Vara (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.


Ieri după‑amiază, în iarba de sub castan zăcea capul unui iepure sălbatic. Nu mai avea ochi, și fața îi era mutilată, așa că numai după urechile lungi mi‑am dat seama că e un iepure. Îl prinsese pisica, era al doilea pe care îl omora în două zile, prin aceeași metodă - capul smuls, fără ochi, și smocuri însângerate de blană lăsate prin curte. Acum, în timp ce scriu, pisica stă pe pervaz și se uită în casă, așteaptă ca cineva dinăuntru să se ridice, s‑o observe și s‑o lase să intre. E o pisică siberiană de pădure, cu blană lungă, neagră‑cenușie, și coadă stufoasă. Femeia de la care am cumpărat‑o îi spunea Amaga, și așa i‑a rămas numele. Îi place să doarmă în spații închise - lădițe, cutii, dulapuri, cărucioare -, cu cât mai înguste, cu atât mai bine, se pare, dar se ghemuiește și pe pervazuri, pe scară, în pat, pe canapea sau pe câte un scaun. Tipic pentru ea e în primul rând faptul că trăiește aici ca un chiriaș, vine și pleacă oricând are chef, își mănâncă mâncarea ei separată, ziua mai mult doarme, iar noaptea e pe‑afară. Se mai întâmplă să‑i vină cunoștințe în vizită, uneori le văd stând în curte, așteptând‑o să iasă. În literatură, reprezentantul speciei e de obicei sensibil și ingenios, și, deși descrierea pare excesiv de antropomorfă, se potrivește destul de bine cu impresia mea despre pisici. Am avut mai multe în familie când eram copil, și fiecare avea o personalitate distinctă, de la prudenta, dar blânda Sofi, o pisică norvegiană de pădure, cu blană lungă și cenușie, la fiica ei Mefisto, blănoasă tot cu fire lungi, complet neagră, mai elegantă și în același timp mai devotată decât mama ei, și până la fiul lui Mefisto, Lasse, care era impulsiv, nedisciplinat și vizibil mai mărginit decât progenitoarea lui. Era de‑ajuns să te uiți la el, că începea să toarcă, n‑a învățat niciodată prea bine unde să‑și facă nevoile și era înnebunit după mângâieri. Erau în mod clar apogeul existenței lui, încerca să le transforme în adevărate orgii ale apropierii fizice, îi curgea nasul, frământa cu labele, cu ghearele scoase, se răsturna pe spate, își desfăcea picioarele și se freca de orice din jur. N‑avea nici o demnitate și nici o integritate și, după ce a încercat s‑o alunge pe Mefisto și să se facă stăpân în casă, a fost dus până la urmă la veterinar, unde și‑a găsit sfârșitul. Amaga este complet opusul lui, e profund integră, și, deși e la fel de prudentă ca Sofi, nu e nici pe departe la fel de blândă. Are ceva tăios în fire, ceva vizibil chiar și când se supune, căci, cu toate că toarce și închide ochii când e mângâiată, starea de alertă nu‑i dispare cu totul niciodată; în orice clipă e în stare să se răsucească brusc, să țâșnească în picioare și să sară pe podea, plecând de una singură. Acum doi ani ne‑am luat un câine, și prima reacție a Amagăi a fost să‑l atace, l‑a zgâriat lângă ochi de i‑a curs sânge pe bot, și de atunci câinele a fost îngrozit de ea, Amaga l‑a dominat complet. Cu un an înainte ni se născuse cea mică, și la început pisica nu i‑a dat atenție, dar, când copila a început să meargă și să se țină după ea, se turtea ca o broască țestoasă la podea și apoi o lua la fugă, cum face mereu când simte primejdie. "Șica, șica!", striga cea mică - ăsta era cuvântul ei pentru pisică, o coincidență fericită, căci îl asociam cu "frumușica", și, de fiecare dată când o vedeam pe Amaga, puteam să i‑o arăt fetiței mele și să‑i spun: "Uite‑o pe frumusețea ta!" - și încerca s‑o prindă de coadă. Arareori reușea, căci Amaga era mult mai rapidă și o ștergea pur și simplu, mai puțin în cazul când dormea, și