Lupta mea - vol. 3: Insula copilăriei

Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp) - fragment din primul volum aici / fragment din al doilea volum aici. Născut în Oslo, scriitorul a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kristiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. Knausgård a debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui roman de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, En tid for alt (2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3.500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450.000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015-2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Toamna (Om høsten), Iarna (Om vinteren), Primăvara (Om våren) și Vara (Om sommeren). Knausgård și soția sa, scriitoarea Linda Boström Knausgård, trăiesc în Österlen, Suedia, împreună cu cei patru copii.

Într-o zi liniștită și înnorată de august a anului 1969, pe o șosea îngustă de la capătul unei insule din sudul Norvegiei, printre grădini și stânci, pajiști și păduri, dealuri domoale cu suișuri și coborâșuri, de-a lungul unor curbe strânse - uneori acoperite de un tunel de arbori, alteori cu marea în față -, venea un autobuz. Aparținea Companiei Maritime Arendal și era, ca toate autobuzele ei, vopsit în nuanțe de maro. A trecut peste un pod, în lungul unui golf, a semnalizat dreapta și s-a oprit. Ușa s-a deschis, și dinăuntru a coborât o familie. Tatăl, un bărbat înalt și slab, în cămașă albă și pantaloni de poliester deschiși la culoare, căra două valize. Mama, îmbrăcată într-un pardesiu bej și cu un batic albastru-deschis peste părul lung, împingea cu o mână un cărucior, iar cu cealaltă ținea un băiețel. În urma autobuzului, peste asfalt a plutit preț de o clipă o dâră cenușie și uleioasă de gaze de eșapament.
- Avem ceva de mers, a spus tatăl.
- Te descurci, Yngve? a întrebat mama, uitându-se la băiat.

Acesta a încuviințat din cap.
- Sigur.

Avea patru ani și jumătate, părul blond, aproape spălăcit, și pielea bronzată după o vară lungă la soare. Fratele lui în vârstă de numai opt luni privea din cărucior spre cer, neștiind nici unde erau, nici încotro urma să meargă.

Au început încet să urce dealul. Era un drum de pietriș, cu băltoace adânci rămase după ultima ploaie torențială, mărginit de o parte și de alta de terenuri cultivate. La capătul unei porțiuni drepte, lungă de vreo cinci sute de metri, urma o pădure care cobora spre plajele de prundiș; copacii nu erau înalți, ca și cum ar fi fost turtiți de vântul dinspre mare. La dreapta, o casă recent construită. În rest, pustiu.

Arcurile lungi ale căruciorului scoteau un scârțâit puternic. Bebelușul a închis în cele din urmă ochii, îmbiat la somn de mișcarea legănată. Tatăl, un bărbat cu păr scurt, șaten, și o barbă neagră și deasă, a pus jos una dintre valize ca să-și șteargă cu mâna sudoarea de pe frunte.
- Ce zăpușeală! a zis el.
- Într-adevăr, a spus mama. Dar o să fie mai răcoare înspre mare, probabil.
- Să sperăm, a zis el, luând din nou valiza în mână.

Această familie întru totul obișnuită, cu părinți tineri și doi copii, așa cum erau mai toate familiile pe vremea aceea, se mutase din Oslo, de pe strada Thereses, de lângă stadionul Bislett, unde locuise cinci ani de zile, pe insula Tromøya, unde li se construia o casă nouă într-un complex de locuințe. Până când casa avea să fie gata, erau nevoiți să închirieze o alta, mai veche, în Hove. Câtă vreme locuiseră la Oslo, tatăl studiase în timpul zilei engleză și norvegiană, iar noaptea lucrase ca paznic, în timp ce mama frecventase cursurile școlii de asistente medicale Ullevål. Deși nu-și terminase studiile, el își depusese dosarul la școala Roligheden pentru un post de profesor, pe care îl și primise, iar ea urma să lucreze la sanatoriul de boli mintale Kokkeplassen. Se cunoscuseră la Kristiansand la 17 ani, ea rămăsese însărcinată la 19, și se căsătoriseră un an mai târziu, la mica fermă din vestul Norvegiei unde crescuse ea. La nuntă nu venise nimeni din familia lui, și, chiar dacă zâmbește în toate pozele făcute, el pare învăluit de o aură de singurătate; se vede că nu-și găsește locul între frații și surorile ei, între atâția mătuși și unchi, veri și verișoare.

