Marea Liniștii

Emily St. John Mandel (n. 1979) este scriitoare canadiană. Printre cărțile ei se numără The Glass Hotel și Station Eleven, roman finalist al National Book Award și PEN/Faulkner Award for Fiction, tradus în treizeci și trei de limbi, care stă la baza serialului omonim HBO Max. În prezent, locuiește în New York.


Autoarea romanului de succes Station Eleven, ecranizat de HBO Max Emily St. John Mandel scrie cu Marea Liniștii un roman despre artă, timp, iubire și pandemie, care îl poartă pe cititor de pe Insula Vancouver, în 1912, până într-o colonie întunecată de pe Lună, aproape cinci sute de ani mai târziu, prin intermediul unei povești despre umanitate, derulate în timp și spațiu.

Când Gaspery Roberts, un detectiv din Orașul Nopții, este angajat să investigheze o anomalie din ținuturile Americii de Nord, descoperă o serie de vieți date peste cap: fiul exilat, împins la nebunie, al unui conte, o scriitoare aflată departe de casă când o pandemie face ravagii pe Pământ și un prieten din copilărie din Orașul Nopții care, ca și Gaspery, a întrezărit ocazia de a face un lucru extraordinar, care va tulbura cronologia universului.

O demonstrație de măiestrie deopotrivă umană și tandră, intelectuală și jucăușă, Marea Liniștii e un roman despre metafizică și călătorii în timp, care surprinde cu precizie realitatea momentului actual.

Bestseller New York Times.

"Cu Marea liniștii, Mandel ne oferă unul dintre cele mai bune romane ale sale și una dintre cele mai reușite explorări din domeniul ficțiunii speculative." (The New York Times)

"Marea Liniștii e un roman pătrunzător, ingenios construit, care te absoarbe complet... Mandel este o romancieră importantă a momentului, dar ea nu se mulțumește să recreeze clipa. O stăpânește și vede dincolo de ea." (Npr's Fresh Air)

"Marea Liniștii este de o anvergură mai mare decât oricare din romanele anterioare ale lui Mandel, străbătând nestingherit țări și secole... Destabilizator, extraordinar și clocotitor... Mandel îmbină narațiunea personală pătrunzătoare, ambivalentă - genul de studiu care, de obicei, poartă eticheta de «autoficțiune» - cu cea speculativă. Vedem ce își pot oferi reciproc cele două forme și suntem expuși la posibilitățile interogative ale genului science-fiction." (The New Yorker)

"Cel de-al șaselea roman al lui Mandel oferă imensele plăceri ale unui puzzle și ale imaginației dezlănțuite... Scris cu pricepere și profund emoționant, acest roman vizionar se reflectă pe sine ca o sală a oglinzilor, căutând să afle ce ne leagă unii de alții și câte întâmplări neprevăzute ne poartă spre fiecare zi obișnuită din viața noastră." (Esquire)


10.

Când ajunge la biserică, ușa e întredeschisă și încăperea e goală. Ușa din spatele altarului este și ea deschisă, iar dincolo de ea vede câteva pietre de mormânt, în liniștea înverzită a micului cimitir. Se strecoară pe ultimul rând de strane, închide ochii și-și sprijină capul în mâini. Clădirea este atât de nouă, încât biserica păstrează încă parfumul lemnului proaspăt tăiat.
- Ai căzut în ocean?

Vocea e blândă, accentul, încă indescifrabil. Noul preot - Roberts, își amintește el - stă la capătul stranei lui.
- Am îngenuncheat în apă. Să mă spăl pe față de vomă.
- Nu te simți bine?
- Nu, am...

Acum pare o prostie și puțin ireal.
- Mi s-a părut că văd ceva în pădure. După ce v-am văzut pe dumneavoastră. Am auzit ceva. Nu știu. Părea... supranatural.

