Câmpia de foc

Ion Aramă (18 octombrie 1936 - 26 septembrie 2004) a fost un scriitor şi ziarist militar din aceeaşi generaţie cu Ion Grecea şi Ion Lotreanu. Ion Aramă a urmat cursurile Liceului Militar de Marină din Galaţi, unde şi-a descoperit dragostea pentru mare şi pentru viaţa ostăşească. Între 1954 şi 1968, a lucrat ca redactor la gazeta Flota Patriei din Constanţa, urmând în paralel cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti.

După ce s-a mutat la Bucureşti în 1968, Ion Aramă a fost redactor-şef la Editura Militară până în 1981, timp în care a redactat peste 150 de cărţi. A lucrat cu Nichita Stănescu la volumul Un pământ numit România, cu D.R. Popescu la Prea mic pentru un război atât de mare, cu Virgil Carianopol, Laurenţiu Fulga, Gheorghe Tomozei, Marin Preda şi alţii. Între 1982 şi 1993 a fost redactor, apoi redactor-şef adjunct, la ziarul Apărarea Patriei şi, respectiv, la revista Viaţa Armatei.

A publicat 30 de romane originale inspirate din istoria României şi din viaţa marinarilor militari, şi 9 traduceri din literatura universală. Cărţile sale, publicate între 1959 şi 2002, ocupă un întreg raft de bibliotecă (treizeci de volume originale, la care se adaugă nouă traduceri din literatura universală). Printre cele mai cunoscute romane scrise de Ion Aramă amintim: Cu Bricul Mircea în jurul Europei, Rapsodia albastră, Furtuna albă, Ţărm fără catarge, Ne-aşteaptă marea - inspirate din viaţa marinarilor militari, Trecătoarea de fier, Câmpia de foc, Ultima redută, Detaşamentul Călina, Mareşalul şi soldatul, Am fost cu toţii soldaţi - inspirate din evenimentele primului şi celui de-al doilea război mondial.

A devenit membru al Uniunii Scriitorilor (1972) şi doctor în filologie (1988). După 1993, a fost membru fondator al Ligii navale române şi redactor-şef al revistei Marea Noastră pentru tineret.
Roman istoric, de acţiune şi de spionaj, Câmpia de foc ne duce înapoi în timp într-o călătorie în vremea primului război mondial, continuând acţiunea din Trecătoarea de fier de acelaşi autor. Cele două romane au avut mare succes la public când au văzut lumina tiparului pentru prima dată acum 40 de ani, sub auspiciile Editurii Militare. Pasionat de istorie, scriitorul îmbină realitatea acelor vremuri, minuţios documentată, cu ficţiunea realizând o cronică a războiului care culminează cu actul unirii de la 1 Decembrie 1918.

"Ion Aramă merge la ţintă - şi la inima cititorului - cu o sinceritate dezarmantă. Romanele sale par acum ca nişte fotografii sepia ale unei epoci revolute. Se constituie într-o frescă de crâmpei social. Acest lucru dă perenitate şi soliditate operei lui Ion Aramă, unul dintre cei mai de seamă scriitori care, cu onoare, au purtat uniforma militară".(Constantin Strună, revista Viaţa Armatei, 1997).


Nr. 012185 / Iaşi, 26 august 1917


Generalul Eremia Grigorescu urmărea cu înfrigurare mişcările inamicului, încercând să-i ghicească la timp intenţiile. În primele zile de după eşecul lui Mackensen la Mărăşeşti, se părea că adversarul, descurajat, a renunţat pentru o vreme la planul său temerar. Pe front se dădeau numai lupte locale, incursiuni de patrule, menite mai mult să determine tăria trupelor aflate pe front. Curând însă, apărură semnele unei pregătiri înfrigurate pentru ofensivă. Buletinele de informaţii aduceau veşti neliniştitoare. Pe şoseaua Focşani-Găgeşti înaintează spre nord coloane masive de infanterie inamică, raporta observatorul balonului captiv nr. 4. Artileria inamică a bombardat pădurea la Răzoare; sectorul din stânga al Diviziei 13 a fost atacat cu obuze lacrimogene; patrulele constataseră că la nord de Soveja se organizaseră centre de rezistenţă cu mitraliere; în zona Oituz, aviatorii văzuseră convoaie de chesoane de artilerie...