Acum au 24 de ani și o viață adevărată înainte. Propriile locuri de muncă, o casă a lor, copii. Sunt numai ei doi, și viitorul spre care se îndreaptă este tot al lor.

Sau...?

Se născuseră în același an, 1944, și făceau parte din prima generație postbelică, care în multe privințe era un simbol al noului, în parte și pentru că era prima generație de norvegieni a cărei existență se desfășura într-o societate în bună măsură planificată. Anii '50 au reprezentat o pe rioadă de dezvoltare a cadrului instituțional - de la sistemul școlar la cel sanitar, de asistență socială sau la infrastructura rutieră -, dar și a serviciilor publice și private, în contextul unui proces de centralizare la scară largă care, într-un timp surprinzător de scurt, a avut cons ecințe importante pentru modul în care oamenii își duceau traiul. Tatăl ei, născut la începutul secolului al XX-lea, crescuse la ferma unde copilărise și ea, în Sørbøvåg, în districtul Ytre Sogn, și nu mersese la școală. Bunicul ei provenea de pe una dintre insulele din largul coastei, cum fusese, probabil, cazul și cu tatăl, și cu bunicul lui. Mama ei se trăgea tot de la o fermă din Jølster, la vreo cincisprezece kilometri distanță, nici ea nu fusese școlită, iar neamul ei putea fi urmărit înapoi până în secolul al XVI-lea. Cât despre rudele lui, ele se aflau pe o treaptă socială mai înaltă, căci atât tatăl, cât și unchii lui pe linie paternă aveau studii superioare. Cu toate acestea, și ei locuiau tot acolo unde locuiseră părinții lor, adică în Kristiansand. Mama lui, care nu avea studii, se trăgea din åsgårdstrand, tatăl ei fusese pilot de navă, iar familia ei număra și câțiva polițiști. După ce-și cunoscuse soțul, se mutaseră împreună în orașul lui natal. Așa se făcea în vremea aceea. Schimbarea petrecută în anii '50 și '60 a fost o revoluție, însă fără violența și iraționalitatea specifică revoluțiilor. Nu numai că fii de pescari și de mici fermieri, de muncitori industriali din fabrici și de lucrători din magazine au făcut studii universitare pentru a deveni profesori sau psihologi, istorici sau asistenți sociali, dar mulți dintre ei s-au și stabilit în locuri foarte îndepărtate de regiunea de baștină. Faptul că au făcut toate acestea ca și cum ar fi fost de la sine înțelese spune ceva despre tăria spiritului acelor vremuri. Spiritul timpului vine din afară, dar lucrează înlăuntrul nostru. În fața lui suntem egali, însă el nu e același pentru toți. Pentru această tânără mamă din anii '60, ideea de a se căsători cu un individ dintr-o gospodărie vecină și de a-și petrece restul vieții acolo ar fi fost absurdă. Ea voia să plece! Voia să aibă propria viață! Același lucru a fost valabil pentru frații și surorile ei, și asta era situația în mai toate familiile din țară. De unde, însă, o asemenea dorință? De unde această aspirație imperioasă? Într-adevăr, de unde această idee de nou? În familia ei nu exista vreo astfel de tradiție, singurul care plecase de acasă era unchiul Magnus, fratele tatălui ei, și el emigrase în America din cauza sărăciei, iar viața pe care o dusese acolo fusese, vreme îndelungată, prea puțin diferită de cea pe care o trăise pe coasta de vest a Norvegiei. Pentru tânărul tată al anilor '60, lucrurile stăteau altfel: în familia lui era de așteptat ca bărbatul să capete o educație, deși nu neapărat să se însoare cu fiica unui fermier din vest și să se stabilească într-un orășel din sud.

