Memoria

David Lagercrantz este un apreciat autor suedez și jurnalist de investigații. A debutat ca romancier cu Agonia lui Turing (2009, tradusă la Pandora M în 2016), povestea ficționalizată a matematicianului englez Alan Turing. În 2011, a publicat biografia celebrului jucător de fotbal Zlatan Ibrahimovic, Eu sunt Zlatan, tradusă în peste 30 de limbi și vândută în milioane de exemplare. În 2013, Lagercrantz a semnat un contract cu editura Norstedts pentru a scrie încă trei volume în continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson. Prizonieră în pânza de păianjen a apărut simultan în 26 de țări, iar Dinte pentru dinte și Fata care trebuia să moară s-au bucurat de un enorm succes în întreaga lume. La Editura Trei a mai apărut și Obscuritas, primul volum al seriei Rekke & Vargas. Memoria este al doilea volum al acestei serii.
Claire Lidman e înmormântată de 14 ani, dar soțul ei, Samuel, vrea să demonstreze că ea trăiește. Hans Rekke și Micaela Vargas acceptă fără tragere de inimă cazul, mai mult ca să aibă ocazia de a lucra din nou împreună.
Însă lucrurile nu se întâmplă deloc așa cum își imaginau ei. Rekke se trezește cu dușmanul din copilărie pe urmele sale, iar lumea Micaelei se prăbușește când își dă seama cu cine s-a înhăitat fratele ei.
Profesorul Rekke se dovedește un Sherlock Holmes lipsit de aroganță, în timp ce polițista Micaela Vargas rămâne o luptătoare din Husby.

"Lagercrantz este noul rege al genului polar suedez." (Le Parisien)

"Cititorul nu va avea nicio problemă să se piardă în Memoria. David Lagercrantz atinge o notă unică în extinderea genului thriller." (Netherlands Dagblad)

"Capitolele scurte, dialogurile incitante și scenele de acțiune pline de ritm fac din Memoria o lectură extrem de agreabilă." (Les Echos)


Patruzeci și patru

La naiba cu toate! Trebuia să-l fi sunat pe Hans înainte să urce în avion. Acum îl sunase el și-l prinsese cu pantalonii în vine. Ieșea din aeroportul Arlanda cu sacoul pe umăr și cravata desfăcută, atârnându-i ca un mic fular peste piept. Se simțea ca o nulitate, lucru neobișnuit pentru el. Dar acum era rău. Ca să-și salveze pielea, își pusese fratele într-un pericol grav și depășise limita, chiar și a lui. Doamne, cum de s-a ajuns aici?

Se prăbușise cerul peste el. Ieși cu pași grăbiți din sala de sosiri și sări într-un taxi, răstindu-se la șofer să-l ducă pe Grevgatan. Era mai bine să dea ochii direct cu Hans și să reducă daunele cât mai mult posibil. Dar nu mai putea face prea multe. Sau poate că da, mai era totuși ceva de făcut. Își sună omul de la Serviciul Național de Securitate, clarifică situația și îl rugă să îl aibă în vedere pe Hans și să-i asigure protecția. Apoi se simți mai bine, chiar dacă doar pentru câteva clipe.

Avusese o conversație scurtă cu fratele său și în mare vorbise el, dar Hans apucase să zică, pe un ton respingător de rece, că aflase mai multe despre moartea Idei Aminoff, ceea ce era o altă oroare.
- Cum? Nu, nu e nimic, vezi-ți de treaba ta, se răsti el la șofer, un bărbat mai în vârstă cu perciuni lungi, care întreba ce s-a întâmplat.

Cât de enervant că luase taxiul ca orice om obișnuit! Trebuia să-i fi rugat pe cei de la minister să-l aștepte cu o mașină. Dar se simțise vinovat și nu la fel de influent ca de obicei. Iar acum mai era și traficul aglomerat și avea senzația că e pe cale să explodeze. Îl asaltau crâmpeie de memorie, amintirile de la nunta aia nenorocită de demult din Djurgården, când o mulțime de idioți împroșcau șampanie și își rupeau hainele de pe ei. Caricatura unei petreceri de papagali de lux. Se îmbătase ca să reziste, ajunsese acasă târziu și tocmai adormise îmbrăcat când îi sunase telefonul. Își amintea cum întinsese mâna spre noptieră și ridicase receptorul.

