Galaad (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Apoi ne-am întors la țintirim, care nu era decât o bucată de pământ cu o împrejmuire pe jumătate căzută și o poartă cu o talangă prinsă cu un lanț. Tata și cu mine am reparat împrejmuirea cât ne-am priceput. A săpat puțin pământul de pe mormânt cu cuțitul. Dar apoi s-a hotărât să ne întoarcem din nou la fermă să împrumutăm niște sape ca să facem o treabă mai bună. Mi-a spus:
- Am putea să ne îngrijim și de celelalte morminte, dacă tot suntem aici.

De data aceasta, la cină, femeia ne-a așteptat cu o mâncare de fasole albă. Îmi pare rău, dar nu-mi aduc aminte cum o chema. De la degetul arătător îi lipsea prima falangă și vorbea sâsâit. Atunci mi se părea a fi în vârstă, dar cred că era doar o femeie de la țară, care încerca să răzbească, să supraviețuiască, oricât era de trudită și de singură. Tata spunea că vorbea de parcă familia ei ar fi venit din Maine, dar nu o întrebase. Când ne-am luat rămas-bun, i-au dat lacrimile și le-a șters cu șorțul. Tata a întrebat-o dacă voia să ducem cuiva vreo scrisoare sau vreun mesaj, dar ea a spus că nu era nevoie. A întrebat-o dacă voia să vină cu noi; ne-a mulțumit, a clătinat din cap și ne-a spus:
- Am o vacă. O să fie bine atunci când o să vină ploaia.

Cimitirul acela era cel mai însingurat loc pe care ți l-ai putea imagina. Dacă aș spune că revenea în natură, s-ar putea crede că era ceva vital în acel loc. Dar era uscat iască și ars de soare. Îți venea greu să-ți imaginezi că, odată, iarba fusese verde acolo. Oriunde călcai, se ridicau în aer zeci de lăcuste, cu pocnetul lor caracteristic, de parcă ai aprinde un chibrit. Tata și-a pus mâinile în buzunare, a privit în jur și a dat din cap. Apoi a început să taie desișul cu o seceră pe care o adusese cu el și am ridicat semnele care căzuseră - cele mai multe dintre morminte erau doar marcate cu pietre de jur împrejur, fără nume, dată sau orice altceva. Tata mi-a spus să fiu atent pe unde calc. Ici-colo, se aflau mici morminte pe care nu le observasem de la început ori nu prea îmi dădusem seama ce erau. Cu siguranță, nu voiam să calc pe ele, dar până când nu a tăiat buruienile uscate, nu mi-am putut da seama unde se aflau, apoi am știut că pășisem peste ele și mi s-a făcut rău. Doar în copilărie mă mai simțisem atât de vinovat și atât de plin de milă. Încă mai visez ce mi s-a întâmplat. Întotdeauna tata spunea că, atunci când mori, corpul devine ca un costum de haine vechi pe care sufletul nu-l mai vrea. Dar, iată-ne aici, dându-ne de ceasul morții să găsim un mormânt și fiind cât puteam de atenți pe unde puneam piciorul.

Am lucrat o bună bucată de vreme ca să facem ordine. Era caniculă, se auzeau lăcustele și vântul făcea să sune iarba uscată. Apoi am aruncat semințe peste tot, roiniță, margaretă galbenă, floarea-soarelui, albăstrele și măzăriche. Erau semințe pe care le adunaserăm din grădina noastră. Când am terminat, tata s-a așezat pe pământ, lângă mormântul tatălui său. A stat acolo o bună bucată de vreme, smulgând buruienile care mai rămăseseră pe el și făcându-și vânt cu pălăria. Cred că îi părea rău că nu mai avea nimic de făcut. Într-un sfârșit s-a ridicat, s-a scuturat de praf și am stat acolo împreună în hainele noastre ponosite, ude leoarcă, cu mâinile murdare de praf; primii greieri cântau, gâzele începuseră să ne sâcâie, păsările ciripeau așa cum fac înainte de a se pregăti pentru noapte, iar tata și-a plecat fruntea și a început să se roage lui Dumnezeu pentru tatăl său, cerându-le iertare Domnului și tatălui său. Bunicul îmi lipsea foarte mult și am simțit și eu nevoia de a fi iertat. Dar aceasta a fost o rugăciune foarte lungă.