Iată-i, așadar, pe cei doi tineri părinți în această zi călduroasă și înnorată de august a anului 1969, în drum către noua lor casă. Tatăl căra două valize burdușite cu haine tipice anilor '60, în vreme ce mama împingea un cărucior tot din anii '60, în care se afla un bebeluș îmbrăcat în hăinuțe tot ale vremii, albe și încărcate de dantelă, iar între ei, legănându-se în mers, vesel și curios, nerăbdător și entuziasmat, pășea fiul lor cel mare, Yngve. Au trecut astfel printr-o fâșie îngustă de pădure, de-a lungul porțiunii de teren drept, spre poarta ce străjuia curtea complexului cu locuințe de închiriat. La dreapta era un atelier mecanic deținut de un oarecare Vraaldsen, la stânga, în jurul unei zone circulare cu pietriș, stăteau câteva barăci mari și roșii, iar în spatele lor se vedea o pădure de pini.

La un kilometru distanță către est se afla biserica din Tromøya, zidită din piatră în 1150, dar cu porțiuni de zid mai vechi, și care era, se pare, una dintre cele mai vechi biserici din țară. Se înălța pe un mic dâmb și era folosită din timpuri străvechi ca punct de reper pentru navele care treceau pe acolo, motiv pentru care apărea pe toate hărțile de navigație. Pe Mærdø, o insulă mică din largul coastei, se găsea un vechi conac al unui căpitan de navă, mărturie a perioadei de aur a regiunii, secolul al XIX-lea, când comerțul cu lumea de afară, mai ales cu cherestea, fusese înfloritor. De altfel, în excursiile la muzeul Aust-Agder, claselor de copii li se arătau artefacte olandeze sau chineze din epoca respectivă sau chiar mai vechi. Pe Tromøya s-au descoperit chiar plante exotice, aduse cu vapoarele care își descărcau acolo apa reziduală, iar la școală se învăța că în Norvegia cartoful fusese pentru prima dată cultivat pe Tromøya. Insula era menționată de mai multe ori în vechile saga norvegiene ale lui Snorri Sturluson, în pământul pajiștilor și al câmpiilor se mai găseau vârfuri de săgeți din Epoca Pietrei, iar printre pietrele rotunde de pe întinsele plaje de prundiș zăceau fosile.

Dar, la vremea când această familie nou sosită străbătea agale regiunea, ducându-și cu ea toată avuția, nu secolul al X-lea sau al XIII-lea, al XVII-lea sau al XIX-lea erau cele care își puseseră amprenta asupra împrejurimilor, ci perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Zona fusese folosită de nemți în timpul războiului; barăcile și multe dintre casele de aici fuseseră construite de ei. În pădure existau buncăre intacte din cărămidă, iar pe falezele de stâncă de deasupra plajelor, mai multe locașuri de artilerie. În vecinătate se găsea chiar și un vechi aerodrom german.

Casa unde aveau să locuiască în anii următori era oarecum izolată, situată undeva în mijlocul pădurii și zugrăvită în roșu, cu ferestre albe. Dinspre mare, care nu se vedea de acolo, deși era la doar câteva sute de metri mai jos, se auzea susurul constant al valurilor. Mirosea a pădure și a apă sărată.