Era Gabor Morovia și părea tulburat, iar Magnus firește că ar fi trebuit să intre imediat la bănuieli. Gabor nu era niciodată tulburat. Era tot numai calcul rece. Durase ceva până să înțeleagă ce spunea. Gabor se afla pesemne și el în Stockholm și își cerea scuze, ceea ce de fapt era și mai ciudat. El nu era omul care să ceară scuze. Spunea că fusese nedrept și că mersese prea departe cu Hans.
- Dar Hans nu e în Helsinki? întrebase Magnus.
- Nu, i se întâmplă ceva rău, continuă Gabor. Am nevoie de ajutor.

Și sigur că lui Magnus ar fi trebuit să i se pară suspect.

Dar abia se trezise, era încă beat și nu știa programul turneului lui Hans. Concertul de la Helsinki putea foarte bine să fi fost ieri sau alaltăieri și poate îi trecuse prin cap și că n-ar fi fost rău să-l ajute pe Morovia. Avea nevoie de avantaje în relația cu fratele lui și de aceea pornise spre adresa dată de Gabor, Torstenssonsgatan 6. Mergea ca într-un vis; o parte din el încă părea să doarmă când formă numărul de interfon și urcă două etaje.

Pe trepte, găsi un pantof negru cu toc înalt. Cam bizar, însă nu se gândi prea mult la el. Venea de la o petrecere la care lumea azvârlea haine în jur și, fără a se sinchisi să ridice pantoful, sună la ușă. Morovia deschise și îl găsi ferchezuit și proaspăt ras, de parcă ziua lui abia începea în loc să se încheie.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Magnus.

Gabor nu răspunse. Doar îi dădu drumul înăuntru, închise ușa și arătă spre un pat dublu aflat în dreapta. Pe pat era Ida Aminoff, întinsă pe spate, cu colierul ei sclipitor la gât. Deși era evident că se simțea rău, avea o expresie provocatoare. Rochia neagră era trasă peste coapse, iar un picior - cel care încă avea pantoful - se sprijinea pe pat, în timp ce celălalt atârna pe lângă.

Avea rochia descheiată la piept și respira greoi, ținându-și mâna dreaptă la gât. Părea confuză și chinuită și bâiguia ceva despre Hans, că îi cere iertare, i se păru lui, un "îl iubesc", câteva cuvinte care aduceau mai degrabă a disperare decât a iubire. Apoi adăugă:
- Ajută-mă, te rog!

Dar atunci Magnus se întoarse cu o mișcare bruscă.
- Trebuie să chemăm un doctor.

Gabor se uită spre el calm și neclintit, cum fusese și când îl întâmpinase.
- Calm. E vorba doar de prea multe opiacee și alcool. Am crezut că m-ai putea ajuta să o fac să-și revină. Am la mine naloxon, rezolvă problema cu dificultatea de respirație, spuse el și poate suna bine, însă ceva era cu siguranță în neregulă.

Dacă Gabor o putea ajuta, de ce nu o făcuse deja și de ce sunase pe cineva care nu știa nimic despre supradoze și dificultăți de respirație?
- Ce crezi că faci? strigă Magnus. Ce se întâmplă aici?
- O ajut, răspunse Gabor ducându-și mâna la buzunarul interior, însă era doar o mișcare de distragere a atenției.

Magnus se prăbuși în genunchi. Lovitura venise din senin și acum abia mai respira. Totuși, înțelese imediat că nu el era în pericol. Ida era în pericol. Se uita la ea de pe podea și întinse o mână în timp ce Gabor se apleca peste ea, o săruta, o prindea de piept și o atingea între picioare. Resimțea totul ca pe o insultă înfiorătoare. Ida încerca disperată să scape de el, dar era prea slăbită. Magnus se ridică împleticit, primi încă o lovitură și căzu din nou, și de-abia când se adună cât de cât îl văzu pe Gabor cum se lasă peste Ida, o prinde de nas și de gură și ține strâns.