atunci, presupunând că noi nu soseam la timp, șuiera la ea și, dacă așa nu reușea s‑o oprească, o zgâria. S‑a întâmplat de două ori, și acum cea mică o respectă pe "șica", nu mai aruncă în ea cu nimic, n‑o mai prinde de coadă, dar îi place s‑o mângâie, și pisica o lasă, deși n‑am impresia că‑i face mare plăcere, căci stă cu ochii treji, parcă ușor încordată, cât timp fetița îi netezește blana moale și adesea încâlcită. Autocontrolul de care dă dovadă Amaga în asemenea cazuri e admirabil când te gândești la capetele smulse, setea de sânge și ochii scoși pe care instinctele i le dictează altă dată. De fapt, trăind alături de pisici am ajuns să mă întreb ce sunt cu adevărat instinctele. Înainte credeam că sunt o formă de acțiune automată, ceva preprogramat și ineluctabil la animale, separat de puținele gânduri și emoții pe care se poate spune că le au, și că a îmblânzi un animal înseamnă a implanta în el un alt sistem, la fel de automat, care îl face să‑și înfrâneze instinctele sau să le canalizeze în altă direcție. Și că instinctele unor carnivore mari precum leii și tigrii sunt mai puternice, și de aceea ele pot să spargă mai ușor zidul înălțat în jurul lor de procesul de dresaj, așa încât îi pot ataca fără veste pe cei care le‑au îmblânzit, care le hrănesc și le dau adăpost, și îi pot sfâșia. N‑are importanță că‑i spunem instinct, natură, esența însăși a animalului. Și totuși, când văd lei sau tigri la grădina zoologică, n‑am niciodată sentimentul că sunt conduși de așa‑numitele instincte, că sunt sclavii lor, limitați la un număr fix de reacții posibile. Mai degrabă fac orice le vine, nu stau să premediteze sau să chibzuiască, ci pur și simplu acționează. Altfel spus, diferența decisivă dintre noi și animale nu e că noi gândim, iar ele nu, ci că noi avem morală, iar ele nu au. Sunt sigur că Amaga ne‑a "citit", că știe cine suntem, toți cei șase membri ai familiei care trăiește în casa ei. Și sunt sigur că ne vede ca pe niște pisici mari și proaste, încete și mărginite, și, chiar dacă nu se gândește că ne e superioară, n‑am nici o îndoială că asta simte cu toată ființa ei.


Campingurile sunt terenuri special delimitate unde se poate sta peste noapte, de obicei la marginea localităților, adesea în apropierea unor plaje sau a altor zone de agrement, și unde, în schimbul unei taxe, călătorii își pot instala cortul sau rulota personală. Pe lângă loturile de câțiva metri pătrați pe care proprietarii de cort sau rulotă le au la dispoziție pe perioada plătită, campingul oferă clienților câteva dotări la comun - toalete, dușuri, o gheretă cu mărfuri de strictă necesitate, adesea un teren de joacă pentru copii și, dacă e ceva mai bine amenajat, o piscină. Campingul se înrudește cu hotelul, e tot un loc unde călătorii își petrec nopțile, dar, în timp ce hotelul ne cere să renunțăm la existența noastră obișnuită și să ne trăim câteva ore din viață într‑o cameră necunoscută, ocupată de‑a lungul anilor de sute sau mii de oameni care s‑au supus cu toții celor patru pereți și, timp de câteva ore, s‑au lăsat încadrați într‑un spațiu străin, campingul satisface dorința de independență a turiștilor permițându‑le să‑și ridice propria locuință și astfel să instaureze o zonă domestică de intimitate în mijlocul a ceea ce le e străin. S‑ar putea crede că socotim posibilitatea aceasta de a rămâne independent superioară lipsei de independență a hotelului, că, în epoca noastră așa‑numită individualistă, prețuim libertatea oferită de camping mai mult decât constrângerile hotelului, dar nu‑i așa, campingurile au un statut inferior, care e în scădere de câteva decenii. Motivul este un fapt simplu, dar