştii nici o boabă englezeşte. Îţi mănâncă pisica limba.
- Să v-ajute Dumnezeu, măi copchii! rosti el în cele din urmă, luându-şi prietena de-o aripă şi conducând-o spre cealaltă parte a pontonului.

"Copchii"? Aşa vorbea ăsta despre noi doi? Oare ce-ar fi făcut un Ice Cube sau un Ice T într-o asemenea situaţie? Imediat mi-am înşfăcat mobilnik-ul gata-gata să formez numărul psihologului meu din Park Avenue, doctorul Levine, ca să-i zic că, pentru a nu ştiu câta oară, fusesem insultat şi rănit de unul dintre fraţii mei ruşi.

P-ormă l-am auzit pe servitorul meu Timofei sunând cristalin dintr-un clopoţel special. Pe loc am scăpat mobilnik-ul din mână, amicul iubitor de Puşkin dispăru cu tot cu gagica lui de pe ponton, pontonul însuşi îşi luase zborul şi plutea într-o altă dimensiune, în fine, chiar şi doctorul Levine, înfăşurat în bla-bla-urile lui americane, se făcuse mic-mic şi ajunsese o gângăveală îndepărtată.

Era ora mesei.

Cu o temenea pân' la pământ, servitorul Timofei îmi înfăţişă o tabla cu frigărui de morun şi o carafă de whisky Black Label.

Am căzut răpus pe scaunul de plastic care, sub greutatea mea, se strâmbă şi se contorsionă ca o sculptură modernă. Cu ochii închişi, m-am aplecat să-mi desfăt nările cu parfumul morunului de parcă aş fi rostit o rugăciune. Pulpele mi se încleştară, îmi frecam o gleznă de alta cu nerăbdare şi îngrijorare. M-am pregătit pentru masă urmând un ritual numai al meu: cu furculiţa în mâna stângă şi cu pumnul drept, de stăpân absolut, stând liniştit în poală, dar gata să trăsnească pe oricine ar fi îndrăznit să-mi ia potolul din faţă.

Am muşcat în sfârşit din frigăruile de morun, umplându-mi gura cu marginile crocante, puţin arse, şi cu mijlocul moale şi pufos. Trupul începu să mi se bâţâie ca un Leviatan îmbrăcat în trening Puma, burdihanul meu eroic începu să mistuie, învârtindu-se în contra acelor de ceasornic, ţâţele mele umflate se plesneau una de alta. Nălucirile pe care mâncarea mi le provoacă de obicei se arătară şi acum: eu, tătuca şi tânăra mea mamă, adunaţi cu toţii alături într-o barcă aureolată, cioplită anume ca să semene cu o lebădă plutind prin galeriile unei peşteri, muzica triumfală de pe vremea lui Stalin învăluindu-ne cu căldură ("Uite ce carnet! Ce mai carnet! Măreţ şi roşu, mi l-au dat de la soviet!"), mâinile asudate ale tătucii frecându-mă pe burtică şi trăgându-mi nădragii în sus, mâinile catifelate şi uscate ale mămicii atunci când îşi trecea degetele peste ceafa mea, un cor de voci tabagice şi obosite cântându-mi la ureche: "Te iubim, Mişa! Te iubim, ursuleţule!" Trupul meu începu să bată mătănii aşa cum fac babele în biserică atunci când, subjugate de dumnezeul lor, se închină.

Mânjit pe bărbie cu tot felul de sucuri de morun şi cu ţâţele tremurând de parcă aş fi fost frecat cu gheaţă pe piept, am mântuit prima porţie de frigărui, apoi pe a doua. Înc-o halcă de peşte bine asezonat cu pătrunjel şi cu ulei de măsline se topi fără urmă în gura mea. Am sorbit miresmele mării, încleştând pumnul drept, cu unghiile înfipte în carne, cu nasu-n farfurie, cu parfumul morunului încă stăruindu-mi în nas. Simţeam cum îmi sfârâie hui-ul în nădragi, gata să-şi dea drumul de bucurie.

După care... totul se sfârşi. Frigăruile dispărură de pe faţa pământului. Nu rămăseserăm decât eu şi farfuria mea goală.

