Douăsprezece zile. Revoluția anticomunistă din Ungaria, 1956

Victor Sebestyen (n. 1956) s-a născut la Budapesta, dar și-a părăsit țara natală împreună cu familia, ca refugiat. A colaborat în calitate de jurnalist cu mai multe publicații britanice - The London Evening Standard, The Times și The Daily Mail -, precum și cu ziare americane, printre care The New York Times. De asemenea, a fost redactor de ziar, lector la diverse universități, festivaluri literare și conferințe, în Europa și Statele Unite.

Specialist în istoria Europei de Est și a comunismului, a scris, printre altele: Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire (2009) și Budapest: Between East and West (2022). În 2025, Editura Corint a publicat în limba română volumul Lenin, dictatorul. Omul și Revoluția.
Descrierea revoluției anticomuniste din Ungaria, din toamna anului 1956, un fragment de istorie prezentat dintr-o nouă perspectivă istorică, folosind documente oficiale recent desecretizate, jurnale din familia autorului și mărturii ale unora dintre participanți.

Volumul Douăsprezece zile reconstituie desfășurarea unui eveniment istoric marcant din perioada Războiului Rece - Revoluția Ungară din toamna anului 1956. Intensă și reprimată cu brutalitate, a reprezentat un puternic moment de contestare a stăpânirii sovietice asupra țărilor Europei de Est.

Victor Sebestyen, jurnalist a cărui familie a fugit din Ungaria, oferă o nouă perspectivă istorică, folosind documente oficiale recent desecretizate, jurnale din propria familie și mărturii ale unora dintre participanți.

Astfel, sunt descrise zilele de început ale Revoluției, când, înarmați doar cu câteva puști, cocktailuri Molotov și cu un curaj disperat, locuitorii Budapestei s-au răsculat împotriva ocupanților sovietici și aproape că au reușit să-i alunge. În timp ce lumea întreagă urmărea cu uimire confruntarea, maghiarii păreau încrezători în victoria asupra Imperiului Roșu. Numai că sovieticii nu au ezitat să recurgă la acțiuni violente, trecute cu vederea de puterile occidentale, implicate în Criza Suezului.

Dinamic și cutremurător, Douăsprezece zile este un volum de neratat pentru cei interesați de istorie și care vor să afle mai multe despre un episod istoric crucial din a doua jumătate a secolului al XX-lea, petrecut la granița cu România.

"Această carte captivantă poate fi citită ca roman de aventură, dar și ca descriere a unor fapte de o calitate morală înălțătoare." (Andrew Roberts, Evening Standard)

"Victor Sebestyen a scris o relatare magistrală, pe deplin captivantă și originală despre nobila, violenta și condamnata Revoluție Ungară. Este o poveste despre crime și bătălii pe străzile din Budapesta și din temnițele KGB-ului, cu intrigi de la Casa Albă până la Kremlin. Mai presus de toate, reprezintă o mărturie a curajului și demnității poporului maghiar." (Simon Sebag Montefiore, autorul cărții Stalin. Curtea țarului roșu)

"Aceasta este o relatare vie, sfâșietoare, despre zdrobirea brutală a primei insurecții armate împotriva ocupației sovietice. Douăsprezece zile devine, astfel, o lectură obligatorie pentru a înțelege marile riscuri pe care oamenii și le pot asuma în numele libertății." (Kati Marton, autoarea cărții The Great Escape)

"Sebestyen reușește să aducă desăvârșit la viață momentul Revoluției."(Stefan Wagstyl, Financial Times)


Miercuri, 24 octombrie

Trupele sovietice au intrat în Budapesta între orele 02.00 și 03.00. Anticipau că vor întâmpina slabă rezistență în operațiunea polițienească de zdrobire a unor studenți răsculați. De cum au intrat, s-au trezit însă în toiul unui război urban de gherilă împotriva unui dușman hotărât și inventiv.

În prima zi, rușii au trimis în oraș 6.000 de soldați și 700 de tancuri din două divizii mecanizate (a 2-a și a 17-a), cu baza la cartierul general al armatei sovietice din Székesfehérvár. O forță similară fusese trimisă la ora 21.00 a zilei precedente, ca să închidă granița cu Austria. Aflați în stare de maximă alertă, deja mobilizați în interiorul Ungariei, sovieticii masaseră alți 20.000 de infanteriști, plus alte 1.100 de tancuri și 185 de piese de artilerie grea. Două divizii de avioane de vânătoare, totalizând 159 de aparate, puteau sprijini din aer forțele de la sol; două divizii de bombardiere erau în așteptare pe patru aerodromuri din Ungaria și din Districtul Militar Carpatic^[i], la est.^[ii]