La vârsta aceea, orice rugăciune mi se părea lungă și eram cu adevărat frânt de oboseală. Am încercat să-mi țin ochii închiși, dar după o vreme a trebuit să mă uit puțin în jur. Iar acest lucru mi-l amintesc foarte bine. La început am crezut că zăresc soarele apunând la răsărit; știam unde era răsăritul, pentru că soarele tocmai se ivise la orizont atunci când am ajuns acolo. Apoi mi-am dat seama că vedeam răsărind luna plină, în timp ce soarele apunea. Fiecare stătea în partea sa, cu o lumină minunată la mijloc. Aveai senzația că o puteai atinge, de parcă ar fi fost niște curenți palpabili de lumină care treceau dintr-o parte în alta sau de parcă erau niște formidabile șuvițe de lumină suspendate. Voiam ca tata să vadă acest lucru, dar știam că ar fi însemnat să-i întrerup neîndemânatic rugăciunea și voiam să o fac în cel mai potrivit fel, așa că i-am luat mâna și i-am sărutat-o. Apoi i-am spus:
- Privește luna.

Ceea ce a și făcut. Pur și simplu am stat acolo până când soarele a coborât de tot, luna fiind sus pe cer. Păreau să plutească la orizont o bună bucată de vreme, poate pentru că străluceau atât de tare încât nu puteai să vezi prea bine. Iar mormântul acela, tata și cu mine, eram exact la mijloc, ceea ce atunci mi s-a părut uimitor, de vreme ce nu prea mă gândisem la natura orizontului.

Tata mi-a zis:
- Niciodată nu m-aș fi gândit că locul acesta poate fi frumos. Mă bucur să constat.

Arătam atât de rău când, în cele din urmă, am ajuns acasă, încât mama pur și simplu a izbucnit în lacrimi la vederea noastră. Amândoi slăbiserăm, iar hainele nu arătau prea bine. Toată călătoria nu durase nici o lună, dar am dormit în hambare, barăci și chiar pe pământul gol, timp de aproape o săptămână, atunci când practic ne rătăciserăm. Când ne aminteam, ni se părea o mare aventură trăită de mine și de tata și râdeam pe seama unor lucruri destul de cumplite. Odată, un bătrân trăsese cu pușca după noi. Tata voia să ia câțiva morcovi rămași într-o grădină pe lângă care treceam. Lăsase un ban pe mica prispă pentru a plăti pentru orice puteam găsi de luat, ceea ce era întotdeauna foarte puțin. Trebuia să vezi așa ceva, tata în cămașă încălecând un gard șubred și vechi de grădină, cu câțiva morcovi în mână și un individ în spatele lui luându-l la țintă. Am luat-o la goană în desiș, iar când am crezut că ne-a pierdut urma, ne-am așezat pe pământ și tata s-a apucat să râcâie pământul de pe morcovi cu cuțitul, i-a tăiat bucăți și i-a pus pe calota pălăriei, pe care a pus-o între noi pe post de masă, apoi a început să spună o rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu, ceea ce nu uita niciodată. A încheiat:
- Pentru tot ce vom primi.

Apoi am început să râdem până ne-au dat lacrimile. Acum îmi dau seama că găsirea hranei era o preocupare disperată pentru el. Practic, îl împinsese să comită ceva ce aducea a delict. Morcovul era atât de mare, atât de trecut și atât de tare, încât a trebuit să-l taie ca pe niște așchii. Era ca și cum ai mânca lemn și nici nu aveam nimic cu ce să-l facem să alunece pe gât în jos.

Abia după aceea mi-am dat seama de ce necaz aș fi dat dacă ar fi fost împușcat, chiar ucis, și aș fi rămas acolo singur, încă mai am coșmaruri în legătură cu asta. Cred că simțea acea stânjeneală pe care o ai atunci când îți dai seama la ce risc stupid te-ai expus, dar abia după ce ai făcut-o. Dar el era foarte pornit să găsească mormântul acela.