Nu a durat mult. Nici n-ar fi putut dura; Magnus nici măcar nu apucase să se ridice în picioare înainte ca trupul Idei să tresară. Era ceva cumplit în acea tresărire, o convulsie scurtă și fără sunet, însă de-a dreptul înfiorătoare. Când Magnus ajunse la pat, chipul ei era schimbat. Avea o altă expresie, respingătoare, și nu mai respira. Era moartă. Magnus nu mai știa ce făcuse. Doar că sărise la Gabor. N-avea nicio șansă și poate era mai mult pierdut cu firea decât mânios, iar după câteva momente înnebunitoare, când se lăsase înfrânt, Gabor îl țintuise într-o îmbrățișare turbată șoptindu-i:
- Acum suntem legați, Magnus, ne prăbușim împreună sau mergem mai departe împreună.

Gabor ar fi putut la fel de bine să-i înfigă un cuțit în spate. La scurt timp după aceea, când, neavând de ales, Magnus țâșnise afară din apartament și se ciocnise afară de William Fors, nu credea că avea să supraviețuiască experienței. Credea că nimic nu avea să mai fie la fel. Însă zilele trecuseră, apoi lunile și anii. Cumva, viața continua, mai ales când poliția decisese că fusese o supradoză - iar Hans, în măsura în care fusese în stare să se ocupe, tot căuta indicii la petrecerea de nuntă. Dar acolo nu era nimic, numai piste amăgitoare. Gabor se ținuse ascuns toată seara și apoi știa foarte bine cum să-și binedispună victimele propriului șantaj. Știa cum să le ofere avantaje și treptat Magnus clădise o relație cu Morovia, o relație provizorie, încerca el să se convingă, dar în care dădeau și luau unul de la altul, legați fiind de amintirea sinistră.

Era de mult o realitate și primejdia trecuse. Dar era naiv să creadă asta. Hans era Hans. Putea urma orice fir al întâmplărilor, chiar și la distanță de decenii. Magnus privi pe geam tot mai nerăbdător. Anevoios, foarte anevoios, se apropiau de Östermalm. Îi sună telefonul - era Kleeberger, care se întreba unde o întinsese, însă Magnus nu era în stare să-i răspundă. Dintre toți oamenii, se gândea tocmai la Putin: măcar dacă l-ar împușca diavolul ăla pe Morovia! Ce-l împiedica?

Era exasperant cât dura drumul. Peste tot semafoare roșii, străzi cu sens unic, alte cozi, pietoni care abia se mișcau și șoferi senili. De ce naiba trebuia să suporte toate astea? Putin ar fi curățat orașul. Dar iată că ajunseră până la urmă pe Grevgatan, străduța ce ducea la Strandvägen. Magnus tocmai își repeta ce avea să-i spună fratelui său când taxiul frână brusc, iar el trase o înjurătură.

Erau cât pe-aci să dea peste vreun idiot și, în clipa următoare, văzu că idiotul era Hans, însoțit de menajera lui latino sau ce-o fi fost.

Patruzeci și cinci

Rekke și-ar fi putut permite o mașină mai bună, își zise ea. Dar își dădu seama că nu era ca la ei, în Husby.

Acolo mașina era marea afacere. Dacă voiai să arăți că ai reușit în viață, îți luai o mașină tare. Dar pentru Rekke nu părea să conteze. Nu putuse nici măcar să-i spună ce model este. "Volvo", mormăi el și ieși din garaj cu aceeași nevroză smucită ca înainte, și în momentul următor aproape că intrară într-un taxi.
- Calm, spuse ea. Calm.

Dar Rekke numai calm nu era. Se opri brusc, se repezi afară, iar Micaela era convinsă că o să se ia la harță cu șoferul, oricât de puțin îi stătea în caracter. Dar nu incidentul de trafic îl înfuria. De pe bancheta din spate a taxiului coborî fratele lui, care se opri pe trotuar. Rekke îl privi furios, iar Magnus făcu un gest cu mâna dreaptă și mormăi ceva despre protecție.
- N-am nevoie de nicio protecție, dar am și o fiică, sau ai uitat?

Magnus îl privi îngrozit.
- I s-a întâmplat ceva Juliei?
- Sper că nu.
- Îmi pare foarte rău, n-am vrut niciodată să...