Fusesem lăsat fără nimic dinainte. Vai de mine şi de mine! Unde mă aflam? Mă simţeam ca un ursuleţ abandonat care-şi pierduse peştişorul. M-am stropit pe faţă cu un pahar de apă, apoi m-am tamponat uşor cu un şervet pe care Timofei mi-l atârnase grijuliu la gât ca să nu mă mânjesc pe trening. Am apucat carafa de Black Label cu încredere, am lipit-o de gură zvâcnind scurt din încheietura mâinii şi, într-o clipită, sufletul ei mi s-a strecurat printre buzele amorţite, lunecând pe gâtlej.

Lumea din jurul meu lucea ca aurul. Amurgea. Un pâlc de anini tremura într-un halou de lumină; dintre anini se auzeau triluri şi seara se umplea de zvonul scatiilor, păsărelele acelea gălbenele şi dungate din cântecele copilăriei noastre. Pentru o clipă, am împietrit într-o ipostază pastorală, cu gândurile fugindu-mi spre tătuca. El se născuse într-un cătun şi viaţa la ţară i se potrivea de minune. Numai acolo - abandonat într-un grajd, bezmetic de somn, gol-goluţ şi urât ca noaptea, dar totuşi cu mintea trează - trăsăturile aramaice ale feţei lui buhăite ar fi putut fi atinse de fiorii dulci ai fericirii. Într-o zi o să-l aduc aici, la "Casa pescarului rus"! Într-o zi o să-i cumpăr câteva sticle de Stegarul, vodca lui preferată, o să-l conduc până la cel mai îndepărtat ponton, o să-mi trec braţul în jurul umerilor lui ninşi de mătreaţă, capul lui de lemur o să mi se culce uşurel pe perna de şuncă de la subsuori, iar eu o să-l fac să înţeleagă în sfârşit că, în ciuda tuturor dezamăgirilor cu care l-am amărât în ultimii douăzeci de ani, noi doi suntem legaţi pe vecie.

Eliberându-mă de transa în care căzusem datorită hranei, am observat pe loc că situaţia demografică de pe ponton era în plină schimbare. Un grup de tovarăşi îmbrăcaţi în sacouri albastre se ivise de nicăieri. Erau conduşi de un bou care făcea pe animatorul, îi despărţea pe ăilalţi în echipe, le dădea să ţină cu mâinile lor firave nişte ditamai undiţele şi-i îndemna să cânte la unison: "Peş-ti-şor! Peş-ti-şor! Peş-ti-şor!". Ce dracu' se întâmpla aicea? Ăsta era primul semn al noii clase de mijloc ruse? Oare idioţii ăştia lucrau pentru o bancă nemţească? Aveau o faţă de parcă-şi căpătaseră masterele în economie în America... Între timp, toţi ochii fură atraşi de apariţia izbitoare a unei femei îmbrăcate într-o rochie albă până-n pământ, cu un şirag de perle negre la gât, privind visătoare luciul apei. Era una dintre acele femei care rămăseseră elegante într-un mod misterios şi părea că păşise în prezent direct din anul 1913, ca şi cum cravata roşie de pionier şi rubaştele stahanoviştilor de pe vremea porcăriilor de soviete niciodată nu-i împovăraseră umerii delicaţi.

Trebuie să vă spun că nu mă fascinează deloc asemenea apariţii.

Cum este posibil să trăieşti în afara istoriei? Şi cine îşi poate aroga dreptul la imunitate doar în virtutea frumuseţii şi educaţiei? Singura consolare era că nici această fermecătoare creatură, nici gureşii lucrători de la Deutsche Bank care acum strigau la unison "So-mon! So-mon!" nu vor prinde nici un oscior de peştişor gustos. Tătuca şi cu mine avem o înţelegere cu cei de la "Casa pescarului rus": ori de câte ori un Vainberg apuca o undiţă, nepotul patronului trebuia să-şi pună în grabă tubul de oxigen, să înoate repejor pe sub pontoane şi să agaţe direct în cârlig peştanul cel gras. Aşa că, oricât şi-ar fi dat silinţa, nici mama ţarinelor cu rochie albă şi cu perle negre n-ar fi avut cum să se aleagă cu mai mult de un somon olog şi aţos.