Odată, pentru a-mi demonstra că trebuie să studiez cât eram mic și că învățatul era ceva ușor, bunicul îmi povestise despre un om pe care l-a cunoscut atunci când a venit în Kansas pentru prima dată, un pastor proaspăt instalat acolo. Mi-a spus:
- Omul acela pur și simplu nu era sigur de ebraica lui. Mergea pe jos peste douăzeci de kilometri în câmp deschis în miezul iernii pentru a rezolva o problemă de interpretare. Trebuia să-l dezghețăm înainte ca el să poată să ne spună ce avea în minte.

Tata a râs și a spus:
- Partea ciudată este că ar putea fi chiar adevărat.

Mi-am adus atunci aminte de povestire pentru că mi se părea că noi făceam ceva asemănător.

Tata a renunțat să mai ia pe furiș și am revenit la a bate la ușă, ceea ce nu-i plăcea, pentru că atunci când oamenii aflau că este pastor, uneori ne dădeau mai mult decât și-ar fi putut permite. Așa credea el, cel puțin. Iar ei puteau să-și dea seama că era pastor, chiar dacă arătam ca niște vagabonzi după zilele petrecute în peregrinările noastre prin deșert, cum le numea el. La unele case, ne-am oferit să facem unele munci în schimbul mâncării, iar oamenii îi cereau doar să deschidă puțin Sfânta Scriptură ori să spună o rugăciune. Era intrigat că oamenii știau ce este și se întreba destul de mult ce îl dădea în vileag. Era o mândrie pentru el faptul că avea mâinile puternice și era bine făcut, fără urmă de grăsime. Și eu am avut aceeași experiență de multe ori, oamenii știau că sunt pastor și m-am întrebat de unde știau. Ei bine, am avut multe zile la marginea dezastrului și am râs de acest lucru mulți ani după aceea. Ceea ce ne făcea întotdeauna să râdem erau situațiile cele mai rele. Mama era iritată de toate acestea, dar spunea doar atât:
- Să nu vă mai aud cu asta.

Din multe puncte de vedere, era o mamă remarcabil de grijulie, sărmana femeie. Se purta ca și cum aș fi fost singurul ei copil. Înainte de a mă naște, își cumpărase o carte de îngrijiri medicale pentru casă. Era mare, scumpă și mult mai la obiect decât Leviticul. Sub influența cărții, încerca să nu ne lase să ne folosim creierul timp de o oră după masă sau ne interzicea să citim atunci când aveam picioarele reci. Ideea era să previi conflictele privind circulația sangvină. Bunicul i-a spus odată că dacă oamenii nu ar putea citi când au picioarele reci, nu ar mai fi nici un suflet de om alfabetizat în tot statul Maine, dar ea era foarte serioasă în privința acestor lucruri, iar el nu reușea decât să o irite. Mama i-a zis:
- Nimeni din Maine nu are prea mult de mâncare, așa că e totuna.

Când am ajuns acasă, m-a spălat din cap până-n picioare; mă ducea la culcare, mă punea să mănânc de șase-șapte ori pe zi și mi-a interzis să-mi folosesc creierul după mese. Plictiseala era considerabilă.

Acea călătorie a fost o mare binecuvântare pentru mine. Privind înapoi, îmi dau seama cât de tânăr era tata atunci. Nu putea avea mai mult de patruzeci și cinci sau patruzeci și șase de ani. Era un bărbat bine, viguros, la vârsta lui. Ani de zile, după cină, băteam mingea, până când soarele apunea și se făcea prea întuneric să mai vedem mingea. Cred că se bucura că are un copil în casă, un fiu. Ei bine, și eu am fost un bărbat bine, viguros, la vârsta mea, până de curând.

Cred că știi că în tinerețe m-am căsătorit cu o fată. Crescuserăm împreună. Ne-am căsătorit în timpul ultimului meu an la seminar, apoi ne-am întors aici, așa că am putut să trec în amvon în locul tatălui meu atunci când el și mama au plecat în sud pentru câteva luni pentru că mama avea niște probleme de sănătate. Ei bine, soția mea a murit la naștere, iar copilul nu i-a supraviețuit. Pe soția mea o chema Louisa, pe fetița noastră, Angeline. Am văzut fetița cât mai era încă în viață și am ținut-o în brațe timp de câteva minute; a fost o binecuvântare pentru mine. A fost botezată de Boughton și i-a spus Angeline, deoarece în acea zi eu fusesem în Tabor - copilul nu era așteptat decât peste vreo șase săptămâni - și nu a fost nimeni care să-i spună la ce nume ne hotărâserăm. Ar fi trebuit să o cheme Rebecca, dar Angeline este un nume bun.