Tatăl a pus jos valizele, a luat cheia și a deschis ușa. Înăuntru erau un hol, o bucătărie, o cameră de zi cu șemineu, o încăpere care servea deopotrivă de baie și de spălătorie, iar la etaj, trei dormitoare. Pereții nu fuseseră izolați, iar bucătăria era simplu utilată. Nu existau telefon, mașină de spălat vase, mașină de spălat rufe sau televizor.
- Am ajuns! a spus tatăl, ducând bagajele în dormitor, în timp ce Yngve alerga de la fereastră la fereastră și arunca priviri afară, iar mama lăsa căruciorul cu bebelușul adormit pe veranda din fața ușii.

Nu, nu-mi amintesc nimic din perioada aceea, desigur. Mi-e imposibil să mă identific cu sugarul căruia părinții mei i-au făcut poze - într-atât, încât pare o nebunie să folosesc cuvântul "eu" în legătură cu făptura care stă întinsă, de pildă, pe masa de înfășat, cu o piele neobișnuit de roșie, cu brațele și picioarele întinse și chipul schimonosit de un țipăt al cărui motiv nu mai e cunoscut de nimeni, sau așezată pe o blană de oaie pe podea, într-o pijama albă, cu fața la fel de roșie și cu ochi mari, negri, ușor cruciși. Să fie oare această ființă aceeași cu cea care stă aici, la Malmö, și scrie aceste rânduri? Și oare va fi ființa de patruzeci de ani care stă aici, la Malmö, și scrie aceste rânduri într-o zi înnorată de septembrie, într-o cameră invadată de forfota traficului de afară și de vântul tomnatic care șuieră prin sistemul învechit de ventilație, aceeași cu moșneagul cărunt și zbârcit care, peste alți patruzeci de ani, va viețui, tremurând și salivând, într-un azil de bătrâni undeva prin pădurile suedeze? Ca să nu mai vorbim despre corpul care într-o zi va zăcea întins pe o masă, într-o morgă? Și care se va numi în continuare "Karl Ove". Nu e absolut incredibil că un singur nume poate să denumească toate acestea: fătul din burta mamei, sugarul de pe masa de înfășat, bărbatul de patruzeci de ani din fața calculatorului, bătrânul de pe scaun, cadavrul de pe masă? N-ar fi mai firesc să lucrezi cu nume diferite, din moment ce identitatea și percepția de sine diferă într-o măsură așa de mare? Ca fătul să se numească Jens Ove, spre exemplu, sugarul Nils Ove, băiatul de la cinci la zece ani, Per Ove, cel de la zece la doisprezece ani, Geir Ove, tânărul de la doisprezece la șaptesprezece ani, Kurt Ove, cel de la șaptesprezece la douăzeci și trei de ani, John Ove, cel de la două zeci și trei la treizeci și doi de ani, Tor Ove, cel de la treizeci și doi la patruzeci și șase de ani, Karl Ove și așa mai departe? În acest fel, primul prenume ar reprezenta unicitatea vârstei, cel de-al doilea ar fi un simbol al continuității, iar numele de familie ar arăta apartenența la neam.