ascuns - și poate intenționat trecut sub tăcere: banii și libertatea sunt entități opuse. Diminuarea prestigiului campingurilor a coincis cu avansul liberalismului de piață și al privatizării, iar banii creează diferențe între lucruri, creează grade și demarcații în cadrul unui sistem care restricționează accesul la lume și în care tot ce nu poate avea o valoare monetară este exilat în afara ei, încât a fi deschis către ea e în strânsă legătură cu a fi lipsit de valoare. Libertatea hoinarului, a celui care merge oriunde vrea și doarme oriunde se întâmplă să fi ajuns, există acum numai printre vagabonzi, care ocupă treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale, în timp ce a merge din loc în loc cu mașina, cărându‑ți propria locuință și propria mâncare - ceea ce, într‑un anumit sens, deschide lumea și păstrează ceva din libertatea hoinarului -, nu e nici el un gest de invidiat. Să ne gândim doar la țigani și la statutul lor în societate. Există deci o scară, de la cel fără adăpost care doarme pe bănci și pe trepte, în parcuri și în pădurile de la marginea orașelor, până la cel care locuiește într‑un apartament sau o casă uriașă, securizată cu sisteme de alarmă și cu paznici la intrare, și e de neconceput ca un om precum miliardarul norvegian Kjell Inge Røkke, om de afaceri provenit din clasa muncitoare, dar care e acum unul din cei mai bogați cetățeni ai țării, să‑și petreacă vacanțele într‑o rulotă, cu toate că s‑ar putea să fi făcut asta cu familia lui în copilărie și să nu‑i fie deloc străine mirosul pânzei de cort înrourate seara și sentimentul de împăcare, dar și de ușoară surescitare pe care îl ai când adormi în sunetul vocilor joase de afară, din alte corturi, unde bărbații și femeile stau în fotolii pliante și pălăvrăgesc în întunericul tot mai dens al nopții de vară. Sau bucuria de a fi pe drum - căci a doua zi cortul este strâns, bagajele sunt puse la loc în mașină, și o pornești spre următorul camping, unde nu știi niciodată ce vei găsi: o fi având piscină? Oare se vinde înghețată la cornet? Or fi și alți copii de vârsta ta? Trambuline? Oare e lângă mare și are plajă cu nisip? Sau lângă râu, lângă pădure, la munte, lângă un câmp pe care pasc tauri furioși? Îmi amintesc și acum emoția excursiilor itinerante din copilărie, din anii '70, când mersul cu cortul era cea mai comună formă de concediu și când pe marginea drumului vedeai șiruri de mașini încărcate de bagaje, lângă mese pliante și genți frigorifice desfăcute, într‑o vreme când încă nu era o rușine să‑ți aduci mâncarea gătită de acasă (care se află cu mâncarea de la restaurant în aceeași relație ca și cortul cu hotelul), pur și simplu pentru că oamenii aveau mai puțini bani. Există și azi campinguri, dar, pentru că lumea are acum mai mulți bani, s‑a întâmplat ceea ce era logic să se întâmple: treptat, corturile și rulotele mobile au devenit din ce în ce mai puțin mobile, în jurul lor au apărut curți, s‑au umplut ele însele cu tot felul de dotări confortabile și fleacuri, cu televizoare și calculatoare, cu frigidere și uscătoare de rufe, și au început să semene tot mai tare cu casele obișnuite, în care acum s‑au transformat deja complet, încât oamenii locuiesc azi câte jumătate de an într‑un camping, înconjurați de garduri, închiși și staționari, și singurul lucru care mai amintește de plecarea de acasă și de mobilitate sunt roțile rulotelor uriașe, care însă nu mai aduc libertate, ci au rămas doar simboluri ale libertății. Asemenea campinguri întruchipează un soi de nostalgie încremenită, asemănătoare întru câtva cu poetul care, din turnul său, scrie despre deschidere și despre libertate.