Fără-ndoială că Mackensen pregăteşte iarăşi o "lovitură de berbec", îşi spuse generalul. Întrebarea este unde anume. Hotărî să raporteze Marelui Cartier concluziile sale, cerând ca frontul să se păstreze în stare de alarmă, iar proiectatele mişcări de trupe şi mutarea unor baterii de artilerie să fie amânate până se va contura exact direcţia acestui atac...

La 28 august "lovitura de berbec" se produse. Obişnuita pregătire de artilerie, dezlănţuită de dimineaţă, avea o intensitate deosebită în sectorul Muncelu, la nord-vest de Panciu. Apărarea antiaeriană dezlănţui focul împotriva avioanelor care reglau tirul artileriei. Cele patru baloane din dotarea Armatei I se înălţară, pentru a supraveghea desfăşurarea luptei.

Generalul Grigorescu înţelese repede intenţia inamicului: văzând că la Mărăşeşti frontul nu poate fi străpuns, el va încerca să lovească în punctul socotit mai slab, dintre Armatele I şi II române. Sectorul atacat era apărat de unităţi ruse; grav lovite de pregătirea de artilerie, ele nu rezistară atacului infanteriei şi părăsiră poziţiile. În spărtura creată, germanii introduceau noi şi noi trupe...

Regimentele 18 Gorj şi 2 Vânători fură trimise în grabă spre a stăvili înaintarea inamicului, care punea în primejdie flancul Armatei a II-a.

Când ajunseră pe culmea dealului unde urmau să pornească la contraatac, gorjenii se opriră o clipă să răsufle. Sergentul Merin, comandantul plutonului, se uită în preajmă după Negreanu, prietenul lui nedespărţit din prima zi a războiului:
- Unde eşti, vere?
- Aici, dom' sergent.
- Ia nu mă mai domni, se supără Merin. Mai bine uită-te, că ai ochi mai ageri, şi caută un loc pentru puşca-mitralieră.

În spatele lor se înălţau, la nesfârşit parcă, dealurile cu coame lungi; în faţă, o vale lungă şi cu pantă repede, acoperită cu copăcei şi cu tufişuri dese. Prin frunziş se zăreau, ici şi colo, sclipind armele şi căştile infanteriştilor duşmani.
- Mă, bine-i spuseră Dealul Rotunda, se miră Negreanu. Parcă-i o gogoaşă.
- Găsişi, mă, loc de tragere?
- Ho, Merine, că pân-ajung ei aici avem vreme şi de-o ţigară.

Se lungi totuşi îndărătul unei moviliţe şi începu să-şi sape locaşul de tragere. Ceilalţi din pluton făceau la fel, glumind şi hârjonindu-se. Mai văzuseră ei atacuri; mulţi cunoscuseră războiul de la început, în bătăliile inegale de la Vulcan şi Târgu-Jiu; şi mai mulţi trăiseră în cea de-a doua parte a campaniei zilele de triumf ale ofensivei de la Mărăşti. E drept, căzuseră dintre ei destui, dar tot mai erau mulţi care să ducă mai departe steagul luptei neînfricate.

Locotenentul Firoiu se apropie de poziţia lor:
- Ai grijă, Merine. Vârful ofensivei inamice este chiar în dreptul nostru. Spune băieţilor să nu facă Oltenia de râs!
- Tot oltenii, săracii... făcu mucalitul plutonului, un răcan venit de la batalionul de marş după pierderile suferite la Mărăşti.
- Oltenii şi moldovenii, şi toţi, îl îndreptă Firoiu. Avem în companie şi doi voluntari ardeleni, iar eu îs pe jumătate dobrogean. Păzea!

Se culcă la pământ, odată cu ceilalţi. Obuzul fâlfâi greu prin aer şi se sparse în urma lor, pe povârnişul dealului.
- Mă şi speriai, fir-ar al boalei, zise mucalitul scuturându-şi vestonul de praf. Ce-or bubui aşa tare drăciile-astea?
- Companie, ascultă comanda la mine! strigă locotenentul. Asupra inamicului, foc de baraj...