Nu, nu-mi amintesc nimic din perioada aceea, nici nu mai știu în ce casă am locuit, deși tata mi-a arătat-o cândva. Tot ce știu despre vremurile acelea știu din spusele părinților mei și din fotografiile pe care le-am văzut. O iarnă cu zăpadă de câțiva metri înălțime, cum se mai întâmplă în sud, și drumul către casă care aducea cu un defileu îngust. Sau iată-l pe Yngve împingând un cărucior în care stau eu, iată-l pe schiurile lui scurte, zâmbind fotografului. În casă, arată cu degetul spre mine și râde; sau eu stau singur și mă țin cu mâna de pătuț. Îi spuneam "Aua", de altfel, acesta a fost primul meu cuvânt. El era și singurul care înțelegea ce spuneam, după cum mi s-a povestit, și care le traducea părinților. Mai știu că Yngve mergea din ușă în ușă și întreba oamenii dacă au copii. Asta povestea mereu bunica din partea tatălui. "E vreun copil aici?" repeta ea cu voce de băiețel și râdea. Și mai știu că am căzut de pe scări și am suferit un fel de șoc, am încetat să respir, m-am făcut vânăt la față și am avut convulsii; mama a fugit imediat cu mine în brațe la cel mai apropiat vecin care avea telefon. Credea că e epilepsie, dar nu era, n-a fost, de fapt, nimic. Știu de asemenea că tatei îi plăcea să fie profesor, că era un pedagog înzestrat și că, într-unul din anii aceia, a mers cu clasa lui într-o excursie la munte. În fotografiile de acolo pare tânăr și fericit, înconjurat de adolescenți îmbrăcați în ținute tipice pentru prima parte a anilor '70. Pulovere croșetate, pantaloni largi, cizme de cauciuc. Aveau părul mare, nu mare și prins în sus ca în anii '60, ci mare și moale, căzând peste chipurile lor blânde. Mama spunea cândva că tata n-a fost niciodată mai fericit ca atunci. Există apoi poze cu mine și Yngve și cu bunica din partea tatălui - două făcute în fața unui lac înghețat, în care atât eu, cât și Yngve eram îmbrăcați în niște pulovere largi, amândouă împletite de bunica, al meu galben-muștar cu maro, și două făcute pe veranda casei lor din Kristiansand. Într-una ea stă cu obrazul lipit de al meu, afară e toamnă, cerul e albastru, soarele, la asfințit, iar noi privim orașul; aveam poate doi sau trei ani.

Ai putea crede că fotografiile acestea sunt încărcate de amintiri, că reprezintă o parte a memoriei mele, doar că acel "eu" care stă de obicei la baza amintirilor nu există, și atunci te întrebi ce mai semnifică ele? Am văzut nenumărate imagini din vremea aceea cu familiile prietenilor și ale iubitelor mele, și sunt toate foarte asemănătoare. Aceleași culori, aceleași haine, aceleași încăperi, aceleași îndeletniciri. Dar de pozele acestea nu mă leagă nimic, ele sunt, într-un fel, lipsite de sens, iar lucrul acesta devine și mai clar când mă uit la fotografiile generațiilor anterioare, o adunătură de oameni purtând haine ciudate și făcând lucruri pentru mine de neînțeles. Timpul e cel care apare în poze, nu oamenii, ei nu se lasă surprinși. Nici măcar cei din imediata mea vecinătate. Cine e femeia care poza în fața sobei din apartamentul de pe strada Thereses, îmbrăcată într-o rochie albastru-deschis, într-o poziție tipică anilor '60, cu genunchii strânși și gleznele depărtate? Cea cu părul aranjat? Cu ochii albaștri și zâmbetul discret, atât de discret, încât nici nu poate fi perceput ca atare? Care ținea o mână pe mânerul termosului lucios cu capac roșu? Da, e într-adevăr mama mea, propria mea mamă, dar cine era ea? La ce se gândea? Cum își vedea viața, cea pe care o dusese până atunci și cea care o aștepta de atunci înainte? Numai ea poate ști, căci poza nu dezvăluie nimic. O femeie necunoscută, într-o încăpere necunoscută, asta-i tot. Și bărbatul pe care, zece ani mai târziu, îl vedem așezat pe un povârniș de munte, bându-și cafeaua din capacul acelui ași termos, fiindcă uitase să împacheteze ceștile de cafea înainte de plecare, el cine e? Cel cu barbă neagră, îngrijită, și cu părul negru des? Cu buzele delicate și ochii vioi? Ei bine, da, e tatăl meu, propriul meu tată. Dar cine era el cu adevărat în acel moment - sau în oricare altul - nu mai știe nimeni. Și asta e situația tuturor acestor imagini, inclusiv a celor în care apar eu. Sunt complet goale, singurul sens care mai poate fi deslușit în ele este cel imprimat de timp. Și totuși, aceste fotografii sunt o parte din mine și din biografia mea cea mai intimă, după cum alte poze reprezintă o parte a biografiei altora. Cu sens, fără sens, cu sens, fără sens, acesta este râul care se scurge prin viața noastră și creează tensiunea ei inerentă. Adun tot ce-mi amintesc din primii șase ani de viață și tot ce mai există din perioada aceea, fotografii și obiecte, ele formează o parte importantă a identității mele, acordând periferiei altfel goale și fără amintiri a "eu"-ului meu sens și continuitate. Din aceste frânturi mi-am construit atât un Karl Ove, cât și un Yngve, o mamă și un tată, o casă în Hove și o casă în Tybakken, o bunică și un bunic pe linie paternă, bunici pe linie maternă, un cartier și o mulțime de copii.