Totuşi, n-ai cum să ignori istoria! În noaptea "în cauză" Alioşa-Bob şi cu mine eram însoţiţi de trei exemplare superbe ale rasei femeieşti: Rouenna, dragostea vieţii mele, venită în vizită pentru două săptămâni tocmai din Bronx, New York, Svetlana, frumuseţea cu ochi de tătăroaică a lui Alioşa-Bob, PR Executive pentru un lanţ de parfumerii, şi Liuba, ţărăncuţa de 21 de ani pe care tătuca o luase de nevastă.

Trebuie să vă spun că alăturarea acestor trei femei mă neliniştea (de asemenea, să ştiţi că am manifestări de anxietate când e vorba de femei în general). Svetlana şi Rouenna au personalităţi agresive; Liuba şi Rouenna n-aveau nici după ce bea apă pe vremuri, deci sunt lipsite de rafinament; iar Svetlana şi Liuba, fiind rusoaice, prezintă simptomele unei depresii moderate, cu rădăcini în traumele copilăriei lor nefericite (cf. Spiru Papadapolis, "Ia laba de pe piroşca mea: conflictul transgeneraţional în familiile postsovietice", în Analele psihiatriei postlacaniene, Boulder, Paris, vol. 23, nr. 8, 1997). O parte din mine se aştepta ca dracu' să-şi bage coada între femei sau să iasă "foc de artificii", aşa cum zic americanii. O altă parte din mine nu-şi dorea decât ca târfa aia cu pretenţii (vorbesc de Svetlana) s-o ia peste bot.

În timp ce Alioşa-Bob şi cu mine o trăgeam mai departe cu "răpăiala" noastră, servitoarea Liubei se îngrijise de frumuseţea fetelor, dându-le din belşug cu pudră şi ruj într-una dintre bărăcuţele construite în "Casa pescarului..." special pentru aşa ceva. Când ni se alăturară pe ponton puţeau a lămâie de sinteză (cu o nuanţă de transpiraţie naturală), buzişoarele delicioase le străluceau în lumina apusului de vară, iar glăscioarele lor bâzâitoare se prinseră într-o conversaţie interesantă, căci ridicau în slăvi Stockmannul, un centru comercial finlandez de pe Nevski Prospekt, artera cea mai circulată a St. Leninsburgului.

Tocmai sporovăiau despre un articol de vară mai deosebit - nişte prosoape finlandeze scărmănate manual care costau numai zece dolari bucata - distingându-se prin culoarea total nerusească şi şocant de occidentală, adică portocaliu.

Ascultând povestea prosopelului portocaliu, am simţit că hui-ul meu tăiat împrejur crescuse de-un deget şi-şi scosese căpşorul purpuriu. Femeile astea ale noastre aveau pe vino-ncoa'! Ei, în afară de Liuba, desigur, care este cu unşpe ani mai tânără decât mine şi din întâmplare îşi petrece nopţile gemând fără convingere sub greutatea lui tătuca, care are un ditai hui-ul, cât o broască ţestoasă (pe care - binecuvântate fie amintirile dragi ale copilăriei! - încercam să-l înşfac cu mânuţele mele de bebeluş atunci când se bălăngănea în cadă).

Şi nu care cumva să credeţi că mă înfierbântasem pentru Svetlana! În ciuda unor calităţi precum figura mongolă, puloverul italian cu găurele şi distanţa măsurată cu grijă ca să pară o atitudine sexy, de rusoaică educată, ei bine, să ştiţi că eu refuz cu îndârjire să mă culc cu compatrioatele mele! Numai Dumnezeu ştie pe unde dracu' au umblat! Aşa că nu rămânea la socoteală decât micuţa Rouenna Sales (nume pronunţat spanioleşte "Sa-lez"), iubita mea mătăhăloasă din Bronx, vrăbiuţa multiculturală cu părul sârmos, strâns la spate cu un baticuţ, cu nasul ei lucios şi maroniu în formă de pară, ahtiat după săruturi şi loţiuni.
- I think, spuse mama mea vitregă în engleză ca să-i facă plăcere Rouennei. I thought, adăugă ea. Avea necazuri mari cu timpurile verbale, sărăcuţa! I think, I thought... I think, I thought... (Eu cred, credeam, engl. - n.trad.) I sink, I sought... I sink, I sought... (Eu scufund, am căutat, joc de cuvinte bazat pe omonimia dintre pronunţia greşită a verbului to think - a crede şi formele verbelor to sink - a scufunda şi to seek - a căuta - n.trad.)
- Pe cine înfunzi, drăguţă? întrebă Svetlana, schimbându-şi poziţia cu nervozitate.