Detaliile îi scapă deja. A intrat în pădure și apoi, ce s-a întâmplat apoi? Își amintește întunericul; notele muzicale; un sunet pe care nu l-a putut identifica; și toate s-au sfârșit cât ai clipi. Chiar s-a întâmplat?
- Pot să stau cu tine?
- Sigur.

Preotul se așază lângă el.
- Te-ar ajuta dacă ți-ai deschide inima?
- Nu sunt catolic.
- Eu sunt aici să ajut pe oricine trece pragul bisericii.

Dar detaliile se șterg deja. În momentul acela, stranietatea pe care o întâlnise Edwin în pădure fusese pe deplin descumpănitoare, dar acum se trezește că gândul îi zboară spre o dimineață deosebit de proastă de la școală. Avea nouă, poate zece ani, și și-a dat seama că nu reușește să citească literele și cuvintele din fața lui, deoarece se răsuceau până deveneau de neînțeles, iar prin fața ochilor i se perindau doar niște puncte. S-a ridicat din bancă, intenționând să meargă la intendentă, dar a leșinat. Leșinul era întuneric, dar și sunet: un murmur și un ciripit ca un cor de păsări, un pustiu, un gol, urmat rapid de impresia că stă comod acasă, întins pe pat - asta își dorea inconștient, probabil - și apoi s-a trezit într-o liniște deplină. Sunetul a revenit treptat, de parcă ar fi răsucit cineva de un buton, liniștea s-a topit în zarvă și agitație, exclamațiile altor băieți și pașii iuți ai profesorului care se apropia - "În picioare, St. Andrew, nu te mai preface bolnav" -, însă a fost momentul de adineauri, din pădure, chiar atât de diferit? Erau sunete, se gândește el, și întuneric, exact ca atunci, demult. Poate că doar a leșinat.
- Mi s-a părut că văd ceva, spune Edwin încet, dar în timp ce rostesc aceste cuvinte, îmi dau seama că poate nu e așa.
- Dacă e așa, zice Robert blând, nu ai fi primul.
- Ce vreți să spuneți?
- Nimic, doar că am auzit oamenii povestind, răspunde preotul. Adică, circulă povești.

Această adăugire stângace i se pare lui Edwin un fel de paravan, mai ales că Roberts și-a schimbat felul de a vorbi, în încercarea de a părea mai englez. Mai asemănător cu el. Bărbatul acesta are ceva ciudat, dar Edwin nu poate spune exact ce anume.
- Dacă pot să vă întreb, părinte, de unde sunteți?
- De departe, răspunde preotul. De foarte departe.
- La fel ca noi toți, nu-i așa? adaugă Edwin, puțin iritat. Cu excepția băștinașilor, desigur. Când ne-am întâlnit în pădure, ați spus că-i țineți locul părintelui Pike, e-adevărat?
- S-a îmbolnăvit sora lui. A plecat azi-noapte.

Edwin dă aprobator din cap, dar ceva din cuvintele preotului pare complet fals.
- Totuși e ciudat că n-am auzit nimic despre plecarea vreunui vapor azi-noapte.
- Trebuie să-ți mărturisesc ceva, spune Roberts.
- Ascult.
- Când te-am văzut în pădure și ți-am spus că mă duc la biserică, ei bine, am întors capul pentru o clipă, în timp ce mă îndepărtam.

Edwin îl privește fix.
- Ce-ați văzut?
- Te-am văzut pe tine mergând pe sub un arțar. Te uitai în sus, la crengile copacului, și atunci... ei bine, am avut impresia că vezi un lucru pe care eu nu-l văd. Era ceva acolo?
- Am văzut... de fapt, mi s-a părut că văd...

