Vara

Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kristiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui roman de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, Orice lucru își are vremea lui (En tid for alt, 2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3.500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450.000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015-2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Toamna (Om høsten), Iarna (Om vinteren), Primăvara (Om våren) și Vara (Om sommeren).
Vara este a patra carte din cvartetul Anotimpuri (după Toamna, Iarna și Primăvara), confesiunea curajoasă și plină de iubire a unui tată pentru fiica sa abia născută.


Niciodată nu mi‑am dat seama cu adevărat că am propriul meu aspersor, era doar unul din lucrurile cu care ne‑am ales când am cumpărat casa, la fel ca mașina de tuns iarba, foarfeca de grădinărit, greblele și toate celelalte ustensile necesare într‑o curte. Deși am prins de nenumărate ori furtunul de robinetul de pe veranda casei de vară, deși am auzit apa mai întâi fâsâind, apoi năpustindu‑se prin el, am văzut jeturile subțiri țâșnind în curte până la vreo cinci metri înălțime, adesea scânteind în soare, și, după ce se legănau încet, căzând într‑o parte, doar ca să se ridice din nou și să cadă în partea opusă, cu o mișcare ce mi‑a amintit mereu de o mână care se clatină în semn de salut, n‑am făcut niciodată legătura cu mine sau cu viața mea, ca și când ceea ce reprezintă aspersoarele nu mă reprezintă pe mine sau, cu alte cuvinte, ca și cum viața pe care o duc aici nu e cu adevărat a mea, ci pur și simplu ceva pe care se întâmplă să‑l fac în clipa de față. A trage o concluzie atât de generală de pe urma a ceva atât de insignifiant ca brațul acesta metalic găurit prin care curge apa poate părea exagerat, doar că, dintre toate lucrurile de care‑mi amintesc din verile copilăriei, aspersorul e cel mai emblematic, e obiectul în jurul căruia memoria mea adună cel mai mare număr de stări sufletești și de evenimente și care‑mi trezește cele mai multe asociații. Toate casele din cartierul nostru aveau aspersor, și toate aspersoarele erau la fel, așa încât, în zilele de vară când strălucea soarele, filamentele acestea arcuite, scânteietoare, de apă se vedeau pretutindeni. Deseori, peluzele pe care fuseseră instalate erau pustii, de parcă aspersoarele duceau o existență proprie, independentă, ca niște făpturi ale apei mari și prietenoase. Apa cădea pe iarbă cu un sunet aproape neauzit, o stropeală ușoară și fină, care putea fi înăbușită de șuierul șuvoiului din furtun - sau de la robinet, dacă furtunul nu era strâns bine -, deși putea la fel de bine să se transforme în foșnet sau chiar într‑o barabană ușoară dacă aspersorul era poziționat în așa fel încât apa să lovească frunzele unui copac sau tufiș. Sunetele acestea, care se înălțau și coborau aparent metodic și răbdător, ca ale unei trude migăloase, și care dădeau și ele senzația că firul arcuit de apă e o ființă independentă, puteau să dureze toată ziua până la lăsarea întunericului, netulburate de activitatea stăpânilor casei, ba chiar și toată noaptea, deși asta se întâmpla rar, pentru că, cine știe de ce, pe atunci se considera nepotrivit să uzi grădina pe întuneric. La noi acasă, tata manevra aspersorul, nu‑mi amintesc s‑o fi văzut vreodată pe mama să‑l mute din loc, să pornească ori să închidă robinetul, deși nu știu de ce era așa. Robinetul se afla în spălătoria de la subsol, și furtunul ieșea în curte prin fereastra dreptunghiulară îngustă care înăuntru era sus de tot, chiar sub tavan, iar afară era jos, chiar deasupra pământului. Faptul că fereastra nu se putea închide în timp ce tata uda curtea îmi provoca o vagă durere, în timp ce diferența de înălțime de la sol dintre afară și înăuntru exercita asupra mea o atracție magică. Sub toate aspectele ei, vizual și auditiv, dar și ca utilitate în curte, apa care țâșnea din aspersor reprezenta ceva bun în mod absolut. Faptul că eu însumi sunt acum stăpân al unui aspersor și îl pornesc și îl mut de colo colo, în propria mea curte, ar trebui, așadar, să însemne ceva pentru mine, măcar puțin, dacă nu prea mult, căci viața pe care la vremea aceea nu puteam decât s‑o observ - viața adulților - a devenit acum a mea, n‑o mai privesc din afară, ci o umplu din interior. Și totuși nu înseamnă, nu simt vreo bucurie deosebită când pornesc aspersorul, nu mai mult decât atunci când întind unt pe o felie de pâine sau când, intrând în casă, îmi scot pantofii. Acum observ din afară lumea copilului, și ce imagine poate fi mai potrivită pentru această asimetrie în viață decât fereastra de la subsol, care e în același timp sus de tot, sub tavan, și jos, chiar deasupra pământului?