Pentru întâia ei misiune, însă, toată această colosală putere de foc era în bună măsură irelevantă. Rușii nici n-au știut ce i-a lovit, fapt recunoscut chiar de generalii sovietici. Din clipa în care trupele lor au fost zărite în Budapesta, "am fost întâmpinați cu o rafală de gloanțe trase de o bandă slab organizată de rebeli, mulți dintre ei la vârsta adolescenței, înarmați cu câteva puști și niște cocteiluri Molotov pregătite în grabă."^[iii]

Caracterul luptei s-a stabilit în prima dimineață. Rebelii se bazau pe cunoașterea zonei pentru a-i hărțui pe sovietici cu tactici de gherilă la care aceștia cu greu puteau riposta. Masivele și greoaiele tancuri T-34 puteau captura podurile sau marile intersecții rutiere ale Budapestei, dar nu erau capabile să-i urmărească pe luptătorii pentru libertate pe străduțele înguste ale orașului, și nici să pătrundă în spatele blocurilor de locuințe, care dădeau, în majoritatea lor, către o curte interioară. Clădirile acestea erau ideale pentru războiul urban practicat de rebeli. Sovieticii nu erau pregătiți să riște pierderi grele trimițând infanteria pe străzi pentru lupte corp la corp.

A fost cea mai puțin organizată revoluție din istorie, fără conducători și fără planuri. Grupuri înarmate de bărbați și femei (cei mai mulți, tineri) s-au format în mod spontan în locuri care avantajau un atac fulgerător, urmat de retragere. Uneori, un grup de vreo 10-12 persoane se forma pentru o singură ciocnire; când schimbul de focuri se încheia, membrii grupului se răzlețeau și nu se mai întâlneau vreodată. Bătăliile erau izolate, la scară mică. Pe o stradă se trăgea continuu, în vreme ce, după colț, o alimentară era deschisă și oamenii stăteau la coadă la pâine. Obiectivele luptătorilor pentru libertate au fost la început modeste: să țină vie flacăra revoltei. "Ne hrăneam din entuziasmul și avântul celorlalți. Până și aceia dintre noi care nu luptam efectiv", spunea poeta Ágnes Gergely, studentă pe-atunci. Adevărata lor izbândă nu a fost atât capturarea unei clădiri și apărarea ei timp de câteva ore, ci faptul că, rezistând, fie și pentru scurtă vreme, unei forțe net superioare, au trezit speranțele oamenilor.^[iv]

La ora 04.30, Radio Budapesta le ura ascultătorilor bună dimineața și le oferea propria versiune a ultimelor știri: "Elemente fasciste și reacționare au lansat un atac armat împotriva clădirilor publice și a forțelor de ordine. În interesul restabilirii legalității și ordinii, toate adunările, întrunirile și demonstrațiile sunt interzise. Unitățile de miliție au ordine să-i trateze cu severitate pe cei care tulbură liniștea, și să aplice legea."^[v] Mesajul se repeta din jumătate în jumătate de oră, iar cu începere de la ora 06.00, era însoțit de alt anunț din partea staliniștilor care dețineau controlul undelor radio: "Militarii sovietici își riscă viețile ca să-i apere pe locuitorii pașnici ai Budapestei și liniștea națiunii. Muncitori ai Budapestei, primiți-i cu afecțiune pe prietenii și aliații noștri!"^[vi]

Îndemnul a fost ignorat. Grupurile de rebeli obținuseră arme de la posturile de miliție din oraș, le primiseră pe furiș din cazărmi și jefuiseră depozite de armament slab păzite. În acest punct, numai câteva sute hotărâseră să dea lupta cu sovieticii, dar în mâinile lor se găseau deja mii de puști și un număr mic de mitraliere ușoare. Peste noapte, în timp ce se foloseau pentru întâia oară cuvinte ca "revoluție" și "luptător pentru libertate", insurgenții puseseră mâna pe două centrale telefonice, pe clădirea radioului, pe redacția ziarului Poporul Liber și pe Gara de Est, toate obiective din Pesta, pe malul stâng al Dunării. Pe malul celălalt, un mic grup construise baricade în Piața Széna, un terminal de transport foarte aglomerat. Nu s-au înregistrat ciocniri de amploare decât după ora 08.30, când două tancuri sovietice din apropierea Pieței Marx au deschis focul, ucigând doi trecători. În vecinătatea Gării de Vest, pe principalul bulevard al orașului, un tanc a ucis un soldat neînarmat care stătea de vorbă cu un civil, pentru ca apoi să tragă asupra unui student care se repezise în ajutorul militarului. Tancurile au deschis focul și în Parcul Poporului, unde se adunaseră oamenii să vadă ce mai rămăsese din statuia lui Stalin.

