29.05.2024
Editura Frontiera
Ana Maria Sandu (text) / Oana Ispir (ilustrații)
Vacanță în Portocalia
Editura Frontiera, 2024




***
Intro

Ana Maria Sandu este scriitoare și jurnalistă. A debutat cu volumul Din amintirile unui Chelbasan. A publicat la Editura Polirom romanele Fata din casa vagon, Omoară-mă!, Aleargă, volumul de proză scurtă Pereți subțiri, cel de eseuri Mama îmi spune că am o viață frumoasă și biografia romanțată Hortensia Papadat-Bengescu. Străina. Vacanță în Portocalia este al doilea roman pentru copii Anei Maria Sandu, după În țara vacilor fericite (Frontiera, 2023). Pe Ana Maria o puteți urmări constant în revista Dilema veche, unde este redactor, precum și la evenimentele culturale dedicate autorilor români.

 Oana Ispir este ilustratoare cu o bogată experiență în proiecte de ilustrație de carte, editorial, ilustrație web, boardgames și publicitate. Stilul său se remarcă prin formele clare, culorile saturate, texturile pronunțate și gustul pentru ilustrația narativă. Oana lucrează atât în tehnici tradiționale, cât și digitale. Pentru Editura Frontiera, Oana Ispir a mai ilustrat cărțile Prințul Miorlau de Nina Cassian (2022) și În țara vacilor fericite (2023). Ilustrațiile romanului Vacanță în Portocalia sunt realizate în două culori: portocaliu și albastru. Ambele ne trimit cu gândul la soare, ocean și portocale.
*
După ce au călătorit în țara vacilor fericite, pisica Vadú și musca Gina pleacă din nou în călătorie - de data aceasta cu avionul, care le duce tocmai în Portocalia, la malul oceanului.

Vacanța în Portocalia se anunță palpitantă, în ritmuri de fado și mireasmă de mâncare portugheză. Bacalhau, pasteis de nata, bola de Berlim - mmm, despre câte arome dulci avem de învățat din această vacanță în Portocalia! O inspirație pentru copii să colecționeze lucruri inedite și amintiri din călătoriile lor.

Însoțite de Sophie și de mama ei, cele două prietene descoperă mâncarea preferată a portocalienilor, supraviețuiesc atacului lui Piran Golan - un motan pe cât de primejdios, pe atât de prietenos - apoi dezleagă împreună misterul craniului lui Vincent, găsit pe malul oceanului.

Cartea face parte din colecția MicRoman a editurii Frontiera, destinată copiilor care au început să citească singuri. Ilustrațiile cărții sunt realizate de Oana Ispir.

Fragment
Capitolul 1. Zborul

- Gina, gata, mi-a ajuns! Nu mai vreau să călătoresc niciodată. Ce-i toată nebunia asta? Cu ce-am greșit în viață?
- Vadú, liniștește-te, te rog! încercă musca s-o calmeze pe pisică, prietena ei, care tremura, săraca, din toate încheieturile. Până și coada i se mișca de parcă era electrocutată.

Pentru prima dată în viața lor, se aflau într-un aeroport. Nici prea mare, nici prea mic, dar suficient de întortocheat încât să se poată rătăci cu ușurință. Peste tot săgeți, indicatoare, oameni grăbiți și dezorientați, copii care își pierduseră răbdarea în așteptarea unui avion și alergau dintr-o parte în alta.
- Hai să facem ceva amuzant, vrei? îi zise Gina și dădu hotărâtă din aripi până când ajunse în dreptul bărbatului de pe scaunul din față, care își trimitea mesaje cu cineva.