Rekke îl puse la punct.
- Deja ți-am auzit toate scuzele și nu mai sunt în stare să le aud și acum. Dar de îndată ce am timp, vreau să știu exact cum și-a exercitat Morovia influența asupra ta. Apoi mă gândesc...

Rekke tăcu și privi spre mașină, la Micaela.
- Da? răspunse Magnus. Ce anume?

Rekke voia să arunce ceva fatidic, de genul Care va fi pedeapsa ta, Magnus. Însă nu apucă să mai spună nimic. Poarta clădirii se deschise și ieși Elisabeth Rekke, cu înfățișarea ei severă, departe de a reuși să-l facă pe Magnus să se simtă mai bine.
- Să fiu al naibii! bombăni el. O bagi pe mama în asta?

Rekke se uită absent la mama lui și se întoarse din nou spre Magnus.
- Bag cu plăcere pe toată lumea. Dacă i se întâmplă ceva Juliei, îmi voi petrece restul vieții zdrobindu-vă pe tine și pe Morovia.

Magnus se uită la mama lui, de parcă de data asta i-ar fi căutat ajutorul.
- Doar o iubesc pe Julia. Spune-mi ce pot să fac.
- Doamne, ce e cu Julia? strigă Elisabeth Rekke grăbindu-se spre ei.

Rekke nici nu se uită la ea.
- Poți să te dai la o parte, Magnus. Ține-ți telefonul aproape, spuse el, țintuindu-l cu privirea pe fratele lui.
- Sigur, sigur, răspunse el.

Rekke se urcă în mașină și porni în trombă. Nici el, nici Micaela nu spuseră nimic. Erau amândoi preocupați de gânduri, temeri și planuri alternative, dar în cele din urmă, când erau pe E4 și Rekke acceleră, iar cerul părea să se întunece, Micaela nu mai putu să se abțină. Spuse cu voce joasă, înverșunat:
- Mi-e greu să cred că Lucas i-ar face rău Juliei. Vrea doar să mă preseze pe mine. Nu are niciun motiv să o rănească.

Rekke îi aruncă o privire rapidă.
- De ce spui asta?

Micaela căzu pe gânduri. De ce spusese asta?
- Pentru că atunci când Lucas face ceva oribil, e ca urmare a unui plan bine pus la punct. Cred că putem fi liniștiți până când dă un semn. Nu este impulsiv.
- Așa să fie? replică el și Micaela își dădu seama că avea dreptate, măcar parțial.

Lucas nu se controla pe cât de bine voia să lase impresia, însă venea după aceea cu o justificare bună. Din multe puncte de vedere, era ca o bombă care stătea să explodeze. Cu toate astea, nu voia să-i dea apă la moară lui Rekke.
- A scăpat nepedepsit, spuse ea. A avut întotdeauna grijă să nu facă lucruri nebunești.

Rekke bombăni ceva.
- Sau te îngrijorează că ar putea să se alieze cu Morovia?
- Da, răspunse el. Mi-e teamă de asta.
- Lucas detestă să-și bage alții nasul, mai ales tipi ca Morovia. Vrea să aibă el controlul.
- Uiți un lucru. Lucas nu e la fel de deștept ca sora lui.

Îi zâmbi melancolic.
- Morovia e atras de tineri ca Lucas. Observă dorința lor de a fi văzuți și le sucește mințile. Iar apoi îi îneacă în bani.

Micaela trase aer în piept.
- Deci chiar crezi că lucrează cumva împreună?
- Mi-e teamă că da. Am identificat o adresă în Trosa și, chiar înainte să plecăm, am verificat-o. Este proprietatea unei fundații din Elveția, ceea ce mă îngrijorează. Dar poate greșesc, să sperăm că greșesc.

Tăcu și strânse volanul, iar ea tăcu, pentru că nu mai găsi nimic de spus. Nu-l mai văzuse la volan înainte, iar acum îl putea studia dintr-un alt unghi. Era o persoană foarte contradictorie. Gesturile lui lăsau să se întrevadă o bogată experiență a lumii, dar existau și multe semne că era pe punctul de a ceda. Își mișca mâna stângă în sus și-n jos pe corp și tot căuta prin sertarele din bord fără să găsească nimic, apoi continua cu buzunarele și, până la urmă, dădu peste o pastilă mică pe care o înghiți.
- Ești abstinent, spuse ea.