La Moscova, Hrușciov a fost trezit cu vești încurajatoare pentru el, printre care aceea că "situația la Budapesta nu-i așa de gravă pe cât credeam noi". Potrivit fiului său, Serghei Hrușciov, în seara precedentă se arătase destul de optimist că criza din Ungaria va fi rapid rezolvată. Spunea că are încredere în Nagy: "Ungaria are nevoie de o persoană puternică și capabilă să preia controlul situației. Nagy e omul care poate înfrunta furtuna. Cu atât mai mult cu cât manifestanții ceruseră numirea lui." Hrușciov ezitase să trimită trupe în Ungaria, însă i s-a spus că acum soldații sunt acolo, vor spulbera "grupurile de bandiți" și vor avea curând controlul orașului.^[vii]

Dacă Hrușciov a fost greșit informat despre situația miliară de la Budapesta, informațiile pe care le deținea despre situația politică erau mult mai exacte. Își pierduse încrederea în Gerő și ciracii lui, prestația mediocră și indolența lor fiind de vină pentru că URSS-ul era acum "în belea". Dis-de-dimineață, la o ședință cu Molotov, Malenkov și alții, Hrușciov a țipat: "Nu pricep ce fac Gerő, Hegedüs și restul! Erau semne că situația din Ungaria e foarte gravă. [...] Asta nu i-a împiedicat în septembrie să se ducă la mare în Crimeea. Și de cum s-au întors acasă, au și plecat într-o «excursie» în Iugoslavia!" A hotărât totuși să aștepte, să vadă ce se mai întâmplă. Echipa trimisă de Kremlin la Budapesta de-abia părăsise Moscova, și nu voia să facă nimic până ce nu primea vești de la ea.^[viii]

Monolitul unipartidic al Ungariei se năruise peste noapte. Guvernul nu era în stare să controleze situația de pe străzile capitalei. Partidul care de opt ani hotăra totul în țară aproape că nu mai funcționa. Greva generală cerută de insurgenți la miezul nopții îngroșase rândurile rebelilor. Ștabii din armată erau încă loiali vechiului regim, însă nu știau sigur dacă ofițerii și soldații vor respecta ordinele. Chiar și așa, nu-și permiteau să apară complet inactivi în fața unei revolte ce țintea să răstoarne sistemul căruia îi datorau totul.

În cursul dimineții, s-au format grupuri armate în patru mari redute. La Buda, prima a luat naștere cea din Piața Széna. În centrul Pestei, zona comercială a orașului, insurgenții dețineau puncte-cheie pe Tompa Utca, lângă Teatrul Național și în Piața Baross, lângă Gara de Est. De departe cel mai însemnat și mai bine cunoscut punct era la Cinema Corvin, devenit în scurtă vreme un simbol al rezistenței civile împotriva sovieticilor. O clădire urâtă, de culoarea noroiului, și-n brutalul stil stalinist, Corvin era unul dintre cele mai spațioase cinematografe ale Budapestei. Era ceva mai retras față de bulevardul care încercuia centrul orașului și față de Calea Üllői, una dintre principalele artere care duceau spre est. Sovieticii trebuiau să găsească o rută ocolitoare dacă voiau să ajungă ușor la Parlament, la sediul Partidului Comunist, la ambasada URSS-ului și la podurile de peste Dunăre.

Cinema Corvin era deopotrivă de important și pentru rebeli. Fiecare oră în care izbuteau să-l apere și să reziste insufla speranță orașului. S-a dovedit ideal amplasat pentru un grup de gherilă. Aflat la parterul unui solid bloc de locuințe cu patru etaje, masiva lui intrare principală putea fi baricadată cu mare ușurință. Tancurile sovietice nu se puteau apropia. Tactic vorbind, principalul atu al clădirii era îngustul Pasaj Corvin de pe laterală. Pasajul avea legătură cu un labirint de treceri subterane și coridoare secrete, care la rândul lor duceau către zeci de străzi și clădiri învecinate. Rebelii apăreau câteva minute, parcă de nicăieri, lansau un atac fulgerător, după care, chiar când erau zăriți de ruși, se ascundeau iar în locuri unde nu puteau fi găsiți. Aveau mereu de partea lor elementul-surpriză. Cinema Corvin mai prezenta două mari avantaje: chiar în spate era o pompă de benzină cu destule rezerve pentru mii de cocteiluri Molotov; iar peste drum se găsea Cazarma Kilián, o structură veche și solidă, ce putea fi transformată într-o mică fortăreață în inima orașului.