Dar Roberts îl privește prea atent și, în liniștea acestei biserici cu o singură încăpere, la marginea îndepărtată a lumii occidentale, pe Edwin îl încearcă o teamă ciudată. Încă se simte rău - capul îi zvâcnește de durere - și e cumplit de obosit. Nu mai vrea să vorbească. Vrea doar să se întindă. Prezența lui Roberts aici i se pare lipsită de orice logică.
- Dacă Pike a plecat azi-noapte, spune Edwin, probabil că a plecat înot.
- A plecat, zice Roberts, te asigur.
- Vă dați seama cât de însetat de noutăți este locul ăsta, părinte, de orice fel de noutăți? Stau la pensiune. Dacă pleca vreun vapor azi-noapte, aș fi auzit de asta la micul-dejun.

În minte îi răsare un gând evident:
- Apropo de lucruri despre care ar fi trebuit să aud, cum ați ajuns aici? N-a sosit niciun vapor în ultimele două zile, așadar ar trebui să presupun că ați venit pe jos, prin pădure?
- Sincer, răspunde Roberts, nu văd în ce fel e relevant cu ce mijloc de transport am ajuns eu aici...

Edwin se ridică, ceea ce-l obligă și pe Roberts să se ridice. Preotul se dă în spate pe culoar, iar Edwin trece pe lângă el.
- Edwin, spune Roberts, dar Edwin a ajuns deja la ușă.

Se apropie un alt preot, urcând treptele dinspre drum: părintele Pike, întorcându-se dintr-o vizită la fabrica de conserve sau din tabăra tăietorilor de lemne, iar chica albă aproape că-i strălucește în lumina soarelui.

Edwin privește peste umăr, în biserica pustie, cu ușa din spate deschisă. Roberts a dispărut.


1.

- Aș vrea să vă arăt ceva ciudat.

Compozitorul, celebru într-o zonă de nișă - adică nu la modul că ar fi putut să fie cu ușurință recunoscut pe stradă, dar al cărui nume îl cunoștea majoritatea membrilor din vreo două subculturi artistice destul de mici -, era în mod vădit stânjenit și asuda în timp ce se apleca spre microfon.
- Sora mea avea obiceiul să facă înregistrări. Aceasta este o filmare a sa, pe care am găsit-o pusă deoparte, după moartea ei, și care conține un fel de eroare pe care nu mi-o pot explica.

A tăcut o clipă, în timp ce răsucea un buton de pe claviatură.
- Am compus o bucată muzicală care s-o acompanieze, dar, chiar înainte de eroare, muzica se va opri, ca să putem aprecia frumusețea imperfecțiunii tehnice.

Întâi a început muzica, o expansiune onirică de coarde, ca niște fâșâituri care răzbăteau ușor la suprafață, apoi clipul: sora lui mergea cu aparatul de filmat pe o potecă ștearsă din pădure, către un arțar bătrân. A pășit sub crengi și a îndreptat camera spre coroană, printre frunzele verzi care străluceau în lumina soarelui, în adierea vântului, iar muzica s‑a oprit așa de brusc, încât liniștea părea următoarea măsură. Măsura de după aceasta a fost bezna: ecranul s‑a înnegrit, preț de o secundă, și s‑a auzit o scurtă harababură de sunete suprapuse - câteva note ale unei viori, o cacofonie abia perceptibilă, precum interiorul unei gări metropolitane, un vuiet ciudat, care sugera presiune hidraulică - apoi, într‑o clipită, momentul s‑a sfârșit, s‑a văzut iar copacul și aparatul de filmat se mișca haotic, în timp ce sora compozitorului părea să privească înnebunită în jur, uitând că are camera în mână.

Muzica s‑a reluat, clipul făcând o tranziție lină către una dintre lucrările lui mai noi, din aceasta făcând parte un clip pe care‑l filmase chiar el, cinci sau șase minute cu un colț de stradă din Toronto, de o urâțenie agresivă, dar însoțit de coardele unei orchestre care se căznea să redea ideea de frumusețe ascunsă. Compozitorul lucra vijelios, interpreta secvențe de note la claviatură, care o măsură mai târziu se înălțau ca o melodie de vioară, clădea muzica în straturi, în timp ce colțul de stradă din Toronto se perinda pe ecran, pe deasupra capului său.