Duminica trecută, când ne-am dus la familia Boughton la cină, te-am văzut uitându-te la mâinile lui. Acum suferă de o artrită severă și mâinile lui sunt numai piele și os. Ai spune că e mai în vârstă decât mine, dar este cu mult mai tânăr. Mi-a fost cavaler de onoare când m-am căsătorit pentru prima oară și a ținut slujba religioasă la nunta cu mama ta. Acum, fiica lui, Glory, este acasă cu el. Căsătoria ei a eșuat și e păcat, dar este o binecuvântare pentru Boughton să o aibă lângă el. În urmă cu o zi a venit pe la mine să-mi aducă o revistă. Mi-a spus că și Jack s-ar putea întoarce acasă. Practic, mi-a luat un minut să-mi aduc aminte despre cine era vorba. Probabil nu-ți aduci aminte de prea multe lucruri legate de dragul de Boughton. Acum, din când în când, este puțin mofluz, lucru de înțeles dacă ne gândim cât de rău se simte. Ar fi păcat dacă ți-ai aminti de el numai așa. Când era în floarea vârstei, a fost unul dintre cei mai buni pastori pe care i-am auzit vreodată.

Tata întotdeauna predica după niște notițe, iar eu mi-am scris predicile cuvânt cu cuvânt. În pod se află câteva cutii cu însemnări; unele din anii mai recenți sunt puse în teancuri în debara. Niciodată nu am mai revenit asupra lor pentru a vedea dacă meritau atenție, dacă, practic, spuneam ceva în ele. Aproape toată munca din viața mea se află în acele cutii, ceea ce este un lucru uimitor asupra căruia merită să te oprești. Aș putea să mă uit prin ele, poate aș găsi câteva pe care aș vrea să le păstrez. Mi-e puțin teamă de ele. Cred că m-am aplecat asupra lor așa cum am făcut-o doar ca să mă aflu în treabă. Dacă venea cineva la mine și mă găsea scriind, în general, pleca, doar dacă nu era vorba de ceva destul de important. Nu știu de ce solitudinea poate fi o alinare pentru singurătate, dar întotdeauna așa a fost pentru mine în acele zile, iar oamenii mă respectau pentru toate acele ore în care mă aflam aici, sus, în camera de lucru, și pentru cărțile care îmi veneau prin poștă - de fapt nu atât de multe, dar mai multe decât îmi puteam permite. Așa mi se duceau o parte din banii pe care aș fi putut să-i pun deoparte.

Scrisul era ceva mai mult decât atât, desigur. Pentru mine întotdeauna a fost ca o rugăciune, chiar și atunci când nu scriam rugăciuni, ceea ce se întâmpla destul de des. Ai senzația că ești cu cineva. În clipa asta am senzația că sunt cu tine, indiferent ce înseamnă acest lucru, gândindu-mă că, acum, tu nu ești decât un pui de om, iar când vei fi un bărbat împlinit s-ar putea să găsești că aceste scrisori nu sunt interesante. Sau poate niciodată nu vor ajunge la tine, dintr-o serie de motive. Ei bine, dar cât de mult regret toată tristețea pe care ai suferit-o și cât de recunoscător sunt gândindu-mă la binele de care te-ai bucurat! Altfel spus, mă rog pentru tine. Iar aici este vorba de o relație strânsă. Acesta-i adevărul.