Această stare de provizorat, asemănătoare cu a unui ghetou sărac, este ceea ce numesc copilăria mea.

Memoria nu e o dimensiune pe care să te poți baza în viață. Și asta din simplul motiv că ea nu consideră adevărul lucrul cel mai important. Nu criteriul adevărului este cel care o face să redea un eveniment în mod corect sau nu, ci interesul propriu. Memoria este pragmatică, este perfidă și vicleană, dar nu într-un fel ostil sau plin de ură; dimpotrivă, ea face orice pentru a-și mulțumi stăpânul. Ceva împinge anumite amintiri spre nimicnicia uitării, ceva le distorsionează pe altele până devin de nerecunoscut, pe câteva le răstălmăcește complet, și tot ceva - și acest ceva poate fi egal cu nimic - își amintește de o altă serie de evenimente în mod acut, clar și precis. Ce-ți amintești corect nu e niciodată alegerea ta.

În ce mă privește, memoria primilor șase ani din viață ar putea fi considerată practic absentă. Nu-mi amintesc aproape nimic. Habar n-am cine mă îngrijea, ce făceam, cu cine mă jucam, totul a fost dat uitării, anii 1968-1974 sunt un mare hău în existența mea. Puținul pe care-l pot aduna nu valorează mare lucru: stau pe un pod de lemn într-o pădure alpină rară, sub mine susură un râu larg, apa e verde și albă, sar de colo colo, podul se clatină, iar eu râd. Lângă mine se află Geir Prestbakmo, vecinul meu, care țopăie la rândul lui în timp ce râde. Apoi stau pe bancheta din spate a unei mașini, ne oprim la un semafor, tata se întoarce către mine și spune că am ajuns în Mjøndalen. Mergeam la un meci al echipei IK Start, mi s-a povestit, dar nici din excursie, nici din meci sau din întoarcerea acasă nu-mi amintesc altceva. Într-o altă imagine, urc dealul din fața casei împingând un camion mare de plastic, e pictat cu galben și cu verde, ceea ce-mi dă un sentiment uimitor de bogăție și de bucurie.

Asta e tot. Ăștia sunt primii mei șase ani.

Acestea sunt însă amintiri canonizate, consolidate deja la vârsta de șapte-opt ani, magia copilăriei: primele lucruri reținute în memorie. Pe lângă ele, există și alte tipuri de amintiri. Cele care nu sunt stabile și care nu se lasă controlate de voință, dar care acum, ca și atunci, îmi răsar brusc în minte și, pentru o clipă, plutesc înăuntrul ei, dintr-o parte în alta, ca un fel de meduză transparentă, trezită la viață de un anumit miros, de un anumit gust, de un anumit sunet... Sunt însoțite întotdeauna de un sentiment imediat și intens de fericire. Există apoi amintirile asociate cu corpul, în sensul că faci ceva ce ai făcut odinioară, îți ridici mâna pavăză împotriva soarelui, prinzi o minge, alergi de-a curmezișul unei pajiști cu un zmeu în mână și cu propriii copii pe urmele tale. Sunt și amintiri care acompaniază sentimente: mânia bruscă, plânsul neașteptat, frica bruscă, și deodată te trezești acolo unde erai cândva, ca și cum te-ai fi catapultat înapoi în tine însuți, călătorind prin timp cu o viteză nebunească. Și mai sunt amintirile legate de natură, deoarece natura din copilărie e diferită de cea de mai târziu, fiind percepută cu totul altfel. Fiecare piatră, fiecare copac aveau o anumită semnificație atunci, și, atât din cauza faptului că totul era văzut pentru prima oară, cât și fiindcă a fost văzut de atâtea ori, s-a sedimentat în adâncul conștiinței, și nu doar vag și aproximativ, așa cum priveliștea din fața casei se dezvăluie adultului când își închide ochii s-o evoce, ci aproape monstruos de precis și de detaliat. În gândurile mele, e de ajuns să deschid ușa și să ies din casă pentru ca imaginile să mă năpădească. Pietrișul de pe alee, vara, aproape vinețiu la culoare. Ah, numai drumurile copilăriei cât însemnau!