Rekke încuviință.
- Să conduc eu?
- Nu, e bine să am o preocupare.

Micaela îl bătu ușor pe umăr.
- Și, până la urmă, Claire Lidman pare să fie în viață, spuse ea.
- Da, să sperăm.
- Dar te-a supărat bărbatul cu părul oxigenat din imaginile de pe camerele de supraveghere?

Rekke aprobă din cap fără să pară dornic să continue, dar, odată ce deschisese subiectul, Micaela nu se putu opri.
- Și fiul lui Claire, Jakob. Ai văzut ceva și la el, nu?
- Da, poate.

La naiba, ce dificil devenise dintr-odată! își spuse ea.
- Ce ai văzut?

Murmură ca pentru sine:
- Ceva. Dar și că e un băiat talentat, evident, care a trecut prin ceva dramatic și dezastruos.
- Cum ți-ai putut da seama?
- După brațe, sprâncene, modul lui de a privi lumea, felul în care își strângea genunchii. Dar îndată ce...

Ezită o clipă.
-... o aduc acasă pe Julia, o să mă uit mai bine, ca să fiu sigur. Am o bănuială.
- De ce trebuie să fii atât de criptic?
- S-ar putea să mă amăgesc.

Îl privi în timp ce el continua să scotocească după tablete pe care nu era sigur că le găsește.
- Deci Morovia a omorât-o și pe Ida ta.
- Așa se pare.
- Iar Magnus știa?
- Cred că a fost martor.
- Ar trebui să ne sugrumăm frații, comentă ea.

Rekke zâmbi fără să vrea și apăsă pe accelerație în timp ce lovea cu îndemânare cu toate degetele în volan. Părea că pe drum mărșăluiește o mică orchestră de toboșari.

În dimineața acelei zile de 22 martie, Claire zăbovise mai mult în fața oglinzii și, în ciuda căldurii, își pusese un pardesiu roșu făcut pe comandă la Londra. Dar nu se îngrijea doar de propriul aspect. Cumpărase un costum de in pentru Jakob și îi pusese o cămașă proaspăt călcată și o cravată înnodată mai lejer. O fi fost el într-adevăr mic și firav, dar putea arăta și matur, și adorabil cu figura lui serioasă. În orice caz, n-ar strica să arate cât mai bine posibil. În aer plutea o undă de neliniște.

Invitația lui Morovia fusese, firește, la fel de amabilă ca de obicei; pe cartea poștală era scris de mână Mi-ar face plăcere să vă văd la micul-dejun și la festivități la reședința mea din Veneția. Dar de mult nu se mai întâlniseră toți trei, iar ceea ce-și amintea de la ultima întâlnire, de la Paris, îi lăsa un gust amar. Gabor fusese dușmănos pe față și îl trăsese de păr pe Jakob fără motiv.

Fusese evident un aranjament îngrozitor de la început. Dar era singura cale de scăpare pe care o văzuse. Dacă nu-ți poți evita dușmanul, nu-ți rămâne decât să te aliezi cu el. Fusese un act de disperare, nimic altceva, iar ea știa că Gabor îi urmărește și evident că nu mai era nevoie s-o amenințe. Amenințarea era acolo, la fiecare pas, la fiecare suflare, în prezența permanentă a celor petrecute în lanul de porumb din Italia.

Îndesă ceva lenjerie de corp, cosmetice și o carte în bagajul de mână. N-o interesa să ia prea mai multe lucruri. Calculase rece să se întoarcă în aceeași seară sau să se cazeze la un hotel în drum spre casă. Se duse în hol și îl chemă pe Jakob, care veni fără tragere de inimă. Ieșiră împreună în dimineața răcoroasă și urcară în mașină, un vehicul fără pretenții, un Passat închiriat cu un permis fals primit de la angajații lui Gabor. Ea și Jakob stăteau primăvara lângă Rosenheim, în sudul Germaniei. O luară prin Austria și nordul Italiei, până la Veneția. Credea că își ascunsese anxietatea destul de bine în timpul călătoriei, dar se temea că și Jakob făcuse la fel.

Când au lăsat mașina în parcarea de la Santa Croce, i se citea angoasa în ochi.
- Grăbește-te un pic, iubire! îl îndemnă ea.