Mama ta îmi respectă orele petrecute aici, sus, în camera de lucru. Este mândră de cărțile mele. De fapt, ea a fost cea care mi-a atras atenția asupra numărului de cutii pe care le-am umplut cu predicile și rugăciunile mele. Să spunem, cincizeci de predici pe an timp de patruzeci și cinci de ani, fără a pune la socoteală slujbele funerare și altele, din care au fost o mulțime. Două mii două sute cincizeci. Dacă în medie au treizeci de pagini, aceasta înseamnă șaizeci și cinci de mii cinci sute de pagini. Să fie chiar așa? Cred că da. Am un scris mărunt, așa cum tu știi deja. Să spunem trei sute de pagini pe volum. Atunci am scris două sute douăzeci și cinci de cărți, ceea ce mă pune alături de Augustin și de Calvin, în sensul cantității. Este uimitor. Aproape tot ce am scris a fost cu o profundă speranță și convingere. Mi-am cernut ideile și mi-am ales cuvintele. Am încercat să spun ceea ce era just. Și, drept să spun, a fost minunat. Sunt recunoscător pentru toți acei ani grei, chiar dacă, privind înapoi, aceștia par ca o rugăciune lungă și amară căreia i s-a răspuns într-un sfârșit. Mama ta a intrat în biserică în mijlocul unei rugăciuni - pentru a se adăposti de vremea de afară, mi-am spus eu atunci, pentru că ploua cu găleata. Și m-a privit cu niște ochi atât de serioși încât m-am sfiit să predic de față cu ea. Cum ar spune Boughton, mi-am dat seama de sărăcia comentariilor mele.

Uneori îmi plăcea pacea unei zile obișnuite de duminică. Este ca și cum, după o ploaie caldă, ai sta într-o grădină proaspăt plantată. Poți simți viața tăcută și invizibilă. Tu trebuie să ai grijă să nu o calci în picioare. Iar aceea a fost o astfel de zi liniștită, ploaie pe acoperiș, ploaie pe ferestre și toată lumea era mulțumită, deoarece se pare că niciodată nu avem ploaie destulă. În astfel de momente nu îmi pasă în mod deosebit dacă oamenii ascultă ce am a le spune, pentru că știu unde sunt gândurile lor. Pe de altă parte, dacă intră cineva de afară, aceeași liniște îi poate părea somnolență și o cutumă searbădă, doar pentru că te temi că așa i-ar putea părea.

Dacă Rebecca ar fi trăit, ar fi avut cincizeci și unu de ani, mai mare cu zece ani decât este mama ta acum. Mult timp m-am gândit cum ar fi dacă ar intra pe ușă, ce lucruri aș putea spune de față cu ea fără să-mi fie rușine. Deoarece întotdeauna mi-am imaginat-o venind dintr-un loc în care totul este cunoscut și ascultându-mi speranțele și părerile așa cum ar face cineva care s-a întâlnit cu adevărul față-n față și ar ști adevărata măsură a incapacității mele de a înțelege. Aceasta era un fel de festă pe care mi-o jucam singur, pentru a nu pune prea mult la inimă doctrinele și polemicile. În acele zile, citeam atât de multe cărți, încât în mintea mea aveam o dispută cu una sau cu alta dintre ele, dar cred că de obicei știam că nu trebuia să iau prea multe din aceste lucruri cu mine în amvon. Cred totuși că numai fiindcă scriam acele predici de parcă Rebecca ar fi putut oricând să intre pe ușă, numai pentru acest motiv eram pregătit atunci când a intrat mama ta, mai tânără decât ar fi fost, de fapt, Rebecca, dar nu foarte diferită de cum o vedeam în minte. Nu e vorba atât de mult de felul în care arăta, cât de faptul că părea să aparțină acelui loc și, în același timp, de faptul că părea să fie singura dintre noi care aparținea acelui loc.

Spun acest lucru pentru că era atât de serioasă încât părea, într-un anume fel, furioasă. De parcă ar fi spus: "Am venit de la o distanță despre care nu se poate vorbi și dintr-un loc inimaginabil de diferit pentru a asculta rugăciunile tale. Acum spune ceva care să aibă și puțin înțeles."

Predica mea era ca o cenușă pe limbă. Și nu pentru că nu aș fi lucrat la ea. Lucram la predicile mele. Îmi aduc aminte că în acea zi am botezat doi copii. Simțeam intensitatea cu care mă privea. Amândoi copiii au plâns când, pentru prima dată, le-am pus apă sfințită pe cap; mi-am ridicat ochii și i-am întâlnit privirea plină de acea uimire severă pe care știam că o voi găsi acolo chiar înainte de o vedea și îmi venea să spun cu destulă sinceritate: "Dacă știi mai bine cum să faci asta, aș vrea să-mi spui".

Șase luni după aceea, am botezat-o pe ea. Și mi-a venit să o întreb: "Ce am făcut? Ce înseamnă asta?"