Și mașinile din anii '70 care erau parcate pe ele! "Broscuțele" Volkswagen, Citroënurile DS 21, Fordurile Taunus sau Granada, Opelurile Ascona sau Kadett, Fordurile Consul, mașinile Lada, Volvourile Amazon... Gândurile-mi zboară peste pietriș, de-a lungul gardului maroniu, peste șanțul superficial ce separa strada noastră, Nordåsen Ringvei, de șoseaua Elgstien, care străbătea întreaga regiune și trecea prin alte două cartiere în afară de al nostru. Îmi amintesc și acum o pantă de pământ mănos, închis la culoare, care cobora de la marginea drumului spre pădure. Felul în care tulpini micuțe, subțiri și verzi au început să se ivească din el aproape imediat, fragile și oarecum stinghere pe întinderea nouă și imensă, și cum s-au înmulțit dezlănțuit în anul care a urmat, până când panta a fost complet acoperită de o vegetație deasă, luxuriantă. Copăcei, iarbă, degeței, păpădii, ferigi și arbuști care au șters complet linia de demarcație dintre drum și pădure. Îmi aduc aminte și de cum urcam spre vârful dealului, pe trotuarul cu bordurile lui înguste de cărămidă, și o, Doamne! de șuvoiul de apă care curgea, uneori vijelios, pe stradă când ploua! Și de poteca din dreapta, o scurtătură către noul supermarket B-Max. Mica băltoacă mocirloasă de alături, cam cât două locuri de parcare obișnuite, și mestecenii care se aplecau parcă însetați deasupra ei. Și mai sus casa lui Olsen, în vârful micului dâmb, și drumul care tăia prin spatele ei, strada Grevling. În prima casă de pe stânga locuiau John și sora lui, Trude, clădirea era construită pe un teren pietros. Mi-era întotdeauna frică când trebuia să trec pe acolo, în parte pentru că John ar fi putut să stea pitit, pregătit să arunce pietre sau bulgări de zăpadă în orice copil, în parte pentru că aveau un ciobănesc german... Ciobănescul acela german... Ah, acum mi-l amintesc! Ce javră nenorocită era potaia aia! Stătea legat pe verandă sau pe alee, lătra la toată lumea care trecea pe stradă, se smucea înainte și înapoi cât îi permitea lesa, mârâind și schelălăind. Era costeliv, cu ochi galbeni, maladivi. Într-o zi a venit mâncând pământul către mine, la vale, cu Trude în urma lui, târând lesa după el. Auzisem că nu e bine să fugi când te urmărește un animal, bunăoară, un urs în pădure, că secretul era să stai complet nemișcat și să pari calm. La fel am făcut și eu, m-am oprit de îndată ce l-am zărit îndreptându-se spre mine. N-a contat însă deloc. Nu i-a păsat că eram nemișcat, ci și-a deschis fălcile și și-a înfipt colții în antebrațul meu, chiar lângă încheietură. Trude l-a ajuns imediat din urmă, l-a prins în lesă și l-a smucit atât de tare încât l-a smuls de lângă mine. M-am grăbit să plec de acolo, plângând. Totul la animalul acela mă înspăimânta. Lătratul, ochii galbeni, balele care i se scurgeau din bot, colții rotunzi, dar ascuțiți, pe care îi aveam acum întipăriți pe braț. Acasă n-am suflat un cuvânt despre ceea ce se întâmplase, de frică să nu fiu luat la rost, pentru că un astfel de incident oferea mai multe pretexte pentru reproș: n-avusesem ce căuta acolo atunci, sau n-ar fi trebuit să mă smiorcăi, sau, ce Dumnezeu, mă speriam și de un câine? Din ziua aceea, de fiecare dată când vedeam animalul acela, îmi îngheța sângele în vine. Și era o pacoste, pentru că auzisem nu doar că ar fi bine să stai nemișcat când un animal periculos te încolțește, ci și că un câine poate mirosi frica. Nu știu cine-mi spusese asta, dar era unul dintre lucrurile acelea știute de toți: câinii simt dacă ți-e frică. Atunci pot deveni la rândul lor speriați sau agresivi și pot ataca. Dacă nu-ți e teamă, sunt și ei prietenoși.