Într‑o seară, stăteam pe terasa unui hotel cu femeia iubită, tocmai fuseserăm în centru, mâncaserăm la un restaurant. Eram afară într‑o grădină, și pe lângă gard creșteau tufe de trandafiri cu flori mari și roșii ca sângele. Cerul de deasupra era albastru, acoperișurile caselor din jur străluceau roșu‑auriu în lumina soarelui. La celelalte mese domnea buna dispoziție, mulți terminaseră de mâncat și ședeau relaxați, cu picioarele întinse, bând cafea sau vin în timp ce sporovăiau și învârteau între mâini ceva de pe masă - cutia de scobitori, paharul de coniac, ceașca de cafea. Am plătit, chelnerul ne‑a chemat un taxi - întâmplător era o dubiță -, și, în timp ce mașina gonea pe străzi spre ieșirea din oraș, noi, ceea ce eram împreună, a părut să dispară printre scaunele dinăuntru. Hotelul se afla în capătul unei străzi lungi mărginite de copaci, pe o ridicătură de pământ deasupra canalului. Camera noastră, în care abia dacă stătuserăm la sosire, după‑amiaza târziu, era albă, decorată în stil marinăresc, cu vedere la mare. Ea a umplut cada - care era atât de mare, încât încăpeau în ea două persoane una lângă alta -, am stins luminile și ne‑am întins în apa caldă. Soarele apusese, dar cerul de afară era încă luminos deasupra canalului întunecat. Într‑o parte se vedea un copac mare, negru și tăcut, și peste el sclipea o stea singuratică.
- Cred că e o planetă, am spus.
- Da, probabil, a răspuns ea.
- Suntem prieteni? am întrebat‑o.
- Firește că suntem, a spus.

Am făcut dragoste în dormitor, ne‑am îmbrăcat și am coborât la restaurant, unde ușa terasei stătea deschisă. Restaurantul era gol, barmanul făcea ordine, din boxe se auzea încet o muzică de jazz. Am ieșit pe verandă și ne‑am așezat la o masă. Apa din canal era perfect neclintită. Pe cerul luminos apăruseră câteva stele și, în spatele celor trei copaci bătrâni, care, de unde stăteam noi, arătau ca unul singur, răsărea luna. N‑o vedeam, vedeam doar, printre frunze, o fâșie galbenă strălucitoare pe apa întunecată, dar știam că e plină. Prin aer a trecut iute, fluturând din aripi, un liliac. În afara muzicii joase de la bar, hotelul era tăcut, toată lumea dormea. Jos, lângă apă, a măcăit de câteva ori o rață. De pe cealaltă parte a canalului, unde pădurea creștea până la buza apei, o altă pasăre a scos un sunet prelung ca un șuier. Apoi totul a amuțit din nou. Am întors capul și m‑am uitat spre orășelul unde fuseserăm la restaurant. Luminile străluceau și sclipeau, înconjurate de întuneric sub cerul luminos. Era o noapte fermecată. După un timp, ne‑am sculat și am coborât poteca până la mal, pe ultima parte a unui șir lung de trepte. Un dig de lemn înainta în apă, și la capătul lui se afla o bancă pe care ne‑am așezat. N‑am spus nimic, nu era nevoie să spunem, m‑am gândit, n‑am fi făcut decât să stricăm totul, căci tăcerea era ca o boltă deasupra peisajului. De aici vedeam luna aninată sus de tot deasupra pădurii, perfect rotundă. Nu se întrecea cu nici un munte și nici o metropolă, era stăpâna deplină a cerului. Deși apa din jur era dreaptă și neclintită, am avut impresia că se umflă. Din când în când se auzea plescăitul încet al peștilor care se hrăneau aproape de suprafață.
- Nu e frumos? am spus.
- Ba da, a răspuns ea. E foarte frumos.

Nici unul din noi nu știa atunci că aceasta avea să fie ultima noapte pe care o petreceam împreună, căci în următoarele zile tot ce zăcuse nespus între noi a ieșit la iveală, și n‑am găsit alt mod de a rezolva lucrurile decât să ne despărțim. Mă doare și acum gândul că am fost împreună în noaptea aceea, cea mai frumoasă noapte din câte am trăit, și că de fapt n‑am împărțit nimic din ea, așa cum crezusem. Acel "noi" pe care‑l simțisem atât de puternic nu fusesem decât eu.