Jakob își târa picioarele și abia se mișca, ținându-și mâinile încrucișate la piept. Când se întoarse să-l facă să meargă mai repede, călcă greșit, iar genunchiul accidentat începu s-o doară și trebui să se rezeme de un zid. Băiatul veni repede la ea.
- Nu mergem înapoi? întrebă el.

Ea îl privi drăgăstos. Jakob avea acum 13 ani; nu era foarte scund, dar era destul de firav, cu ochi mari negri și păr brunet buclat. Nu-i mergea pe cât de bine se așteptase ea la școală. Se afla în lumea lui și, de fapt, nu avea amici. Stătea mai mult acasă, cu jocurile și computerul lui. Întreba permanent: "Ești supărată pe mine, mamă?" și era de multe ori agitat, iar lucrurile i se stricau mai tot timpul în mână sau se pierdeau.
- Ce este? întrebă el.
- Nimic, doar că mă doare genunchiul.
- Ți-e teamă de el, nu-i așa?
- Nu. Nu mi-e teamă. Dar vom avea grijă să fie o vizită scurtă.

Apoi porniră unul lângă celălalt spre debarcaderul aflat nu foarte departe. Acolo, pe o bancă, stătea fumând Ricardo Bruni, îmbrăcat cu o geacă maro de piele. De fapt îi plăcuse întotdeauna Ricardo; făcea notă discordantă în toată grămada aia omogenă de bărbați macho și femei tinere și frumoase cu care se înconjura Gabor. Era un gay delicat și guraliv, care, spre deosebire de Gabor, îi spunea numai lucruri drăguțe lui Jakob. Totuși, ultimele dăți simțise repulsie și față de el, poate chiar din cauza modului în care se uita la Jakob.
- Fuga, fuguța! spuse Ricardo când se apropiară.

Claire și Jakob se aplecară și urcară în ambarcațiunea ca un iaht care-i aștepta și dispărură sub punte. Nu aveau voie să se arate în timpul drumului și oricum ea n-avea chef de-așa ceva. Era ora 14:15, iar ea se uită la Jakob.

Oricât de rău se simțea, nu putea să nu se uite cu ochi mari în jurul lui. Bietul băiat! O viață pe fugă nu-i oferea prea multe distracții. Pe de altă parte, era și minunat de frumos afară. Plutiră pe Canal Grande, văzând casele care se oglindeau în apă într-un caleidoscop multicolor. Treceau pe lângă bărci cu turiști și gondole, pe sub poduri și bolți, văzând în depărtare cupolele Bazilicii San Marco. Claire se gândea la Samuel, și la viața ei de dinainte, și la sora ei, Linda.

Coborâră la vila lui Gabor, intrară rapid în casă și urcară două etaje. Gabor îi aștepta în salonul cel mare, care semăna cu o biserică, cu picturi pe plafon. Claire observă că bărbatul nici măcar nu se uita la Jakob. O flata numai pe ea, ceea ce îi sporea nervozitatea. Când o ajută să-și scoată pardesiul roșu, Claire făcu o mișcare neatentă, iar din poșetă îi căzu cartea de șah pe care o luase cu ea. Gabor o ridică și arătă spre titlu:
- Sicilian Love?

Își smulse cartea înapoi; nu era treaba lui.
- Interesant, continuă el.
- Ce vrei?

Gabor nu răspunse. Doar zâmbi rece și se uită pentru prima oară la Jakob - scârbit, i se părea lui Claire, iar asta o speria. Îl ținu pe băiat lipit de ea când Gabor îi conduse pe terasă, unde găsiră o masă mare, ticsită cu fructe de mare, buratta, bruschetta, prosciutto, o abundență de aperitive italiene și de șampanie. Ricardo, care ieșise și el, îi umplu un pahar.
- Nu beau astăzi, spuse ea. O să conduc până acasă.
- Serios? reacționă Gabor, vag amenințător, iar atunci Claire îl luă de mână pe Jakob și se gândi că trebuie să fie puternică.

Își îndreptă rochia și se așeză cu spatele spre canal și oraș. Era ora 14:30, în data de 22 martie, cu câteva ore înainte să fie surprinsă într-o fotografie de vacanță.