Trase cu ochiul și văzu în timp real cum omul minte. Scrisese: "N-o să mă întorc prea curând, mai am treabă aici" și pusese un smiley la sfârșit. Musca îl privi de aproape, văzu că nu i se clintește niciun mușchi de pe față. Ridică atunci din umerii ei mici și se duse repede lângă cușca în care se afla Vadú. De acolo se vedeau cel mai bine pista și avioanele care aterizau și decolau.
- Vadú, tu știi cum arată o minciună? o întrebă ea serioasă, încercând să-i distragă atenția e la ce urma să li se întâmple în curând.
- Acum nu mai știu nimic, Ginuța, doar că mi-e o frică de moarte. Pur și simplu simt că-mi sare inima din piept, fetițo. Și n-am nicio idee cum s-o pun la loc. Ce-i cu monștrii ăștia zburători în care o să ne urcăm?
- Hai, fii serioasă, ești o pisică foarte curajoasă, n-o să pățești nimic nici de data asta, o încurajă musca, deși cu jumătate de gură, căci simțea că pisica nu e deloc în apele ei.
- Eu cred că e sfârșitul meu, fetițo. Să nu mă uiți, te roooog!
- Auzi, tu cântai când erai mică: "Avion cu motor, / Ia-mă și pe mine-n zbor, / Să mă fac aviator! / Nu te iau, că ești mic / Și te cheamă Polonic"? o întrebă musca, ca și când n-ar fi auzit ce spusese Vadú.
- N-am avut niciodată voce, iar de animalele uriașe m-am ferit cât am putut. Dar până aici mi-a fost! se smiorcăi pisica, cu un glas care îți rupea inima și dacă n-o cunoșteai.

Gina își ambală repede motorul propriu și plecă valvârtej să vadă în ce stare de spirit se află ceilalți călători care așteptau, ca și ele, îmbarcarea spre Portocalia. Se apropie de urechile lor atât de mult, încât reuși să le audă gândurile. Și asta o derută, pentru că nimic nu se potrivea cu nimic și descoperi o mare diferență între ce se vedea și ce se întâmpla în capul oamenilor. Cei care păreau calmi și stăpâni pe situație aveau în interior o voce panicată. Iar cei despre care ai fi zis că sunt neliniștiți se gândeau la ceva senin. Ca de exemplu, la un pește la grătar, la cineva drag sau la o baie în ocean.
"Nu vreau să stau pe locul din mijloc pentru că-mi amorțesc picioarele", se auzea din capul unei doamne în vârstă, cu ochelari, care citea ziarul concentrată.
"Oare am scos totul din priză când am plecat?" era întrebarea care îl sâcâia pe tipul grizonant, cu ochelari, care stătea ascuns după ecranul laptopului.
"Nu-mi place să călătoresc singură, de ce-am plecat în vacanța asta?" își tot spunea o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, colorată, în timp ce-și învârtea o șuviță de păr pe deget.
"Doamne, ajută-mă să ajung teafără și să nu ne prăbușim!" își repeta fata cu ochelari, îmbrăcată în blugi.
"Vreau să câștig jocul ăsta", se auzea din capul băiețelului cu șapcă albastră, care se uita fix în ecranul telefonului.
"Când o să-mi crească părul la fel de lung ca al Elsei?" se necăjea fetița care își bălăngănea picioarele și căreia bunica îi tot spunea să se potolească.
"De abia aștept să-mi văd copiii, mi-e atât de dor de ei!" se gândea doamna care-și strângea la piept geanta cu cataramă aurie.

Măcar Vadú spunea ce gândea, la ea nu era nicio diferență între ce simțea și ce avea în căpșorul ei înnebunit de frica de avion.

După ce află ce era în capul oamenilor, Gina veni cu toate poveștile acestea indiscrete la pisică. Dar pe Vadú o lăsară rece. Pur și simplu nu-i păsa de oameni și de gândurile lor ascunse. Ar fi dat orice să nu trebuiască să se urce în avion și să stea încordată ca un arc aproape trei ore, așadar, o veșnicie mică.

Sophie, care le convinsese să plece în această aventură, se întorsese cu un sandvici uriaș în mână. Venise într-un suflet și acum stătea cuminte pe scaun și mânca tacticoasă, cu grijă să nu-i pice vreo picătură de ketchup pe rochiță. Ura să fie murdară, ceea ce Vadú, dintre toate ființele de pe lumea asta, înțelegea cel mai bine. Fetița aruncase o privire îngrijorată spre cușcă. Apoi o zărise pe Gina. Asta o liniștise și-și văzuse mai departe de treabă. Flore, mama ei, răsfoia o revistă de modă și se tot uita la panoul pe care era anunțat zborul lor.

Capitolul 2. Sperietura

- Sălile de așteptare sunt niște camere de tortură! scânci Vadú, iar Gina i se așeză pe cap. Ar fi vrut să-i dea dreptate, dar se abținu.
- Cel mai rău și mai rău e pentru animalele care sunt depozitate în burta aeronavei. Îți poți imagina? Acolo e întuneric și frig, noi măcar stăm cu oamenii, încercă Gina s-o încurajeze pe pisică.
- Crede-mă, Ginuțo, nu pot să mă gândesc la nimic bun în clipa asta, parcă mi s-ar fi dizolvat creierul, se scuză Vadú.
- Frica e ceva natural și incontrolabil. Dar tu știi mai multe lucruri despre avioane decât mulți dintre cei care zboară des și n-au nicio teamă. Pe cuvânt dacă înțeleg, Vadú!

Și avea dreptate mititica Gina. De ce să-ți fie teamă să fii în aer, într-un aparat cu motor, când pericole sunt la tot pasul? Mai ales pe sol. După ce se mai gândi puțin, Gina adăugă:
- Mai știi când ai citit ziarul și mi-ai spus că în baie se întâmplă cele mai multe accidente casnice? Dar nimeni nu zice: "Oh, mi-e frică să intru în baie!". Pe când de zbor multora le e teamă. Dar tu s-ar putea să fii cea mai speriată dintre ei, zise ea, privind-o îngrijorată.

Cu o voce ceva mai vioaie, pisica își rugă prietena să mai plece puțin în recunoaștere.
- Poți s-o vizitezi și pe cealaltă "speriată"? Mă simt mai bine dacă nu sunt singura în situația asta.
- Sigur, mă întorc într-o clipă, spuse Gina și o și zbughi spre rândul al doilea de scaune, să verifice situația.

O privi pe fată și-și dădu repede seama că e și mai albă la față și că acum are și lacrimi în ochi. Starea i se înrăutățise, mai ales că lumea începuse să se ridice și să se așeze la coadă, la poarta de îmbarcare. Lucrul acela de care le era cel mai frică ei și pisicii se apropia. Se întoarse într-o clipă, fără să mai vrea să afle și la ce se gândea fata, și-i comunică prietenei sale:
- E mai rău decât înainte!
- Poate are loc lângă noi și ne ajutăm una pe alta. Crezi că ar fi o idee bună?
- Habar n-am, dar vedem ce ne rezervă viitorul. Oricum, gândește-te mai degrabă la asta decât că o să plutim în curând la zece kilometri deasupra pământului. Îmi pare rău că suferi, dar eu de-abia aștept să văd cum e, mai zise musca.
- Distanța față de sol se calculează în picioare, doar ți-am mai zis, adăugă Vadú ușor iritată. Nu picioare de broască, dragă, ci unități de măsură, feet.

Dar Gina o cunoștea deja atât de bine, că se mulțumi să-i dea dreptate, pentru că altceva oricum nu era de făcut. O compătimea sincer pentru starea ei de agitație. Oricum, nu mai avură timp să mediteze, fiindcă grupul lor se reuni, o mână săltă cușca și alta apucă bagajele. Prezentară actele și intrară într-un tub care făcea legătura cu aeronava.
- Nu știu ce vezi tu de acolo, Vadú, dar e spectaculos, să știi. Avioanele sunt o minune a tehnicii. E ca și când și-au propus să ne concureze pe noi, zburătoarele.
- I-auzi la ele, ce îngâmfare, Ginuța dragă! comentă pisica.

Musca se rușină și nu mai zise nimic.
- O fi, nu te contrazic, dar eu nu vreau să fiu aici și sper ca măcar tu să mă înțelegi! Sunt feliiină, nu țânțar, cioară sau barză, se tângui pisica, ca să fie clar că ea n-are nicio legătură cu zborul și i se pare inimaginabil să fie supusă la așa ceva.

Urcară în avion. Arăta în interior ca un tren sau ca un autobuz. Dar asta n-o liniști pe Vadú. Din contră, o agită și mai mult. Totul era strâmt și toată lumea încerca să-și găsească loc pentru picioare și pentru bagaje. Cușca pisicii fu așezată jos, în dreptul fetiței, care o întrebă:
- Ești bine? Și adăugă imediat: Vadulina, am încredere în tine.

Gina își căutase locul cel mai bun, ca să poată vedea aripile uriașe ale avionului. Apoi își aminti de ochii măriți ai pisicii, lăsă priveliștea și se întoarse și ea în cușcă. Nu putea să facă mare lucru pentru prietena ei, dar orișicât.

Printre ultimele persoane care urcară se afla și fata căreia îi era frică. Trecuse deja de jumătatea aeronavei și musca o ținu la curent pe Vadú:
- Sunt șanse mari ca "speriata" să aibă locul de lângă tine. Există o potriveală în toate...

Și nici nu apucă să termine de zis, că trebuiră să se ridice ca s-o lase să se așeze pe scaunul din mijloc.
- Toată frica din avion s-a strâns aici, îi zise pisica prietenei sale.

Fata își ceru scuze și, când văzu cușca, avu un fel de tresărire:
- Doamne, ce-o fi în sufletul unei pisici care zboară, dacă mie mi-e atât de greu să rezist?

Vorbise cu voce tare, poate ca să-și facă curaj. Ca prin minune, cuvintele ei o făcură pe Vadú să reevalueze situația. Anunțul cu "puneți-vă centurile de siguranță" o găsi ceva mai împăcată cu situația. Avionul începu să se miște pe sol, urmă un ding-dong, apoi motoarele deveniră din ce în ce mai zgomotoase.
- Începem să urcăm! își anunță Gina prietena.

De parcă Vadú n-ar fi simțit deja că peretele cuștii îi intrase în blăniță și că se prăbușesc într-o groapă imensă. Cu o voce mai slabă decât de obicei, apucă să-i zică muștei:
- Oau, Ginuța, ăsta e efectul gravitației! Nu l-am simțit niciodată ca acum.

"Speriata" nu-și dezlipise privirea de pe cușcă, în timp ce cu mâinile se ținea strâns de cotierele scaunelor. Prezența pisicii o mai calmase, iar când auzi zgomotul lung, de mecanisme care zdrăngănesc, semn că decolarea se încheiase, parcă se mai liniști. Închise ochii, ceea ce făcu și Vadú, în cușca ei. Se încurajaseră una pe alta. Gina răsuflă ușurată și se lipi de geam să vadă mai bine afară. Dădea instinctiv din aripi când privea norii, de parcă ar fi vrut să-i atingă. Era o mare de vată de zahăr în care i-ar fi plăcut tare mult să se tăvălească.

Destinația lor fusese aleasă dintr-un motiv foarte simplu. Sophie adora culoarea portocalie, mânca cu poftă portocale și mandarine în fiecare zi și voia să vadă oceanul.
"Să mergem în Portocalia!" își rugase ea mama.

Și, în cele din urmă, Flore căutase bilete și organizase călătoria pentru grupul lor. De altfel, nu prea îi rezista fetiței, ceea ce era valabil și pentru pisică și muscă, care mai cârcoteau uneori, dar n-ar fi protestat fățiș la propunerile Soficăi. Dragostea te face să uiți să te mai gândești la tine. Iar fetița asta reușise să le intre atât de tare în suflet, că acceptau de dragul ei tot felul de provocări nebunești. Iată-le, așadar, aterizând în țara lucrurilor portocalii. Nu știau prea bine ce le așteaptă, dar erau curioase - și foarte flămânde, de altfel, căci emoțiile puternice îți consumă toată energia. Doar că o masă bună nu se găsește pe toate drumurile.

Când ieșiră din aeroport, se suiră într-un taxi, care în loc de roți avea niște fructe uriașe, cam ca niște pomelo. Văzură că drumul e străjuit de copaci în care cresc portocale adevărate. Toți copacii păreau împodobiți cu ele, așa cum puneau ele globuri în bradul de Crăciun. Sophie era așa de fericită, că începuse să numere portocalele, dar pierdu repede șirul, căci erau foarte multe. Se mulțumi să bată din palme și s-o pupe pe Vadú pe frunte, iar pe Gina s-o mângâie sub o aripioară. Pe mama o îmbrățișă cu toată puterea. Fericirea ei se răspândi în mașină și șoferul, care nu le cunoștea, se trezi cu un zâmbet larg pe față, căci nimic nu e mai molipsitor pe lume decât bucuria unui copil. Vadú stătea acum în poala ei și-i era recunoscătoare universului că poate să fie părtașă la așa o experiență. Sigur, pentru asta fusese nevoie să-și învingă frica de zbor, ceea ce nu era puțin. Dar, fără niciun fel de îndoială, meritase să facă efortul. Altfel, ar fi rămas acasă și n-ar fi văzut cu ochii ei cât de minunată și de colorată era Portocalia.

Capitolul 3. Inimi zemoase

Nu, oamenii nu erau portocalii. Ci doar foarte prietenoși, de parcă ar fi avut în interior o inimă zemoasă, ca un fruct bine copt. Și s-ar fi oferit să-ți dea o bucată, chiar dacă nu te cunoșteau bine. Asta descoperiră repede, când se opriră în dreptul unui mic restaurant, unde erau o masă mare și oameni de toate vârstele așezați în jurul ei. Dinăuntru venea un miros îmbietor. Ele porniseră la drum foarte devreme, iar de prânz nu apucaseră să mănânce. Mațele începuseră să se supere și fiecare burtă scotea câte un sunet propriu: "ghiorț!", "câââr!", "blosc!".

Fiecărei ființe îi e foame în felul ei. Unii devin tăcuți, alții certăreți și nervoși, alții țipă la tine din senin. Un lucru e sigur: burta goală te face de nerecunoscut. Așa li se întâmplă și lor. Noroc cu Flore, care le cunoștea bine pe toate și-și dădu seama de pericol. Nu mai trase de timp, nu încercă să găsească restaurantul perfect, pur și simplu se hotărî într-o clipă să intre și să hrănească aceste trei ființe mici, care erau flămânde și obosite.
- Aveți o masă liberă? întrebă ea. Și nici nu apucă bine să termine, că o femeie o luă de mână, de parcă ar fi cunoscut-o dintotdeauna, și o conduse lângă ceilalți.

Sophie, Vadú și Gina le urmară grăbite.
- De unde veniți, drăguțelor? le întrebă ea în timp ce le aranja farfuriile în față.
- De departe, răspunse Sophie și simți cum primește o bucată din inima-portocală a gazdei, căci femeia o mângâie pe cap cu așa o căldură cum nu mai simțise niciodată din partea unei necunoscute.

Cuvintele erau și ele portocalii, aveau o sonoritate plăcută, păreau rotunde ca niște fructe. Li se dădură locurile cele mai bune. Vadú stătea cu lăbuțele pe masă și observa tot ce se întâmpla în jur. Gina avea și ea un mic taburet și se uita mândră în stânga și-n dreapta. O muscă venită din străinătate, care zburase cu Airbus A380 - oau! Nu era chiar un lucru obișnuit prin părțile astea. Și toți le priveau cu admirație și curiozitate.

În aer se simțea miros de citrice. Și ele încercau să-și dea seama dacă vine de la bucătărie sau pur și simplu intrase în pereți și în pielea oamenilor. Erau atât de flămânde, că nici nu mai vedeau prea clar. Sophie ar fi vrut să se laude cu prietenele sale, dar nu mai avea forță. Le privea și aștepta să primească ceva de mâncare. Orice, nici nu mai conta. Cine mai poate să fie pretențios când are un șoricel în stomac care roade și roade fără încetare?

Nu așteptară mult și li se puse în față un platou cu bacalhau. Habar n-aveau ce era cu peștele ăsta și cum se prepara.
- Mâncați, mâncați, e prietenul fidel al celor din Portocalia! le îmbie bărbatul de vizavi.

Gustară întâi câte o bucățică, apoi își umplură gurile și se linseră pe degete de cât de gustos era. Toată lumea fu mulțumită, iar Vadú de-a dreptul recunoscătoare, căci nimic nu i se părea mai gustos pe lume decât o bucată de pește bine făcut.
- Hm, ăsta e cod, zise ea ca o cunoscătoare, după ce-l mirosi cu mustățile întinse. E sărat și uscat bine. Îl ador! Și mai luă o înghițitură zdravănă.

Gina își folosea toate piciorușele să nu risipească nicio bucățică din mâncarea delicioasă și suculentă. Iar Sophie și mama ei începuseră să facă conversație cu vecinii de masă, semn că totul mergea bine.
- Cum adică fiel amigo? vru să știe fetița. Noi nu ne mâncăm prietenii fideli, zise ea și făcu un semn amplu cu mâna către pisică și muscă. Nici măcar Vadú n-a înghițit-o pe Gina, deși ar fi fost atât de simplu, în fond.

Expresia asta o pusese pe gânduri. Era bună mâncarea, fără nicio îndoială, dar tot voia să știe ce voiseră exact să zică. Bărbatul îi înțelese repede nedumerirea și începu să-i povestească:
- Bacalhau-ul e cel mai popular pește din bucătăria noastră. Și îl uscăm după rețeta marinarilor din secolul al XV-lea. De asta spunem că ne e prieten, căci nu ne-a lăsat flămânzi niciodată. Și îl putem găti în 365 de feluri, câte zile are un an.
- A, adică se mănâncă des în țara voastră. E ceva tradițional, care ține de specificul locului, trase concluzia Sophie, ceva mai liniștită.
- Exact, ai pus punctul pe i! continuă domnul. Dar de plăcut la gust îți place, nu? o întrebă el curios.
- Nu seamănă cu peștele pe care l-am mai mâncat eu. Dar pisica mea, care e o specialistă desăvârșită, pare de-a dreptul încântată. Asta înseamnă că e cu adevărat foarte bun.
- Ca să-ți faci o idee de cum se pregătește, trebuie să știi că peștele ăsta cu carne albă se taie pe lungime și se usucă exact ca o haină la soare.
- Ha, ha, ha! râse Sophie și se uită complice la Vadú și la Gina, să vadă dacă ele fuseseră atente și auziseră povestea.

Mustăceau amândouă satisfăcute. Dar nu știu dacă gustul peștelui era cauza sau imaginea cu el atârnat pe sârmă. Din vorbă în vorbă aflară că, de fapt, nimeriseră la un botez. Că restaurantul se umpluse cu membrii familiei. Dar ăsta nu fusese un motiv să nu le primească și pe ele și să nu le ospăteze cum se cuvine. În scurt timp, se simțiră de-ale casei, și asta datorită felului prietenos în care se purtau oamenii cu ele. Gustară din toate și se dezlipiră cu greu să plece mai departe. Când încercară să plătească, femeia cu inima cât o portocală uriașă nici nu vru să audă. Le pregăti un pachețel pentru drum, le conduse până la ușă și le puse să promită că se vor întoarce.
- Vă aștept oricând, aici mă găsiți! Se îmbrățișară de parcă s-ar fi cunoscut dintotdeauna.