Aflată pe primul rând, în public, Mirella Kessler plângea. Fusese prietenă cu sora compozitorului - Vincent - și nu știa că Vincent murise. A ieșit din sală imediat după eveniment și a rămas o vreme în toaleta femeilor, încercând să‑și vină în fire. Inspirații adânci, un strat întăritor de machiaj.
- Ușurel, i‑a spus cu voce tare chipului ei din oglindă. Ușurel.

Venise la acest concert animată de speranța că va vorbi cu compozitorul, ca să afle unde e Vincent. Voia să‑i pună anumite întrebări. Deoarece într-o versiune a vieții ei, așa de îndepărtată, încât acum părea un basm, Mirella avusese un soț - pe Faisal -, iar ea și Faisal fuseseră prieteni cu Vincent și cu soțul ei, Jonathan. Au fost câțiva ani magnifici, ani în care avuseseră parte de călătorii și de bani, dar apoi s-a așternut bezna. Fondul de investiții al lui Jonathan s-a dovedit a fi o schemă Ponzi. Neputând trăi cu perspectiva ruinei financiare, Faisal și-a luat viața.

Mirella nu mai vorbise niciodată cu Vincent după momentul acela, pentru că i se părea imposibil ca Vincent să nu fi știut. Dar, la un deceniu după moartea lui Faisal, ea era la restaurant cu Louisa, iubita pe care o avea de un an, și atunci i s-a strecurat prima oară îndoiala în suflet.

Mâncau tăieței la un restaurant din Chelsea, iar Louisa îi povestise despre o felicitare neașteptată, primită de ziua ei de naștere de la mătușa Jacquie, pe care Mirella nu o cunoscuse, pentru că, mai mereu, jumătate din familia Louisei se dușmănea.
- Jacquie e destul de groaznică mai tot timpul, a spus Louisa, dar nu e de mirare că a devenit așa, dacă mă întrebi pe mine.
- De ce? Ce i s-a întâmplat?
- Nu ți-am povestit niciodată? E impresionant. Soțul ei avea o a doua familie secretă.
- Serios? Ce telenovelă!
- Stai să vezi.

Louisa s-a aplecat spre ea, să-i spună partea cea mai interesantă a poveștii:
- Și-a instalat a doua familie pe partea cealaltă a străzii.
- Poftim?
- Da, a fost extraordinar. Bun, a spus Louisa, imaginează-ți scena asta. Un tip care deține un fond de investiții are un apartament pe Park Avenue, o soție casnică și doi copii la o școală privată. Apogeul cuiva din Upper East Side. Apoi, într-o bună zi, mătușa Jacquie verifică extrasul de la Amex și acolo figurează plata taxei către o școală privată la care nu merge niciunul dintre copii ei. Așa că-i dă extrasul unchiului Mike, ceva de genul: "Ce e cu plata asta ciudată?" și, din câte se pare, el a fost cât pe ce să facă un atac de cord chiar acolo, pe loc.
- Continuă.
- Așa că verii mei erau la vremea aia în clasele a opta și a noua, ceva de genul ăsta, dar se pare că unchiul Mike era și tatăl copilului de grădiniță de vizavi. A încurcat cardul Amex când a făcut plata taxei pentru copilul de cinci ani.
- Stai puțin, vizavi la propriu?
- Da, clădirile erau față în față. Probabil că portarii de la ambele adrese cunoșteau situația de mulți ani.
- Cum a fost posibil ca ea să nu-și dea seama? a întrebat Mirella, dar trecutul o înghițise pur și simplu cu totul, iar acum vorbea despre Vincent.
- Bărbatul care lucrează peste program poate ascunde orice, a spus Louisa.