Dar Liuba nu se dădea uşor bătută când venea vorba să se exprime într-o limbă nouă şi atât de promiţătoare. Căsătorită de aproape doi ani cu cel de-al 1.238-lea bogătaş al Rusiei, draga de ea devenise conştientă, în sfârşit, de adevărata-i valoare. Nu demult, un doctor milanez fusese angajat să-i şteargă toţi pistruii portocalii ce-i înconjurau năsucul, în timp ce un chirurg din Bilbao se pornise spre Rusia ca să-i modeleze fălcuţele dolofane de puştoaică (care o făceau să pară mai de treabă, ca o ţărancă săracă şi abia ieşită din adolescenţă).
- Cred-credeam, ciripi Liuba în englezeşte, că prosop oranj tare urât. Pentru fete îi drăguţ lavanda, pentru băiet ca soţul meu, Boris, albastru-deschis, pentru servitor, negru, că mâna ei deja murdară.
- Mânca-ţi-aş, păpuşă! sări Rouenna. Eşti hardcore! (dură, engl. - n.trad.)
- Ce-i aia "harcourt"?
- Spui măgării despre slujitori. Că au mâinile murdare şi restul...
- I sink... răspunse Liuba pe englezeşte, uitându-se din ce în ce mai ruşinată spre bătăturile provinciale de pe mâini.

Apoi îmi şopti în ruseşte:
- Spune-i tu, Mişa, că înainte să-l întâlnesc pe tăticul tău am fost şi eu nenorocită...
- Liuba a fost săracă înainte de 1998, îi explicai eu Rouennei în engleză. Da' pe urmă s-a însurat tata cu ea.
- Aşa-i, surioară? o întrebă Rouenna.
- Îmi spui mie soră? şopti Liuba, emoţionată până la lacrimi şi cutremurată pe de-a-ntregul în sufletu-i de rusoaică.

Undiţa-i alunecă din mâini şi-şi desfăcu braţele larg.
- Atunci şi eu vreau să fiu surioara ta, Rouennacika dragă!
- Da' nu-i decât o expresie afro-americană, i-am explicat eu.
- Chiar aşa! întări Rouenna, apropiindu-se s-o îmbrăţişeze pe Liuba, care mai-mai să plângă, nu altceva. Că, după câte văd io, voi, ruşii, nu sunteţi decât o gaşcă de negri.
- Ce-ai zis? sări Svetlana ca arsă.
- Nu mi-o lua în nume de rău! se feri Rouenna. Am zis-o ca pe-un compliment.
- Ăsta nu-i compliment! mârâi Svetlana. Poftim, fă-ne şi pe noi să înţelegem!
- Calmează-te, scumpete, o linişti Rouenna. N-am zis decât că, mă rog... bărbaţii voştri n-are ce munci, toată lumea o şterge cân' a încurcat-o, copiii-s bolnavi de astm şi voi staţi numa' pân' cârciumi.
- Mişa nu stă numa' prin cârciumi, i-o tăie Svetlana. Nici eu nu stau numa' prin cârciumi.
- Daaa... da' voi sunteţi altfel decât alţii. Voi semănaţi cu OG-ii [prescurtare de la "Original Gangsters" - Gangsteri adevăraţi - n.trad.), spuse Rouenna, schiţând cu mâna un salut, ca în ghetou.
- Ce-ai zis?
- Gangsteri adevăraţi, îi explică Alioşa-Bob.
- Uită-te şi tu la Mişa, continuă Rouenna. Tac-su a omorât un biznizman american din cauza unui căcat şi-acuma ăştia nu-i mai dau căcata aia de viză americană. Păi asta-i hardcore!
- Nu-i numai din cauza lu' tătuca, am şoptit. Consulatul american e de vină... şi Departamentul de Stat. Mă urăsc...
- Încă o dată vă-ntreb: ce-i "harcourt"? întrebă Liuba tot mai nedumerită, nesigură pe sensurile conversaţiei şi, mai ales, dacă ea şi cu Rouenna mai erau încă "surioare".