Cât m-am mai gândit la asta! Cum erau câinii capabili să miroasă frica? Cum miroase frica? Și oare puteai să te prefaci că nu ți-e teamă, astfel încât ei să te adulmece și să nu detecteze sentimentul adevărat care zace înlăuntrul tău?

Kanestrøm, care locuia două case mai sus de a noastră, avea și el un câine. Era un golden retriever pe nume Alex, blând ca un miel. Îl urma pe domnul Kanestrøm oriunde se ducea, dar se lua și după oricare dintre cei patru copii ai lui, dacă se ivea șansa. Avea ochi blânzi și mișcări oarecum calme, binevoitoare. Dar chiar și de el îmi era frică. Fiindcă, atunci când apăreai pe pantă și te pregăteai să suni la ușă, lătra. Nu era un lătrat precaut, prietenos sau surprins, ci puternic, profund, zgomotos. Atunci înlemneam.
- Bună, Alex! îi ziceam câteodată când nu era nimeni în apropiere. Nu mi-e frică, înțelegi? Nu e vorba de asta.

Dacă era cineva în jur, mă simțeam nevoit să continui, să pretind că nimic nu s-a întâmplat, să-mi croiesc drum în ciuda lătrăturilor, și, când Alex ajungea în fața mea cu botul deschis, mă aplecam și-l băteam de câteva ori pe spate, în timp ce inima îmi sălta în piept și toți mușchii mi se vlăguiau de frică.
- Taci, Alex! spunea atunci Dag Lothar, venind în fugă pe aleea cu pietriș care cobora spre ușa beciului lor sau grăbindu-se dinspre ușa de la intrare. Karl Ove se teme de lătratul tău, câine prostuț!
- Nu mi-e frică, spuneam.

Dag Lothar se uita la mine cu un fel de zâmbet rigid, adică, mai bine s-o las baltă.

Apoi plecam amândoi.
Unde ne duceam?
În pădure.
Jos în golful Ubekilen.
Jos, la pontoane.
În sus, până la podul Tromøya.
Jos, la Gamle Tybakken.
La făbricuța de ambarcațiuni din plastic.
În sus, pe deal.
La lacul Tjenna.
În sus, la B-Max.
Jos, la benzinăria Fina.

Asta dacă nu cumva doar alergam încolo și-ncoace pe strada unde locuiam, sau stăteam în fața vreunei case, sau ne așezam pe bordurile de piatră, sau ne cățăram în cireșul mare, care nu era al nimănui.

Asta era tot. Asta era lumea. Dar ce lume!

Citiți continuarea acestui fragment aici.