Ea încă vorbea despre mătușa ei și nu observase că Mirella era cu gândul în altă parte.
- Norocul tău că eu nu lucrez.
- Norocul meu, a repetat Mirella și i-a sărutat mâna Louisei. Ce poveste incredibilă!
- Pe mine mă uluiește partea cu locuitul vizavi, a spus Louisa. Alegerea locului a fost o neobrăzare.
- Eu nu mă hotărăsc dacă asta dovedește lene sau eficiență.

Mirella se prefăcea că e în continuare acolo, în restaurant, cu Louisa, mâncând tăieței, dar era departe. Vincent jurase că nu știa de infracțiunile soțului ei, prin mesaje vocale șterse și printr-o declarație.
- Mirella.

Mâna Louisei s-a așezat delicat pe încheietura Mirellei.
- Revino.

Mirella a oftat și și-a pus bețișoarele pe masă.
- Ți-am povestit vreodată despre prietena mea Vincent?
- Soția tipului cu schema Ponzi?
- Da. Când mi-ai povestit despre mătușa ta, m-am dus cu gândul la ea. Ți-am zis că am văzut-o o dată, după ce a murit Faisal?

Louisa a făcut ochii mari.
- Nu.
- Era la puțin peste un an de la moartea lui, prin urmare în martie sau aprilie 2010. Am intrat într-un bar cu niște prieteni și Vincent era barmaniță acolo.
- Doamne! Și ce i-ai spus?
- Nimic, a răspuns Mirella.

Nu o recunoscuse la început. În vremurile de belșug, Vincent își purta părul lung și ondulat, ca toate celelalte neveste-trofeu, dar în bar avea părul tuns foarte scurt, purta ochelari și nu era machiată. În acel moment, deghizarea i se păruse Mirellei o răzbunare - sigur că încerci să te ascunzi, monstrule -, dar acum intrase în scenă o anumită ambiguitate: o explicație alternativă plauzibilă pentru părul scurt / ochelarii / lipsa machiajului era aceea că unul sau altul dintre investitorii păcăliți de soțul ei putea intra acolo în orice clipă. Manhattanul nu ducea lipsă de investitori păcăliți în vremurile alea.
- M-am prefăcut că n-o cunosc, i-a spus ea acum Louisei. Drept răzbunare, presupun. N-am fost prea mândră de mine. Ea a susținut mereu că nu știa ce face Jonathan, dar eu m-am gândit: Sigur că știai. Cum ar fi fost posibil să nu știi? Știai și l-ai lăsat pe Faisal să piardă totul, iar acum e mort. Numai la asta mă puteam gândi în vremurile alea.

Louisa a dat din cap.
- Normal că știa, a spus ea.
- Dar dacă nu știa?
- Ți se pare plauzibil? a întrebat Louisa.
- Nu mi se părea, la vremea aia. Dar îmi povestești despre biata ta mătușă Jacquie și, ei bine, dacă poți ascunde un copil de cinci ani înseamnă că poți să ascunzi și o schemă Ponzi.

Louisa și-a întins brațele peste masă și a luat-o pe Mirella de mâini.
- Ar trebui să discuți cu ea.
- Habar n-am cum s-o găsesc.
- Trăim în 2019, a spus Louisa. Nimeni nu e invizibil.

Dar Vincent era. La vremea aceea, Mirella lucra ca recepționeră la un magazin exclusivist de gresie, undeva în apropiere de Union Square. Era genul de loc care nu avea nevoie de mulți clienți, pentru că, atunci când oamenii cheltuiau bani acolo, tocau zeci de mii de dolari. În dimineața de după cina cu Louisa, omorându-și timpul vreme de o oră, în liniște, în spatele biroului mare cât o mașină, Mirella a căutat-o pe Vincent. Întâi a încercat cu numele de familie al soțului ei. Când a căutat "Vincent Alkaitis", a găsit numai imagini vechi de la evenimente mondene, unele în care apărea și Mirella - petreceri, gale etc. -, și, de asemenea, pagini cu Vincent la ședința pentru pronunțarea sentinței, cu o față inexpresivă, îmbrăcată într-un costum gri, și absolut nimic altceva. Imaginile cele mai recente erau din 2011. "Vincent Smith" a returnat rezultate care trimiteau la zeci de oameni diferiți, majoritatea bărbați, dar niciunul nu se referea la acea Vincent pe care o căuta ea. Nu a găsit-o pe Vincent nici pe rețelele sociale, nici altundeva.