Svetlana se întoarse spre mine şi spre Alioşa-Bob cu mâinile în şoldurile-i anemice.
- Numai voi sunteţi de vină! zise Svetlana pe ruseşte, făcând spume la gură. Voi şi rapul ăla cretin! Şi tâmpenia aia de ghetto tech. Nu-i de mirare că lumea ne tratează ca pe nişte animale!
- Ne distram şi noi oleacă, se apără Alioşa-Bob.
- Dacă vrei să fii un rus adevărat, îi puse Svetlana piciorul în prag, trebuie să te gândeşti la ce fel de imagine vrei să proiectezi în afară. Şi-aşa toată lumea spune despre noi că suntem o naţie de hoţi şi de curve. Trebuie să ne rebranduim, înţelegi?
- Îmi cer scuze în genunchi, sufleţelule, spuse Alioşa-Bob cu mâinile împreunate în dreptul inimii lui minuscule. Gata, de-acuma n-o să mai cântăm rap în faţa ta! O să ne străduim şi cu imaginea...
- La naiba, ce dracu' aberaţi voi acolo, măi cioroilor? se impacientă Rouenna. Da' vorbiţi, fraţilor, engleza! Svetlana se întoarse către mine săgetându-mă cu ochii ei nedefiniţi şi fioroşi. M-am dat puţin înapoi, cât pe ce să cad de-a berbeleacul în apele "Somonului borţos", fiind pe punctul de a forma numărul de urgenţă al doctorului Levine. Chiar atunci apăru servitorul meu Timofei, cu răsuflarea tăiată de la alergătură, aproape gâtuit de damful propriei respiraţii.
- Aoleo, batiuşka (tăicuţă, rus. - n.trad.), strigă Timofei sacadat, ca să-şi poată trage sufletul. Iertaţi-l pe Timofei pentru deranj, îl iertaţi? Că el e-un neisprăvit la fel ca ceilalţi... Dar, domnule, trebuie să vă avertizez! Vine poliţia! Şi mă tem că o caută pe luminăţia ta!...

Nu prea m-am prins ce voia să zică până când n-am auzit un ţipăt baritonal dinspre pontonul "Păstrăguşului capricios".
- Poliţia! urlă un gentleman de prin preajmă.

Tinerii lucrători la bancă, cu tot cu masterele lor în economie căpătate în America, bătrâna ţarină în rochia ei albă cu perle negre, biznizman-ul iubitor de Puşkin, cu toţii îşi luaseră picioarele la spinare spre parcarea unde Land Rover-urile lor stăteau pe tuşă. Trei jandarmi corpolenţi alergau deja după ei, ba chiar la un moment dat îi şi depăşiră, preocupaţi să-şi ţină pe vârful capetelor noile caschete din dotare, albastre şi cu emblema vulturului rus bicefal. În urma lor venea şeful, un bărbat mai în vârstă, în haine civile, care se mişca agale, cu mâinile în buzunare.

Mi-era acum destul de clar că porcii ăia veneau drept spre mine. Alioşa-Bob se dădu mai aproape şi încercă să mă cuprindă de jur împrejur, de parcă s-ar fi temut să nu mă duc cu cracii în sus. Dar eu eram hotărât să-mi susţin cauza! Ce netrebnicie! În ţări civilizate precum Canada, un cetăţean mai înfipt şi partida lui de pescuit sunt lăsaţi în pace de autorităţi până şi atunci când comit o infracţiune. Bărbatul mai în vârstă îmbrăcat în haine civile, pe care abia mai târziu am aflat că-l cheamă într-un fel foarte apetisant, Belughin (exact ca pe caviar), îl dădu la o parte cu blândeţe pe prietenul meu. Apoi îşi postă nasul borcănat la un centimetru de al meu, de am ajuns să mă holbez direct în ochii gălbui şi injectaţi ai acestui moşneag, o meclă care în Rusia exprimă şi autoritate, şi incompetenţă. Se uita la mine fâstâcindu-se, de parcă ar fi vrut să-mi ceară nişte parale.
- Mişa Vainberg? mi se adresă el.
- Da. Şi ce-i cu asta? răspunsei eu tăios, ca şi cum l-aş fi pus la punct cu o întrebare de genul: "Bă vericule, tu ştii cine sunt eu?"
- Tăticul tău tocmai a fost omorât pe Podul Palatului, îmi comunică poliţistul. De o mină. Un turist german a înregistrat totul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer