În țara vacilor fericite

Ana Maria Sandu este scriitoare și jurnalistă. A debutat cu volumul Din amintirile unui Chelbasan. A publicat la Editura Polirom romanele Fata din casa vagon, Omoară-mă!, Aleargă, volumul de proză scurtă Pereți subțiri, cel de eseuri Mama îmi spune că am o viață frumoasă și biografia romanțată Hortensia Papadat-Bengescu. Străina. Este redactor la revista Dilema veche. Și-a dorit mereu să scrie măcar o carte pentru copii. Pentru În țara vacilor fericite a făcut o călătorie lungă și a petrecut o vară împreună cu Sophie, fetița căreia i-au plăcut întotdeauna vacile.

Oana Ispir este ilustratoare cu o bogată experiență în proiecte de ilustrație de carte, editorial, ilustrație web, boardgames și publicitate. Stilul său se remarcă prin formele clare, culorile saturate, texturile pronunțate și gustul pentru ilustrația narativă. Oana lucrează atât în tehnici tradiționale, cât și digitale. Temele preferate ale Oanei sunt lumea animalelor, copilăria, legătura cu natura, peisajul exterior și interior, poezia și introspecția. Pe lângă ilustrație explorează și gravura, cu toate ramificațiile sale. ana Ispir a ilustrat 30 de cărți pentru copii și este membră a Clubului Ilustratorilor și a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Pentru Editura Frontiera, Oana Ispir a mai ilustrat cartea Prințul Miorlau de Nina Cassian (2022).
Mic roman despre o călătorie pitorească în țara vacilor fericite și despre acomodarea cu obiceiuri noi.

A mai fost cineva în țara vacilor fericite? Noi cunoaștem o pisică și o muscă simpatice foc, care se pot lăuda cu așa ispravă.
Pisica Vadú și musca Gina sunt două prietene mai puțin obișnuite. Musca își amintește bine ziua când pisica i-a cruțat viața. Iar dacă o pisică nu te omoară înseamnă că te face o muscă mai puternică!
Devenite prietene pe viață, Gina și Vadú pleacă într-o lungă călătorie, din București pînă în țara vacilor fericite. Odată ajunse acolo, învață să vândă înghețată, să facă clătite și cafea, ba chiar să fie politicoase, disciplinate și muncitoare. Se împrietenesc cu motanul Jacques, cicada Chantal și fetița Sophie și caută să afle cum de vacile pot fi fericite.
O clipă de prea mare fericire o face însă pe musca Gina să-și piardă capul într-un nor!

Cartea face parte din colecția MicRoman a editurii Frontiera, destinată copiilor care au început să citească singuri. Ilustrațiile cărții sunt realizate de Oana Ispir.


- Vrei să-ți spun un secret? întrebă mai mult șoptit pisica Vadú. Numele ei se pronunța cu accent pe "u", ca în franceză.

Musca Gina își bulbucă ochii și fâlfâi scurt din aripi, semn că Vadú poate să-i facă orice mărturisire. Se așeză pe urechea ei gri, cu margini rozalii, și așteptă. Cușca de plastic, cu grilaj de fier, în care se aflau alunecă brusc spre dreapta și se izbi de portieră. Atât de tare, că-și pierdură amândouă echilibrul.
- Hai, zi-mi odată, că mi-au amorțit picioarele! se răsti ascuțit musca.
- Iar țipi? Nu ți se pare că e destul zgomot în mașina asta? o repezi pisica, și coama ei de culoarea nisipului se zbârli cât ai zice pește.
- Ia te uită ce aere își dă doamna pisică! Te visezi cumva leoaică? Ți-am spus de o mie de ori că pe mine nu mă sperii așa.
- Calmează-te, voiam doar să-ți mărturisesc ceva. Dar nu mi-e ușor, mi-e așa rău de la stomac!
- Aoleu, nu cumva să vomiți! zise musca Gina și se scărpină sub bărbie cu piciorul numărul unu. Îmi plac mie mirosurile tari, dar chiar nu e momentul, să știi. Întinde-te și încearcă să dormi, asta sigur o să te ajute. Și, mai ales, respiră adânc! Un, doi, trei. Hai că poți!


Coborî până în dreptul mustăților lui Vadú și o urmări să vadă ce face. Se așeză pe botul ei, pentru că știa că asta o enervează peste măsură. Pisica păru însă că nici nu bagă de seamă, ceea ce Ginei i se păru de-a dreptul suspect.
- Hai, Vadú, vorbește-mi, e așa de întuneric aici și nu-mi place deloc!

Pisica respira sacadat și nu scotea niciun sunet.
- Acum te lași rugată! Ce prietenă mai am și eu, of, Doamne! se tângui musca și-și frecă picioarele unul de altul. Vreau să aud odată secretul, ce naiba! Te roooog!
- Gata, gata, termină cu limbarița! Mi-e din ce în ce mai grea...ță, zise pisica, și se auzi imediat un hârcâit puternic. Mi-e așa de FRICĂĂĂ! miorlăi ea.

Musca Gina n-o mai recunoștea pe Vadú. Unde era vocea ei înțeleaptă? Aia un pic nesuferită, de profesoară, cu care îi vorbise când o cruțase în seara aceea de primăvară, când toate geamurile apartamentului rămăseseră deschise. Nici acum nu știa de ce Vadú se răzgândise în ultimul moment și n-o vânase. Ea o sâcâise destul de tare. Bâzâise ca o nebună, iar felinele sunt extrem de sensibile nu doar la sunete, ci și la ultrasunete. Vadú ținuse laba deasupra muștei Gina, dar, în loc s-o strivească imediat ca pe o sămânță de floarea-soarelui, o lăsase să trăiască. Musca se tot întrebase de atunci: oare dacă o pisică nu te omoară se consideră că-ți salvează viața?
- Sunt aici, cu tine, Vadú. Nu pot să-ți promit că o să fie bine, dar măcar nu ești singură și ai cu cine schimba o vorbă, o încurajă Gina.
- Drumul ăsta crezi că o să se termine vreodată? se auzi din nou pisica, cu o voce ceva mai normală.
- Nu te îndoi de asta, roagă-te doar să rămânem întregi până la sfârșit. Suntem, totuși, vietăți de casă, nu suntem făcute să călătorim.
- Eu sigur nu! Tu, muscă Gina, ești mai călătoare decât mine, continuă pisica.
- În orice nenorocire e și o parte bună. Nu-i așa că măcar nu te mai doare burta? o întrebă amuzată Gina și chicoti discret, hi hi hi!, de teamă ca Vadú să nu se supere pe ea.
- Ai dreptate, totul e să vedem un pic mai departe de propriile mustăți, încuviință Vadú și-și trecu vârful cozii peste fruntea Ginei, în semn de împăcare.


Mergeau de ceva vreme și, chiar dacă nici muștele și nici pisicile nu se pricep la timp, tot își dădură seama că se făcuse noapte. În lumina farurilor se văzu dintr-odată un perete înalt de stâncă. Și o prăpastie atât de adâncă, cum nu aveau habar că există pe lume. Vocile din mașină exclamau și ele în cor: "Uau, uau, ce munte înfricoșător! Te rog, mergi cu grijă!"

Poate de sperietură, cine știe, dar musca amuți și scăpă de sughiț. Se făcu liniște și amândouă se uitau acum uimite la priveliștea impresionantă care făcea șoseaua să pară un fir de ață legat între două vârfuri de munte. Nu, nici nu puteau să se gândească la cât de înalte erau, le lua amețeala numai uitându-se la ele.
- Ce experiență! zise Vadú, mai mult ca să-și facă puțin curaj. Sau poate ca s-o impresioneze pe Gina, care nu folosea cuvinte din astea, de teamă că n-o să reușească să le pronunțe ca lumea.
- Vino aici, lângă mine! o chemă Gina. Să ne încălzim puțin, că parcă s-a făcut frig deodată, nu simți?

Dintre ele două, musca era cea friguroasă. Mereu se culcușea în blana înfoiată de pe coada pisicii și acolo dormea dusă, fără să-i mai pese de nimic. Asta, desigur, se întâmpla "acasă", căci pe drum totul o ia razna: de exemplu, celor curajoși, cum era cazul pisicii Vadú, li se face frică, iar cei fricoși devin puternici, fără să știe măcar că e posibil.
- Cel puțin bine că n-avem rău de înălțime, zise Gina. Cum ar mai fi fost și asta?
- Nu putem nici noi să le avem pe toate, drăguțo, îi răspunse Vadú și-i făcu semn din ureche că poate să-și ocupe locul, dacă asta îi face bine.

Gina nu așteptă să fie invitată de două ori, zbură imediat și ateriză fix la baza cozii pisicii. Își calculă poziția picioarelor și se ascunse cu grijă în firele ei de păr.
- Măcar așa nu mai sunt nevoită să văd munții! Vadú, îți mulțumesc mult că m-ai primit!
- Dar ei sunt tot acolo și periculoși rău. Dacă e să sfârșim în hăul ăsta, să fim totuși împreună... Și tu să cazi pe moale, Ginuțo.

Rămaseră lipite una de cealaltă și preț de câteva minute nu mai scoaseră niciun cuvânt. Își ascultară respirațiile și inimile cum băteau în același timp: tic-tic, tic-tic!

Musca Gina ațipise, când deodată Vadú o întrebă:
- Ăștia fioroși sunt Alpii. Ai auzit de ei?
- Nu, nu. Visam deja atât de frumos... eram pe terasă, florile din ghiveci înfloriseră, stăteam pe o petală de micsandră și mirosea delicios.
- Ia fii atentă! Uite, zăpadă! Atât de multă, că nici n-am nevoie de ochelari s-o văd.
- Și stai, cum Alpi? Poate Albi ai vrut să zici, Vadú dragă, spuse Gina.

Pisica dădu ochii peste cap și începu să-i vorbească muștei ca la școală.
- După cum mi-am imaginat hărțile Europei, pe vremea când nici nu-mi trecea prin cap c-o să călătoresc de-adevăratelea, aș zice că ne aflăm pe undeva între Italia și Elveția. Munții ăștia, Albi, cum le spui tu, sunt Alpii Pennini, unii dintre cei mai înalți din lume. Ce noroc, Gina, să vedem cu ochii noștri, și nu în poze, niște vârfuri de peste patru mii de metri! Îți dai seama?

Gina tăcu o vreme și o ascultă cu gura căscată pe Vadú când îi povestea, ca la ora de geografie, pe unde treceau. Zăpada se vedea în continuare pe creste, deci ea le putea spune munților, fără să greșească, Albi.
- Dacă nu mă înșel, cred că acum trecem prin pasul Grand-Saint-Bernard, se dădu mare Vadú. Fii atentă, două mii cinci sute de metri și unul dintre drumurile celebre de la mare înălțime.

Ginei i se păru incredibil acest nume pe care pisica îl rostise acum, fără nicio ezitare.
- Ăștia nu erau niște câini uriași? întrebă Gina, care începuse să tremure, căci se făcuse brusc frig în mașină.
- Ăăăă, ba da, că de aici și numele lor. Nu locul le poartă numele, ci invers.
- Doamne, Vadú, câte lucruri știi! Câteodată nici nu-mi vine să cred că ești prietena mea.