O răpăială de împuşcături îi acoperi ultimele cuvinte. Din dreapta, puşca-mitralieră clănţăni de câteva ori, scurt, răspicat. O acompaniau mitralierele de la flancul stâng. Atacatorii se ridicaseră şi veneau în fugă printre copaci. Focurile armelor îi doborau rând pe rând. Din urmă veneau alţii însă, mai numeroşi.
- Foc! Foc! striga locotenentul. Grenadieri, fiţi gata!

În dreapta, de după un pâlc de pomi, ţâşniră vreo zece nemţi cu baioneta la armă. O grenadă zbură într-acolo şi le poticni avântul. Puştile continuau să răpăie într-o cadenţă îndrăcită. Deodată, nemţii se întoarseră şi porniră în fugă înapoi, spre poziţiile lor.
- Văzuşi, vere, cum fug? râse Negreanu. Ce-ar fi s-o luăm după ei?
- Se ascund în şanţuri şi-ţi trimit un glonţ în scăfârlie, îl domoli sergentul. Acuma nu-i de contraatac. Aşteaptă să-i mai speriem niţel...

Se întrerupse. Parcă ascultând de un semnal tainic, toţi infanteriştii duşmani pieriseră în adăposturi. Povârnişul cu tufe sărace, răsărite ici şi colo printre copaci, rămăsese pustiu. În clipa următoare, pământul şi aerul începură să vibreze.
- Adăpostit! strigă locotenentul.
- Adăpostit! strigau sergenţii.

Soldaţii se ascunseră care cum puteau, în gropile săpate la repezeală.

Salva sosi ţipând în aerul proaspăt al pădurii. Trăsnete scurte se iscau ici şi colo în preajma gropilor. Zbârnâiau, fumegând, bucăţi de fier. În urma lor, bolovani de pământ azvârliţi spre vârful copacilor cădeau cu zgomot surd. Răsunară cele dintâi strigăte de ajutor. Sanitarii alergau printre copacii mutilaţi de schije. La postul de prim ajutor al regimentului începură să sosească răniţii...

Bombardamentul ţinu până către seară, împiedicându-i pe apărători să-şi consolideze poziţiile. Oamenii îşi săpau adăposturi între două salve, stând culcaţi; la căderea obuzelor îşi fereau pieptul şi capul cu lopata, folosind-o ca pe un scut. Avioanele se învârteau pe deasupra tranşeelor, veneau şi plecau. De undeva, din stânga, un tun răzleţ încercă zadarnic să le alunge, trăgând lovitură după lovitură. Mai apoi, se arătară două avioane de-ale noastre, trăgând aprig din mitraliere, şi alungară păsările duşmane.

La căderea serii, bombardamentul încetă deodată. Dinspre Dealul Porcului, din spatele poziţiilor apărate de olteni, începură să se apropie căruţele cu merinde. Dar santinelele din linia întâi dădură semnal de primejdie; obosiţi şi nemâncaţi, ostaşii îşi luară armele şi se pregătiră să întâmpine duşmanul. Patru valuri de asalt numărară prin ceaţa înserării; nemţii veneau în fugă, aliniaţi; la glasul mitralierelor şovăiră o clipă, dar poruncile ofiţerilor şi strigătele celor ce porneau din urmă îi făcură să meargă iarăşi înainte.
- Dom' sergent! strigă Cernăianu.

Lăsă obrazul pe patul puştii şi sergentul se repezi spre el:
- Cernăiene, ce făcuşi, Cernăiene?

Dar Cernăianu nu-i răspunse.

Sergentul luă arma din mâna lui, îi puse baioneta şi începu să tragă şi mai înverşunat.

Şi de astă dată, comandantul german dădu semnalul pentru încetarea atacului. Nici un soldat vrăjmaş n-apucase să pună piciorul în şanţurile românilor; în schimb, nu departe, între cele două linii, rămăseseră morţi şi răniţi câteva zeci de oameni.

După respingerea atacului, ostaşii se apucară să-şi îngroape morţii şi să-şi întărească poziţia. În întunericul opac al pădurii izbucneau când şi când reflexele rachetelor lansate din poziţiile duşmane, de teama vreunui atac.
- Merine!
- Ce-i, vere?
- Mă, eu am o presimţire. Visai aşa, azi-noapte, un vis rău. Şi mă gândesc că-mi rămân copiii pe drumuri.
- Lasă prostiile, soldat. S-a dat stingerea. Culcă-te şi nu mai cobi.
- Eu nu cobesc. Prin câte-am trecut noi amândoi, Merine? Călcarăm cei dintâi peste graniţă, la Merişor. Luni de zile ne băturăm şi pe dealuri, şi pe văi. Scăparăm şi din încercuire. Mă gândesc la dom' sublocotenent Popescu. Ăi de-au venit în urmă, fugiţi de prin lagăre, povesteau că şi-a făcut o ceată de-i loveşte pe nemţi prin păduri, pe drumuri depărtate. Cică puseră nemţii premiu pe capul lui.
- Păi, aşa cap merită premiu, vere.

- Da, vere. Da' te gândeşti câte îndură omul şi te cutremuri. Uite, şi noi, ăştia. Plecarăm din sat cu plutonul. Câţi mai rămaseră teferi dintr-un pluton?
- Păi, eu, tu, dom' majur, da' îl dădură la partea sedentară, că suferea cu inima, şi... cam ăştia-s toţi.
- Văzuşi? Şi mâine e ordin să atacăm.
- Ţi-e frică, vere? Eşti deşcă bătrână, ţine-ţi firea!
- Eu nu-mi ţin firea? Păi, m-aş năpusti la atac cu mâinile goale. Da' mă gândesc aşa, la copii. Şi când mă gândesc la ei, mi se pune un nod în gât...

Tăcu, se cuibări mai bine sub mantaua subţire, uzată, şi rămase cu ochii-n sus. Merin oftă şi el şi se duse spre flancul stâng, să cerceteze santinelele...

Atacul începu a doua zi, 29 august, la ora 8. Misiunea regimentelor 18 Infanterie şi 2 Vânători era să bareze valea Şuşiţei şi să restabilească frontul spart cu o zi înainte prin atacul german.

La semnal, vânătorii şi infanteriştii porniră în valuri dese, chiuind şi trăgând din mers. În urma lor, patru baterii de câmp susţineau atacul, trăgând spre cuiburile de mitralieră inamice. Dar după primii trei sute de metri izbucniră mitralierele. Un infern de foc şi de fier se abătu deodată asupra atacatorilor. În prima clipă căzură zeci de morţi şi răniţi; comandanţii dădură ordin de oprire şi cerură ca artileria să lovească punctele de foc ale inamicului.

Dar trupele germane erau superioare şi în oameni, şi în tunuri. Artileria începu să tragă pe întrecute. Patru atacuri încercară românii până seara şi de patru ori se întoarseră în poziţie, cu rândurile rărite.

La cel din urmă atac, Negreanu căzuse printre primii. Sergentul îl văzuse, se aruncă spre el:
- Te-au lovit, vere?
- Ce-ţi spusei eu aseară... Visul ăla... Copiii mei...

Atât izbuti să şoptească. Sergentul îşi înghiţi lacrimile şi puse arma în poziţie de tragere chiar acolo, la căpătâiul prietenului său. Începu să tragă cu furia deznădejdii. Vedea nelămurit umbrele negre ale ostaşilor inamici care izvorau mereu din ceaţa înserării.

Căzu şi el, câteva clipe mai târziu, în lupta la baionetă, după ce doborâse trei inamici. Mai avu vreme să audă vestea purtată din gură-n gură, că pe front sosiseră întăriri.

[...]

Avocatul Ciurdariu opri automobilul pe o stradă lăturalnică, nu departe de poarta cetăţii.
- Mai departe nu cred că putem răzbi, zise el. Ne-om descurca în chip de pedestraşi. Strângeţi-vă bine şalul, doamnă profesoară. E cam răcoare, după cât se vede.

Dincolo de geamurile maşinii se vedeau trâmbele de zăpadă spulberate de viscol. Crivăţ coborî cel dintâi, trăgându-şi căciula pe frunte. Apoi, căpitanul Duma, ridicându-şi gulerul mantalei. Minerul sări cel din urmă, tropăind.
- Să-mi dezmorţesc oasele o ţâră. Bine-i în automobil, dar cam strâmtoare. Tot trenul e mai fain...
- Acuma-ţi dă mâna să huleşti, râse căpitanul Duma, că trenul numai pe dumneata te aştepta...

Coborâră. În capătul străzii dădură cu ochii de gardiştii moţi, cu puştile pe umăr, cu sumane albe, lungi până-n pământ.
- Parcă-s coborâţi din tablouri, şopti Victoria.
- Am coborât din munte, doamnă, spuse grav un tânăr oştean. Venim să ne spunem gândul. De-amu s-o gătat cu robia!

În drum spre cetate, pâlcuri tot mai dese de oameni, fluturând steaguri, îmbrăţişându-se, cântând.
- Mă gândesc ce va fi mâine, spuse avocatul. Deodată, să ne găsim un adăpost pentru noapte.

Răzbiră cu greu la comisia de încartiruire, aflată la Hotelul "Hungaria". În holul de la parter, aşteptându-şi rândul, ascultau frânturi din întâmplările celor care, ca şi ei, veniseră să fie de faţă la marele act al dezrobirii. Erau delegaţi ai comunelor, preoţi bătrâni de la ţară, soldaţi, învăţători.
- În gară la Solnoc s-a aprins osia vagonului...
- Am ocolit tocmai prin Oltenia, ca să nu dăm de trupele de ocupaţie...
- Când am văzut că trenul nu merge mai departe, am luat-o pe jos...
- Jandarii ne-au oprit în faţa gării, şi-atunci ce era să facem?
- A murit pe loc, bietul fecior, fără de vină, cu steagul în mâini...
- Delegaţia ofiţerilor români are în frunte un general...
- De-ar fi mâine vreme bună...
-... Câte zece inşi într-o cameră...
- Unirea fără condiţii, aceasta-i calea...

După ce obţinură un bilet de cartiruire, porniră cu toţii la adresa arătată pe bilet. Era o casă înaltă, cu geamurile împodobite cu ramuri de brad. La intrare flutura un steag tricolor cusut la repezeală, din pânză de casă. Sunară la uşă; îi primi o bătrână mărunţică, cu părul alb ca argintul.
- Bine-aţi venit, dragii mei, spuse ea cu glas tremurător. Am dat adresa la Consiliu, că primesc oaspeţi în gazdă. Fiul meu e dus cu garda. L-or pus să păzească drumul de fier, e locotenent. Eu am vrut să nu fiu singură în astă-noapte, ci să mă aflu deolaltă cu români de-ai noştri, să ne bucurăm împreună... Dar poftiţi, intraţi, dragilor; doamna va dormi cu mine în odaie, iar dumneavoastră în camera feciorului.
- Mulţumim, doamnă. Venim de la drum lung şi suntem osteniţi, spuse căpitanul Duma în numele tuturor.
- Dar nu ne-om aşterne la dormit încă, spuse avocatul. Eu mă întorc la hotel. Vreau să aflu ce-au hotărât comisiile care discută actul unirii.
- Nici nouă nu ne arde de somn acum, spuse Crivăţ. Vom merge prin oraş, să vedem ce spune lumea.
- Nimeni nu va dormi astă-noapte, adăugă căpitanul.

Bătrâna încuviinţă mărunt din cap:
- Nu va dormi. E noaptea noastră cea sfântă. Cea de pe urmă noapte de robie...

Când ieşiră iarăşi din casă, se înnoptase. Lumea era toată pe stradă; la răspântii se aprinseră focuri mari, în jurul cărora oamenii cântau şi jucau. Ici răsuna un fluier, dincolo un glas bătrânesc istorisea ceva, mai departe, o horă cu lumini şi umbre prelungea mişcarea oamenilor într-un joc tulburător.
- O noapte măreaţă, murmură avocatul Ciurdariu.
- Pe măsura zilei ce vine, adăugă căpitanul Duma.