Orașul acesta mare, pe care nu apucaseră să-l vadă prea bine, avea un aer părăsit și blând. Începuse să se întunece și de peste tot din vitrine le săreau în față bucățile mari de bacalhau.
- Ce bine că știm acum ce sunt! zise Sophie, care se uita curioasă peste tot.

Capitolul 4. Întunericul nu e oranj

Din tot grupul lor, Vadú vedea cel mai bine noaptea. Avea un talent extraordinar de a descoperi toate detaliile ascunse. Mergea în față, cu Gina deasupra capului, iar Sophie și Flore le urmau îndeaproape.
- De ce întunericul e negru, și nu oranj? întrebă fetița, vizibil dezamăgită.
- Pentru că lumea e făcută să ne surprindă, Sophie, îi răspunse pisica.
- Așa o fi, dar tot mi se pare o nedreptate, Vadú.
- Cum adică? interveni Gina.
- Mă așteptam ca în Portocalia totul să fie portocaliu. Voi nu?
- Nu prea, zise pisica. Dar sunt curioasă în continuare de ce se numește țara asta așa.
- Am văzut deja că oamenii au inimi dulci și bune, nu? Am simțit asta, interveni Flore, ca s-o consoleze pe fetiță.
- Și noi cum avem inimile, mami? vru Sophie să știe.
- Ale noastre sunt roșii și țuguiate.

Cuvântul de la urmă o amuză pe fetiță. Și desenă cu mâinile în aer o inimă mare, ca să-și reamintească forma ei. Așa, parcă îi mai trecu puțin dezamăgirea.

Pisica fu prima care observă pe fațadele clădirilor bucățile colorate de piatră. Le arătă cu laba și scoase niște mieunături de admirație:
- Oau! Cine a mai văzut așa ceva?

Era, desigur, o întrebare retorică, la care nimeni nu se oferi să dea răspuns, și nici ea nu-l așteptă. Din contră, vrusese doar să le atragă atenția. Numai că de văzut bine le vedea doar ea, restul grupului mai mult le ghicea. Gina începu să zboare de pe un pătrățel colorat pe altul, de parcă ar fi jucat șotron, și le comunică imediat:
- Sunt lucioase ca un patinoar! Oh, mamma mia!

Flore le atinse și ea cu mâna, dar de deslușit culorile nu reuși prea bine. Sophie, ca de obicei când se simțea dezorientată, începu să le numere.

Vadú le anunță, după ce o luase puțin în față:
- Absolut toate clădirile sunt așa! Bucățile astea de ceramică se numesc azulejo. Țineți minte?

Și toate trei repetară după pisică:
- Azulejo, azulejo, azulejo meu amor!

Mereu era câte ceva de învățat și de aflat. În grupul lor împărțeau totul: timpul, cunoștințele, aventurile.

Sophie rămăsese puțin în urmă. O furase peisajul colorat, iar străzile șerpuitoare o ademeneau să se îndepărteze din ce în ce mai tare de ceilalți. Fiecare intersecție era o promisiune, o poveste nouă care trebuia aflată. Cum să aleagă? Învățaseră să se ferească de pericole rămânând împreună, dar curiozitatea e uneori mai puternică decât rațiunea. Fetița știa și un proverb despre asta: "Curiozitatea a omorât pisica". Chiar Vadú i-l spusese.

Capitolul 5. O ușă se deschide

Sophiei îi atrăseseră atenția niște umbre mișcătoare. I se păru chiar că vede o mână întinsă și vru s-o prindă. În fața ei se deschise brusc o ușă și o pisică neagră, uriașă, îi sări în față. Rânjea într-un fel înspăimântător și o paraliză de frică. Începu să-i verifice buzunarele și Sophiei i se păru chiar că ține în labă un pistol. I-ar fi dat, desigur, toți banii. Doar că-și lăsase pușculița în formă de vacă acasă. N-avea la ea decât niște agrafe, câteva elastice de păr, coronița de pe cap și jucăria preferată, un cățeluș de pluș cu o ureche bleagă.
- Nu te mișca! îi ordonă motanul. Dacă mai faci un singur pas, n-o să-ți mai vezi niciodată mama.