În curte, în colțul dintre cele două case, avem un castan înalt de cel puțin douăzeci de metri, poate chiar douăzeci și cinci. Crengile cele mai lungi au peste zece metri de la trunchi, și, când ne‑am mutat aici, unul dintre primele lucruri pe care le‑am făcut a fost să tai ramurile cele mai joase, fiindcă unele blocau parțial poteca dintre case, iar altele crescuseră peste acoperiș și se rezemau de el. Dar, deși castanul e atât de mare - de la distanță el e ceea ce se vede din gospodăria noastră, nu acoperișurile - și deși m‑am cățărat și am tăiat din el, nu l‑am băgat niciodată în seamă cu adevărat, nu m‑am gândit niciodată la el. De parcă nici n‑ar fi existat. Acum mi se pare de neconceput că am trăit timp de cinci ani în apropierea unei ființe atât de masive fără de fapt s‑o văd. Ce fenomen e acesta oare, să vezi fără a vedea? Probabil se produce atunci când ceea ce vedem nu se "lipește" de noi. Dar de ce anume se "lipesc", de fapt, lucrurile pe care le vedem? Spunem că ceva le "dă sens" la un moment dat, ca și cum sensul ar fi ceva pe care îl primim în dar, însă eu cred că în realitate e invers, noi suntem cei care dăm sens lucrurilor pe care le vedem. Iar castanului nostru, la care mă uit acum, în timp ce stau aici și scriu, eu nu‑i dădeam nici un sens. Exista și știam că există - nu că m‑aș fi ciocnit de el între case -, dar nu însemna nimic pentru mine și, ca atare, nu avea o existență reală.

S‑a întâmplat apoi ca în primăvara și vara asta să studiez picturi de Edvard Munch. M‑am uitat la toate tablourile lui, de multe ori, și am ajuns să le cunosc bine pe majoritatea. Munch a pictat mai mulți castani, și una dintre imagini m‑a emoționat în mod deosebit. Reprezintă un castan pe o stradă de oraș și este pictată aproape impresionist, în sensul că toate suprafețele par mai curând culori decât obiecte solide, mai mult pentru ochi decât pentru mână, mai mult pentru clipa prezentă decât pentru durată. Castanul e în floare, și inflorescențele albe sunt pictate ca niște stâlpișori în mijlocul frunzișului des, unde strălucesc ca niște lămpi. Când mă uit la castanul de afară, florile lui nu seamănă deloc cu florile pictate de Munch - nu arată ca niște linii verticale, ci ca niște grămăjoare albe pufoase, aranjate în patru sau cinci trepte, și nu sunt perfect albe, ci au tente de bej și de maro. Și totuși tabloul lui Munch a fost cel care, atunci când copacul nostru a înflorit la sfârșit de mai, m‑a făcut să‑mi dau seama pentru prima dată că avem în curte un castan. La fel și cu copacii de pe strada ce duce în centrul Ystadului - cea care merge paralel cu șinele de cale ferată din port, unde ancorează feriboturile mari dinspre Polonia și dinspre Bornholm. "Dar sunt castani!", mi‑am spus când i‑am văzut înfloriți. Și nu a fost numele cel care a contat, nu faptul că acum puteam să declar că sunt castani, pe când înainte nu știusem - căci știusem, am știut tot timpul ce fel de copaci sunt -, era altceva: castanii ocupau acum un loc intim în mintea mea. Și cred că la această intimitate ne referim atunci când vorbim despre autenticitate. Căci intimitatea suspendă în mod radical distanța, care este elementul central al oricărei teorii a alienării formulate în ultimul secol și care reprezintă o forță activă în nevoia noastră de tangibil, perceput ca fiind mai aproape de realitate. Polurile opuse nu sunt modernismul și antimodernismul, progresul și regresul, ele sunt doar consecințe ale echilibrului dintre intimitate și absența ei, depinde unde punem accentul, iar asta, la rândul său, depinde de ceea ce ne place și de ceea ce vrem de la viața noastră. Vrem să asimilăm castanul, vrem să‑l vedem și să‑l lăsăm să ocupe un loc înăuntrul nostru, vrem să‑i simțim prezența de fiecare dată când trecem pe lângă el, locul lui anume în realitate? Castanul nu articulează, nu exprimă nimic altceva decât pe sine însuși. Și oare nu același lucru e valabil și despre noi - că nu articulăm, nu exprimăm nimic altceva decât pe noi înșine? O prezență anume, într‑un loc și un moment anume? Sunt tot mai tentat să privesc exact așa lucrurile: să cred că gândurile sunt pur și simplu ceva care curge prin mine și că aș fi putut la fel de bine să fiu altcineva; esențial nu e cine sunt, ci faptul că sunt, și la fel și castanul, pe care‑l văd acum pe fereastră înălțându‑se tăcut afară, în volbura lui de frunze verzi și flori albe.