Aceasta era întrebarea care îmi venea deseori în minte, nu pentru că mă simțeam mai puțin sigur că am făcut un lucru care însemna ceva, ci pentru că, indiferent cât m-aș fi gândit, cât aș fi citit și cât m-aș fi rugat, mă simțeam în afara acelui mister. Lacrimile îi curgeau pe obraz, draga de ea. Niciodată nu voi uita acest lucru. În cazul în care nu voi uita totul, așa cum se întâmplă cu mulți dintre bătrâni. Se pare că eu, cel puțin, nu voi trăi destul de mult pentru a uita multe dintre lucrurile pe care nu le-am uitat încă, ceea ce este destul de mult, știu. De-a lungul anilor m-am tot gândit la botez. Deseori, Boughton și cu mine am discutat despre asta.

Ceea ce urmează ar putea fi socotit trivial, luând în considerare seriozitatea subiectului, dar chiar nu cred că este. Eram niște copii pioși, din familii pioase, dintr-un oraș destul de pios, iar acest lucru a influențat comportamentul nostru în mod considerabil. Odată, am botezat niște pisoi. Erau niște pisoi fătați în hambar, care abia se țineau pe picioare, care aveau să crească pe jumătate sălbatici, vânând șoareci, deloc interesați de oameni, poate doar atunci când trebuia să se ferească din calea lor. Dar toate animalele își încep viața prin a fi sociabile, așa că am fost încântați să găsim pisoii bântuind pe afară, ieșiți din cine știe ce ascunzătoare în care mama lor încercase să-i țină; erau gata de joacă, la fel cum eram și noi. Uneia dintre fetițe i-a venit ideea să-i înfeșe într-o rochie de păpușă - aveam numai o rochie, ceea ce era bine, de vreme ce pisoii nu suportau să stea locului prea mult și oricum se desfășau de îndată ce erau botezați. Eu însumi le-am umezit frunțile, repetând invocarea numelor Sfintei Treimi.

Bătrâna lor mamă morocănoasă și cu coada strâmbă ne-a găsit botezându-i lângă pârâu și a început să-și ia puii de ceafă și să-i ducă unul câte unul. Nu mai știam pe care apucaserăm să-i botezăm, dar eram destul de siguri că unele creaturi fuseseră întoarse în întunericul păgânismului, iar acest lucru ne îngrijora destul de mult. Așa că, într-un sfârșit, l-am întrebat pe tata cât mai pe departe posibil ce anume i s-ar întâmpla unei pisici în cazul în care, să spunem, ar fi botezată. Mi-a spus că Sfintele Sacramente trebuie întotdeauna tratate și privite cu cel mai mare respect. Nu era chiar răspunsul la întrebarea mea. Noi chiar respectam Sfintele Sacramente, dar ne gândeam și la pisoii aceia. Totuși, am înțeles ce voia să spună și nu am mai botezat nici o ființă până când nu am devenit preot.

Doi sau trei dintre acei pisoi au fost luați acasă de fetițe și au fost transformați în niște destul de respectabile pisici de casă. Louisa a luat unul galben. Încă îl mai avea atunci când ne-am căsătorit. Ceilalți și-au dus viața lor în sălbăticie, fără a se distinge între ai lor, păgâni sau creștini, nimeni nu putea face diferența. Louisa i-a pus numele pisoiului ei Sparkle, pentru că avea o pată albă pe frunte. Până la urmă a dispărut. Bănuiesc că a fost prins furând iepuri, un păcat la care era cam dedat, așa creștin cum îl știam noi, cu încheieturile lui cam țepene. Unul dintre băieți a spus că ar fi trebuit să-i spună Sprinkle. Era baptist, credea cu fermitate în imersiunea totală, iar pisoii ar fi trebuit să-mi fie recunoscători pentru că eu nu credeam în acest lucru. Ne spunea că metodele noastre nu vor avea nici un efect, iar noi nu-i puteam dovedi că se înșală. Soapy a noastră probabil este o rudă îndepărtată a acelor pisoi botezați.