S-a lăsat pe speteaza scaunului, descurajată. Sus, deasupra biroului ei, bâzâia o lumină. Mirella se machia foarte puternic la serviciu, iar după-amiaza, când era obosită, își simțea uneori fața grea. Pe întinderea vastă de plăci albe a zonei în care era expusă marfa, un reprezentant de vânzări singuratic îi arăta unui client fiecare nuanță posibilă din materialul compozit pentru care era recunoscută firma lor, material care semăna cu piatra, dar nu era piatră.

Părinții lui Vincent muriseră cu mult timp în urmă, dar ea mai avusese un frate. Ca să smulgă din smârcuri numele acestui frate, a trebuit să se scufunde adânc în memorie, până într-un loc pe care Mirella încerca, în general, să-l evite. A aruncat o privire spre ușă, asigurându-se că nu se apropie niciun client, apoi a închis ochii, a inspirat de două ori adânc și a scris "Paul Smith + compozitor" în fereastra Google.

Așa a ajuns la Academia de Muzică din Brooklyn patru luni mai târziu, așteptându-l la intrarea artiștilor pe Paul James Smith. Spera ca el să-i poată spune cum s-o găsească pe Vincent. Dar Vincent murise, ceea ce însemna că discuția urma să se deruleze cu totul altfel. Intrarea artiștilor se afla pe o stradă rezidențială liniștită.


3.

Niciodată în Orașul Nopții. Cuvintele aveau un ritm care-mi mângâia auzul într-un mod plăcut, așa că mi-au rămas în minte. Mă gândeam des la ele în primele săptămâni de muncă, pentru că slujba era ucigător de plictisitoare. Hotelul avea pretenții retro, așa că purtam un costum de modă veche și o pălărie cu o formă curioasă, numită fedora. Mă plimbam prin încăperi și stăteam de pază pe holuri. Eram atent la toți și la toate, așa cum fusesem instruit. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii, dar cei din hotel s-au dovedit a fi surprinzător de plicticoși. Se cazau și apoi eliberau camera. Își făceau apariția la ore ciudate, ca să ceară cafea. Erau sau nu beți. Oameni de afaceri sau familii în concediu. Erau obosiți și epuizați după călătorie. Unii încercau să bage pe furiș câini în hotel. În primele șase luni, a trebuit să chem poliția doar o dată, când am auzit o femeie țipând într-una dintre camere, și nici măcar atunci n-am fost eu cel care a sunat la secție; i-am telefonat managerului din tura de noapte, iar el a sunat la poliție în locul meu. N-am fost de față când femeia a fost luată de paramedici.

Era o slujbă liniștită. Mintea îmi rătăcea. Niciodată în Orașul Nopții. Cum fusese viața Taliei acolo? Nu prea frumoasă, în mod evident, orice prost și-ar fi dat seama de asta. Unele familii sunt mai bune decât altele. Când familia ei a plecat din casa lui Olive Llewellyn, acolo s-a mutat o alta, dar am descoperit că tot ce-mi aminteam despre această a doua familie era o impresie generală de neglijență. La hotel o vedeam pe Talia doar ocazional, trecând prin hol când pleca acasă, de la serviciu.