Azi port pantaloni scurți. Sunt verde‑oliv, îmi ajung până puțin deasupra genunchiului și, cu toate că, pe căldură, sunt mai confortabili decât pantalonii lungi, au ceva vag neplăcut, mă fac parcă mai mic, ca și când aș fi prea bătrân pentru ei. Însăși denumirea lor, "pantaloni scurți", e infantilă în simplitatea ei descriptivă, ca un termen creat de copii, la fel ca "înghețată pe băț", "căsuță în copac", "treabă mică", "loc de joacă". Dacă scriu în schimb că azi mi‑am pus un "șort", mă simt ceva mai puțin pueril, și, dacă adaug că e verde‑kaki, nu mai sună de parc‑aș fi îmbrăcat ca un băiat de zece ani, ci mai degrabă ca un tânăr de douăzeci și ceva care se pregătește să plece la un festival de muzică. La mijlocul anilor '90 am citit un roman care mi‑a făcut o impresie puternică și care a dat formă anumitor înclinații și zone dinăuntrul meu rămase până atunci nedefinite. E vorba de Copilul furat, romanul scriitorului britanic Ian McEwan. Narațiunea principală vorbește despre spaima cea mai mare a tuturor părinților, un copil care dispare, dar mie mi‑a rămas în minte una dintre poveștile paralele din roman, despre regresie și infantilism: un bărbat - care, din câte‑mi amintesc, era parlamentar - regresează până la vârsta copilăriei, începe să se îmbrace în pantaloni scurți și să se cațăre în copaci, să construiască în ei căsuțe, să joace jocurile copilăriei. Mi s‑a părut grotesc, era o cădere complet lipsită de demnitate până la un nivel și într‑o manieră foarte diferite de ale scufundării în alcoolism sau în dependență de droguri. Și totuși pentru mine căderea aceasta avea ceva atrăgător, căci eram plin de o nostalgie intensă după tot ce avea legătură cu copilăria mea - mirosul zăpezii care se topea, de pildă, sau vederea mormanelor albe de gheață din care apa se prelingea pe șosea sub cerul încețoșat îmi trezea uneori o dorință de‑a dreptul dureroasă de a mă întoarce în timpul când trăisem aceeași experiență în copilărie -, dar și pentru că tânjeam să aibă cineva grijă de mine așa cum avusese pe atunci. Nu în mod explicit, era un sentiment care nici nu se articulase până să citesc Copilul furat, și toate aceste emoții vagi, neconștientizate, s‑au scurs în matrița romanului, încât le‑am putut vedea din afară, ca pe ceva care exista pe lume în mod obiectiv. Latura grotescă mi‑a devenit și ea limpede. Adultul care vrea să fie copil e încă mai grotesc decât bătrânul care vrea să fie tânăr, idee pe care o folosisem în scrierea primului meu roman, unde dorința de a fi din nou copil e transformată în dorința față de un copil - țineam minte sentimentele intense de când mă îndrăgostisem eu însumi încă în școala primară, și mi‑am lăsat eroul să intre în zona aceasta și să se îndrăgostească de un copil. Acum toate aceste dorințe și sentimente mi se par bizare, și, când mi‑am pus pantaloni scurți azi‑dimineață, pentru că se anunța tot o zi foarte caldă, am avut o mică tresărire de dezgust, căci a privi mereu înapoi e într‑un fel o negare a vieții, și a trebuit să‑mi spun că sunt doar un articol de îmbrăcăminte care‑mi permite să umblu cu picioarele dezgolite. Și totuși, chiar dacă nostalgia a trecut sau s‑a atenuat până când a devenit irecognoscibilă, știu că am înăuntrul meu și alte asemenea înclinații și modele inconștiente - toată viața mea adultă, de pildă, am intrat în relații asemănătoare cu cele pe care le‑am avut în copilărie, încât persoana iubită ajungea să dețină poziția pe care o deținuse tata, voiam s‑o împac, s‑o satisfac, mă și temeam și puteam fi și fascinat de ea -, iar a te maturiza înseamnă poate în primul rând a te elibera de aceste tipare devenind conștient de ele și recunoscându‑le, astfel încât să poți trăi în armonie cu cel care ești sau vrei să fii, nu cu cel care ai fost sau ai vrut să fii în trecut. Avantajul păstrării vechilor tipare este că, oricât de dureroase sau distructive ar fi, îți dau un sentiment de siguranță. Libertatea e riscantă, când ești liber se poate întâmpla orice, și unul dintre paradoxurile vieții, cel puțin unul dintre paradoxurile vieții mele, este că acum, când mă îndrept spre o existență liberă și deschisă, libertatea nu‑mi mai folosește la nimic, am avut nevoie de ea și mi‑ar fi prins foarte bine în prima parte a vieții, înainte să împlinesc patruzeci de ani, când toate posibilitățile mi‑erau încă deschise. Căci la ce‑i mai folosește libertatea unui bărbat de vârstă mijlocie în pantaloni scurți?

Citiți continuarea acestui fragment aici.