Dimineaţa, se treziră în uralele mulţimii. Săriră la ferestre. Pe strada largă, o mare de oameni, cu steaguri, cu pancarte care arătau numele localităţilor; ici şi colo, prin mulţime se vedeau uniforme militare şi străluceau ţevile armelor. De-a lungul drumului către cetate, feciorii mândri ai Ţării Moţilor, în sumanele lor albe, cu căciuli negre asemănătoare celei pe care-o purta Mihai Viteazul, cu arma pe umăr, păreau întruchiparea virtuţilor strămoşeşti şi pavăza marii adunări.
- Să ne grăbim, spuse avocatul Ciurdariu. Va fi greu să răzbim până la sala şedinţei.
- Vă conducem pân-acolo, spuse Crivăţ. Şi vom rămâne în preajmă, să aflăm printre cei dintâi ce s-a hotărât...
- Cred că ştim de pe acum, zâmbi avocatul. Să mergem, dragii mei!

Drumul până la cetate fu o adevărată încântare. În soarele strălucitor, gărzile ce străjuiau drumul păreau şi mai impunătoare. Trecură printre grupurile de reprezentanţi ai judeţelor; steaguri tricolore fluturau pretutindeni; fanfare îşi împleteau armonios cântările cu strigăte de unire şi libertate. În preajma intrării în cetate, îi opri un ofiţer din garda naţională. Avocatul dădu la iveală Credenţionalul prin care "toată răsuflarea românească din oraşul nostru delegă pe domnii Ciurdariu, avocat, Duma, căpitan al gărzii naţionale, şi Sângeorzan, maistru miner, a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Naţională Română..."
- Succes, le ură Crivăţ.
- Să votaţi pentru unire, adăugă Victoria.

Din mulţimea strânsă în jurul clădirii, cineva începu să cânte: "Pe al nostru steag e scris unire". Sute, mii de glasuri i se alăturară. Curând avea să înceapă adunarea...

Din textul împuternicirilor date delegaţilor la Adunarea de la Alba-Iulia
 

Subscrisul birou al Adunării generale a poporului român din Ţânţari (jud. Făgăraş)... constată că Marea adunare obştească cu însufleţire au ales ca reprezentant al său... pe Ilarie Gonţa din localitate, obligându-l ca... în numele celor 2.800 de suflete care locuiesc în această comună românească să declare dorinţa noastră nestrămutată de a ne alipi României...

... În numele la toată suflarea românească din comuna Lesnic, să adereze şi să declare sfânt şi solemn că noi toţi vrem întruchiparea marelui ideal naţional român, adică unirea tuturor românilor într-un stat naţional român...

... Românii din Berchies declară solemn şi în unanimitate că pretind alipirea lor către statul român...

Petrea îşi făcu loc cu greu prin mulţimea care înconjurase, încă din zorii zilei, sala Cazinoului ofiţerilor. Ca vechi militant pentru eliberarea Transilvaniei, fusese cooptat în delegaţia prezentă la adunare din partea României. Îşi arătă în câteva rânduri documentele.
- Sunt ziarist din Bucureşti...
- Fiţi binevenit, iubite frate!

Pătrunse în sală şi îşi găsi un loc în băncile asistenţei. Privi în jur. Cel puţin o mie de oameni, se gândi. Iar afară, dincolo de zidurile cetăţii, cine i-ar putea număra? Zeci de mii, poate o sută de mii, poate chiar mai mult...

Delegaţii din sală vorbeau cu însufleţire, fluturau unii către alţii hârtii, îşi strigau bucuria întâlnirii. Deodată, cântecul "Pe-al nostru steag e scris unire" răzbătu de afară şi fu reluat de glasul tuturor. În sunetele vechiului cântec patriotic îşi făcură apariţia în sală membrii Consiliului Naţional. Aplauze furtunoase îi întâmpinară. Cel din urmă sosi un bătrân cu fruntea înaltă, cu barbă albă, susţinut de doi tineri. Bătrânul era palid, dar se străduia să ţină capul sus. Delegaţii aplaudară frenetic.
- Cine este? îl întrebă ziaristul pe vecinul său.
- Cum, nu-l recunoşti pe bădia George? întrebă omul cu ochii plini de lacrimi. Ah, eşti regăţean! Este George Pop de Băseşti, prezidentul Consiliului Naţional Român!