În vremea aceea locuiam într-un apartament mic și anost dintr-un bloc cu alte apartamente mici, anoste, de la marginea îndepărtată a Coloniei Unu, destul de aproape de Periferie, așa încât domul abia lumina acoperișul complexului de apartamente. Uneori, în nopțile întunecate, îmi plăcea să traversez strada spre Periferie, ca să mă uit prin geamul laminat la Colonia Doi, s-o văd strălucind în depărtare. Viața mea, în perioada aceea, era la fel de searbădă și de limitată ca apartamentul în care locuiam. Încercam să nu mă gândesc prea mult la mama. Dormeam toată ziua. Întotdeauna mă trezea pisica mea după-amiaza, târziu. Pe la apus, luam o masă care putea, pe bună dreptate, să fie considerată la fel de bine cină sau mic-dejun, mă îmbrăcam în uniformă și mă duceam la hotel, să mă holbez la oameni timp de șapte ore.

Lucram la hotel de vreo șase luni, când sora mea a împlinit treizeci și șapte de ani. Zoey era fiziciană la universitate, fiind specializată într-un domeniu care avea legătură cu tehnologia blockchain cuantică, pe care n-am înțeles-o niciodată, deși ea făcuse întrucâtva eforturi, cu bună-credință, să-mi explice. Am sunat să-i urez la mulți ani și mi-am dat seama, în secunda dinainte să răspundă, că nu o felicitasem când fusese titularizată pe post. Lucru care se întâmplase... când oare?... În urmă cu o lună? M-a încercat un soi de vinovăție care nu-mi era străină.
- La mulți ani! am spus. Și, de asemenea, felicitări!
- Mulțumesc, Gaspery.

Nu făcea niciodată caz de scăpările mele și nu-mi dădeam pe deplin seama de ce lucrul ăsta mă făcea să mă simt groaznic. Te încearcă un soi de durere, abia simțită, când trebuie să accepți că e nevoie de o anumită generozitate din partea celor dragi, ca să te suporte.
- Cum e?
- Să ai treizeci și șapte de ani?

Părea obosită.
- Nu, să fii titulară. E altfel?
- Simți o anume stabilitate, a răspuns ea.
- Și ce planuri ai pentru ziua ta de naștere?

Zoey a tăcut un timp.
- Gaspery, ai putea să treci pe la biroul meu în seara asta?
- Sigur, am spus. Sigur.

Când mă mai chemase la biroul ei? Numai o dată, cu mulți ani în urmă, când începuse să lucreze acolo. Universitatea nu era chiar așa departe de apartamentul meu, dar era un univers fundamental diferit. Când o văzusem ultima oară? Trecuseră câteva luni, mi-am dat eu seama în clipa aceea.

Am anunțat la serviciu că sunt bolnav, după care m-am întins pe canapea, să mă delectez cu această neașteptată libertate. Marvin, motanul, a urcat greoi pe pieptul meu, unde și-a întins picioarele și a adormit torcând. Noaptea se derula dinaintea mea, cu toate acele ore splendid de goale, care scânteiau pline de posibilități. L-am mutat pe Marvin, am făcut duș și m-am îmbrăcat frumos, m-am oprit la o brutărie să iau patru brioșe - red velvet, care speram că încă sunt preferatele lui Zoey -, iar la ora șapte soarele apunea deja, scăldat în nuanțe de portocaliu și roz, în partea îndepărtată a domului. Locuiam de un an în Colonia Unu, iar iluminatul domului mi se părea în continuare o adevărată piesă de teatru. Oare brioșele erau de ajuns? Ar fi trebuit să-i iau flori? Am cumpărat un buchet de ceva deloc ostentativ, galben, și eram la poarta Institutului Timpului înainte de șapte și jumătate. Mi-am scos ochelarii de soare, ca să-mi poată fi scanat irisul, și încă îi țineam în mână după alte șase scanări, când am găsit-o pe Zoey plimbându-se de colo-colo prin biroul ei. Nu părea o femeie care-și sărbătorește ziua de naștere. Mi-a luat florile cu un aer distrat și mi-am dat seama, după felul în care le-a pus pe birou, că a uitat de ele imediat ce le-a lăsat din mână. Mă întrebam dacă nu cumva tocmai fusese părăsită, dar viața sentimentală a lui Zoey a fost întotdeauna un subiect tabu.