Cazarma Kilián, fostă Maria Tereza, fusese construită, cu ziduri groase, în anii 1850, ca bază pentru armata austriacă. Rămasă fără o importanță militară reală, găzduia doar aproximativ 900 de geniști, militari în termen. Rapoartele despre legăturile luptătorilor civili pentru libertate cu rebelii au înfuriat personalități militare: ministrul de resort, István Bata, și șeful lui de stat-major, László Tóth, care se temeau de o rebeliune. Când, în jurul orei 11.00, au auzit că recruții au lăsat zeci de revoluționari să intre în cazarmă, au hotărât să trimită la fața locului un ofițer superior care să se asigure că Kilián nu cădea în mâinile rebelilor. Tóth l-a chemat la el pe ofițerul de serviciu în ziua respectivă și i-a ordonat să trimită la Kilián un detașament de tancuri, ca întăriri pentru militarii de acolo. Tóth avea reputație de general slab informat și ghinionist, și era pe cale s-o confirme. Credea că ajută la înăbușirea revoltei. În realitate, a apelat la cea mai spectaculoasă personalitate care a ieșit la lumină în zilele revoluției.

Colonelul Pál Maléter era un uriaș de peste doi metri, cu părul negru, des și ondulat, ochi albaștri-cenușii, gură largă și bărbie proeminentă. În vârstă de 39 de ani, avea o înfățișare de erou, de om născut să conducă, iar soldații căutau la el îndrumare. Abia închisese un ochi toată noaptea: în oraș răsunau împușcături, iar el era în toiul unei dispute chinuitoare cu sine însuși, despre cum avea să se comporte în lupta pentru eliberare. Subordonaților care-l întrebau ce era de făcut cu atâtea dezertări, Maléter le răspundea simplu: "Dumneavoastră ați jurat credință armatei, țării și guvernului legal."^[ix]

Maléter a găsit niște tancuri. A mers 400 de metri de la Ministerul Apărării până în Piața Jászai Mari, la o unitate a regimentului de blindate Aszod, care făcea de gardă la o clădire ÁVO, și i-a ordonat comandatului, maiorul Ferenc Pallós, să-i dea cinci tancuri. S-a suit într-unul dintre ele, iar celelalte l-au urmat lent de-a lungul Căii Üllői spre Cazarma Kilián. În acest punct, spunea el, încă era nesigur ce va face, odată ajuns acolo. Pe măsură ce se apropiau tot mai mult de cazarmă, a văzut o luptă îndârjită între insurgenții din jurul Cinematografului Corvin și tancurile sovietice. A auzit răpăitul armelor mânuite de luptătorii pentru libertate și explozia obuzelor trase de sovietici. Înaintarea îi era blocată de două tancuri rusești scoase din luptă. Cum, la momentul acela, nu dorea să-i atace pe ruși, a ordonat patrulei să oprească. "Eram îngrozit și mâhnit de ce vedeam. [...] Mie nu-mi păreau nici fasciști, nici contrarevoluționari. Am văzut doar trupurile unor copii, zăcând în stradă - și tancuri în care se trăgea cu pușca", afirma el mai târziu.^[x]

Și-a trimis doi oameni în recunoaștere. "Într-o jumătate de oră s-au întors, și primul lucru pe care mi l-au spus a fost că singurii civili din cazarmă erau studenți, mulți dintre ei adolescenți, și niște milițieni." Le-a ordonat soldaților să-l urmeze și și-a poziționat tancul direct în fața porților cazărmii, blocând intrarea. Restul tancurilor sovietice s-au retras. Colonelul a ieșit din tanc și a privit "o scenă ca după o bătălie dintr-un mare război. Pretutindeni zăceau cadavre, răniții urlau, iar eu le-am ordonat oamenilor mei să improvizeze tărgi din uși de casă și să-i ducă înăuntru". În raportul către superiori, privitor la acest incident, Maléter a scris simplu: "Drept rezultat, l-am informat pe ministrul apărării că trec de partea insurgenților."^[xi]

Mulți l-au criticat pe Maléter; unii l-au bănuit de oportunism. Însă curajul său era de netăgăduit. Se făcuse comunist, poate din ambiție. Acum susținea revoluția din convingere. "A fost momentul în care am știut că trebuie să iau o decizie care îmi va schimba viața. Odată ajuns în cazarmă, mi-a fost clar că luptătorii pentru libertatea lor nu erau bandiți, ci fii credincioși ai Ungariei." Avea cinci tancuri și două tunuri antitanc - modest arsenal. Reputația pe care și-a construit-o a fost însă uriașă. Într-o singură dimineață, militarul socialist devenit revoluționar s-a transformat în erou național.^[xii]