Petrea aplaudă şi el, ridicându-se ca toţi ceilalţi care îl omagiau astfel pe vechiul luptător pentru drepturile românilor ardeleni.
- E greu bolnav, adăugă vecinul în urechea lui Petrea. Dar s-a ridicat de pe patul suferinţei ca să binecuvânteze adunarea noastră...

Un bărbat se apropie de pupitru şi făcu semn cu mâna. Încet-încet, aplauzele se potoliră. Petrea află că vorbitorul era Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român Central. El evocă situaţia poporului român din fosta monarhie austro-ungară, nedreptăţile suferite de români în timpul războiului, încercările guvernanţilor de a schimba opinia poporului prin promisiuni.
- Fraţilor, între acestea, noi, neînfricoşaţi, cu fruntea ridicată, am mers cu un pas mai departe şi am publicat manifestul Marelui Sfat naţional român... Cu acestea, Comitetul Naţional şi-a împlinit datorinţa faţă de naţiunea sa. A spune mai mult, voi, reprezentanţii poporului, sunteţi chemaţi...

Urmă la cuvânt raportul Comisiei de verificare, doctorul Ioan Suciu, care raportă adunării că s-au prezentat peste 680 de delegaţi, reprezentând aproape toate circumscripţiile electorale. Delegaţi speciali au trimis societăţile culturale, biserica, şcolile, reuniunile de învăţători, de meseriaşi, Partidul Social-Democrat român, gărzile naţionale, tinerimea universitară şi reuniunile de femei.
- În total sunt 1.228 de delegaţi. Aici sunt credenţionalele, aici lista delegaţilor. Doriţi să citim lista delegaţilor?
- Nu-i de lipsă, răspunse adunarea. Le vedem. Să nu se citească!

Fu aleasă apoi conducerea Adunării. Ziaristul îşi însemnă febril numele celor propuşi. Erau nume cunoscute, numele unor vechi militanţi pentru drepturile românilor: George Pop de Băseşti, Teodor Mihali, Ştefan C. Pop, Ioan Flueraş...

Când preşedintele Adunării, George Pop de Băseşti, se ridică să ia cuvântul, sala se ridică iarăşi să-l ovaţioneze. Bătrânul vorbea greu, în liniştea emoţionată a sălii cuvintele sale se auzeau însă în toate colţurile:
- Vreau să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de-o limbă şi de-o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc!

Urmă la cuvânt Vasile Goldiş, care, după ce făcu istoricul zămislirii şi luptelor pentru libertate ale poporului român, dădu citire mult aşteptatului proiect de rezoluţie:
Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România...

Era ora 12. Uşile sălii de şedinţe se deschiseră. Mai mulţi oratori, printre care Al. Vaida-Voevod, dr. Petru Groza, Emil Isac, Aurel Vlad, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, se urcară la tribunele ridicate din loc în loc în mijlocul mulţimii şi făcură cunoscut conţinutul rezoluţiei adoptate. Urale nesfârşite întăriră votul delegaţilor şi al întregii obşti româneşti adunate la Alba-Iulia.

Căpitanul Crivăţ se întoarse spre Victoria. Cu ochii umezi, ea ascultă cuvintele oratorului:
- Vom merge pe drumul nostru; vom pune umăr la umăr şi vom aşeza fiecare o cărămidă la grandioasa clădire a României Mari.

Mulţimea triumfa. Mii de glasuri se uniră într-un strigăt uriaş, puternic ca un bubuit de tunet, strălucitor ca soarele de vară, nestăvilit ca un torent de munte:
- Trăiască România Mare!

O pală de vânt făcu miile de steaguri să fluture deasupra capetelor. Victoria se strânse, înfiorată de măreţia clipei, lângă pieptul căpitanului. El îi puse braţul peste umeri. Cu chipurile luminate, priviră amândoi mătasea tricoloră care unduia, biruitoare, spre cerul senin al cetăţii.