Sophie nici nu mai respiră. Rămase pe loc, înghețată de frică. Pașii celorlalți nu se mai auzeau, semn că se îndepărtaseră, iar ea rămăsese complet singură. Se aflau pe un hol îngust și-și dădu seama că n-aveau cum s-o găsească, trebuia să se descurce singură de data asta.
- Îmi pare rău, n-am bani, domnule motan fioros! îi zise ea în cele din urmă.

Pe el politețea ei îl dezorientă. Nu se așteptase să-i vorbească așa. Era învățat cu vorbe grele, urâte, meritate, în fond, căci nu era cel mai simpatic personaj din țara asta.
- Pistolul dumneavoastră e de jucărie? continuă fetița, ca și când nu s-ar fi aflat într-o situație periculoasă.

Motanul se uită la pistol cu atenție, de parcă atunci l-ar fi descoperit prima dată. Începu să-l întoarcă pe toate părțile, să se convingă că nu e în niciun caz vorba de o glumă proastă. Aproape că nu-i mai păsa de Sophie, care continua să stea lipită de zid, înghețată de frică. Ea îl distingea bine doar în lumina farurilor de afară, când trecea câte o mașină pe stradă. El o putea vedea tot timpul, pentru că toate pisicile sunt negre noaptea pentru oameni, dar pentru ele, întunericul nu are secrete. "Cumva trebuie să scap din încurcătura asta", își repeta fetița în gând.
- Hm, s-ar putea să ai dreptate, micuțo, spuse în cele din urmă motanul. Oricum nu voiam să-ți fac niciun rău, ci doar să te sperii.
- A, dar asta nu e greu deloc, domnule motan, există cel puțin o sută de feluri în care o puteați face și fără pistol.
- Sunt chiar atât de fioros? întrebă el și nu așteptă răspuns, ci continuă: Mă numesc Piran Golan și nu-s de pe aici, ci dintr-un port de la Marea Adriatică.
- Sophie, încântată de cunoștință! Mă rog, e un fel de a spune, fiindcă aș fi preferat să fiu acum cu mama și cu prietenele mele, mai zise fetița și se ridică pe vârfuri să-și dezmorțească picioarele.

O șosetă i se lăsase în jos și nu îndrăzni să se aplece s-o ridice. Piran deveni curios:
- Nici tu nu pari de prin părțile locului.
- Nu, suntem turiste. Am venit să vizităm Portocalia.
- Ha, ha, ha, și uite peste ce-ai dat! Peste un monument istoric care nu e trecut în niciun ghid turistic. Adică eu, continuă amuzat motanul, ca să fie sigur că fetița înțelesese bine.
- Vai, aș vrea să aud povestea ta! Ce-ar râde prietena mea pisică de toată întâmplarea asta! Sper să le regăsesc curând și să le povestesc, mai zise Sophie, ca și când pericolul ar fi trecut deja.
- Cum de nu-ți e frică de mine? Sunt totuși un golan faimos în orașul ăsta, iar tu, o fetiță singură și pierdută.
- Poate că ești, cine știe? Dar mie îmi pari puțin caraghios cu pistolul tău de jucărie. Uite, pot să-ți dau cățelușul meu cu o ureche bleagă să-ți țină de urât. Vrei?
- Hai, hai, ce facem aici? Râzi cumva de mine?
- Nici vorbă, domnule Piran! Piran Golan, pardon! Doar că pari cam singuratic, atâta tot.
- Of, ai dreptate, micuțo! Și n-a fost mereu așa nici pentru mine. Dar hai să nu mai pierdem timpul și să încercăm să-ți găsim familia, care sigur te caută.
- Poți să faci asta pentru mine? Întrebă Sophie cu emoție.

0 comentarii

Publicitate

Sus