Încă îmi mai amintesc cum le simțeam în palmă frunțile calde. Oricine a mângâiat o pisică, dar să atingi una în acest fel, cu intenția curată de a o binecuvânta, este cu totul altceva. Îți rămâne în minte. Ani de zile ne-am întrebat ce le-am făcut, din punct de vedere cosmic. Încă mi se pare a fi o chestiune reală. Există o anumită realitate în binecuvântare, așa consider eu botezul a fi, în primul rând. Nu întărește sacralitatea, dar o afirmă și există o anumită putere în acest act. Am simțit-o trecând prin mine, ca să spun așa. Ai senzația că într-adevăr cunoști o ființă, adică într-adevăr îi simți viața misterioasă și propria ta viață misterioasă în același timp. Nu vreau să te îndrept către viața clericală, dar are anumite avantaje pe care nu ai putea să le iei în considerare dacă nu ți le-aș arăta eu. Nu înseamnă că trebuie să fii membru al clerului pentru a acorda o binecuvântare. Pur și simplu, ai mai multe șanse să te afli într-o asemenea situație. Este ceva ce oamenii așteaptă de la tine.

Nu știu de ce s-a scris atât de puțin despre chemare.


Ludwig Feuerbach spune un lucru minunat despre botez. L-am subliniat undeva. El spune:
"Apa este cea mai pură, cea mai limpede dintre lichide; în virtutea caracteristicii sale naturale, este imaginea naturii fără de pată a Duhului Sfânt. Pe scurt, apa are o semnificație în sine, ca apă; datorită calității sale naturale, este consacrată și aleasă ca vehicul al Sfântului Duh. Astfel, la baza botezului se află o frumoasă semnificație naturală profundă." Feuerbach este un faimos ateist, dar este la fel de priceput în privința aspectelor plăcute ale religiei ca oricine, și iubește lumea. Desigur, el crede că religia se poate da la o parte pur și simplu și să lase bucuria să existe în stare pură și nedeghizată. Aici se află una dintre greșelile sale și este una semnificativă. Dar el este minunat în privința bucuriei și a expresiilor sale religioase.

Boughton nu îl vede cu ochi buni pentru că în mulți a zdruncinat credința, dar nu sunt de acord nici cu acei oameni, și nici cu Feuerbach. Mi se pare că unii caută cu bună-știință ceva care să le zdruncine credința. Aceasta a fost un fel de modă în ultima sută de ani. Fratele meu Edward mi-a dat cartea lui, Esența creștinismului, crezând că șocul mă va scoate din pietatea mea lipsită de critică în care mă aflam în acele zile. A trebuit să o citesc în secret, sau cel puțin așa credeam. Am pus-o într-o cutie de metal pentru prăjituri, într-un copac. Îți poți imagina, faptul că o citeam în acele condiții îi dădea o mare importanță pentru mine. Iar eu aveam o mare admirație pentru Edward, care a studiat la o universitate din Germania.

Îmi dau seama că nici nu l-am amintit pe Edward, deși el a fost foarte important pentru mine. Așa cum este și acum, Dumnezeu să-l odihnească. Dintr-un anume punct de vedere, mi se pare că abia dacă l-am cunoscut, iar din altele, de parcă i-aș fi vorbit toată viața. Credea că-mi face o favoare dacă scoate o parte din Vestul Mijlociu din mine. Aceasta era favoarea pe care i-o făcuse Europa. Dar, iată-mă, am trăit până la sfârșit viața în privința căreia mă avertizase și, până una-alta, mai și sunt destul de mulțumit de acest lucru. Totuși, știu că sunt sensibil în privința provincialismului.

Edward a studiat la Göttingen. Era remarcabil. Era mai mare decât mine cu aproape zece ani, așa că nu l-am cunoscut prea bine pe vremea când eram copii. Între noi au mai fost două surori și un frate, toți secerați de difterie în mai puțin de două luni. El i-a cunoscut, iar eu, desigur nu, așa că aceasta a fost o altă mare diferență. Deși doar rareori se vorbea despre acest subiect, am fost întotdeauna conștient că fusese o viață veselă și agitată de care ei trei își aminteau, iar eu nu prea puteam să mi-o imaginez. Oricum, Edward a plecat de acasă la șaisprezece ani pentru a merge la colegiu. A absolvit la nouăsprezece ani cu o diplomă în limbi clasice și s-a dus drept în Europa. Nici unul dintre noi nu l-a mai văzut ani de zile. Nu au fost nici măcar prea multe schimburi de scrisori.