Oameni suntem

Dan Panaet (născut în 1984 la Buzău) este absolvent al Facultății de Filosofie, Universitatea București, unde a obținut și doctoratul în filosofie politică. Între 2011 și 2023 a fost redactor la săptămânalul Cațavencii, iar începând cu anul 2014 a scris scenarii pentru producții TV, printre care se numără emisiunea Starea Nației și serialul Las Fierbinți. Oameni suntem este volumul său de debut.
Există multe feluri de a-ți arăta umanitatea. Uneori ești receptiv la ipohondria brusc împărtășită a unui necunoscut, la fel ca în povestirea Instalatorul. Alteori încerci să înțelegi ce mai rămâne din tine dacă îndepărtezi lucrurile care te definesc, ca în Mina de petrol.

Volumul de față cuprinde un mănunchi de povestiri - nouă la număr - și tot atâtea încercări de a arăta ce înseamnă să fii viu printre alți oameni vii, de care te leagă fire invizibile.

"În povestirile lui Dan Panaet lumea e ca un glob de cristal scăpat pe jos de un demiurg cinic. Prin fisurile acestui glob ochiul scriitorului vede un absurd strălucitor însoțit de hohote de râs, un râs care de cele mai multe ori anunță și un plâns. Ne aflăm, așadar, într-un Babilon populat cu români hăituiți de frici, dorințe, birocrație, umilințe și rușini, iar stilul amuzant și insolit în care exploatează aceste vulnerabilități pare să fie punctul forte al autorului." (Bogdan Răileanu)

"În orașul din care veneam, lumea mi se părea mică, o schiță banală din manualul din geografie. Dacă ai văzut un oraș, le-ai văzut pe toate, pentru că principiul e același, doar detaliile diferă. Dar iată că orașul mare era altceva, un continent întreg pe care se-nghesuiau popoare de care habar n-aveam că există. Într-o noapte, așteptam ultimul autobuz într-o stație din Piața Unirii. Mă uitam la reclamele luminoase de pe clădiri și mi se părea că n-au niciun sens. De ce te-ai osteni să le urci acolo, când fiecare dintre noi dispare și, din acel moment, e ca și cum n-am fi existat niciodată?" (Dan Panaet)


Cu o înălțime de 86 de metri și un diametru constant de 5,20 metri de la bază și până în vârf, turnul îți atrage atenția imediat, dacă intri în oraș prin partea de est, venind pe autostradă. La inaugurare, primarul a spus că e principala realizare edilitară din ultimii patruzeci de ani. "Comunitatea avea nevoie de acest turn, pentru că, oricât de frumos ar fi la noi în oraș, nimeni nu trebuie obligat să rămână. Un cetățean fericit e cel care are libertatea să plece oricând", a declarat el înainte să taie panglica.

Turnul sinucigașilor a fost o obsesie constantă a autorităților. Generații întregi au atras atenția că nu găsești în tot orașul un spațiu decent în care să-ți pui capăt zilelor. Din cauza asta, localnicii erau nevoiți fie să meargă în alte orașe, fie să apeleze la improvizații care le complicau și mai mult viața. A devenit celebru în presa națională cazul doctorului Tolea care, vrând să-și dea foc, a incendiat un întreg cămin de nefamiliști și și-a pârlit una dintre sprâncene. Un proiect mai vechi prevedea un pod al sinucigașilor, doar că râul care trecea prin centru nu era nici destul de repede, nici destul de adânc pentru o moarte sigură. Un pod pentru sinucigași n-ar fi făcut decât să umple inutil secțiile de ortopedie. Ideea turnului s-a impus spre finalul anilor 1950, când un arhitect mai cinic a remarcat că riscul seismic e irelevant în cazul de față, ba chiar poate să ajute.

De atunci, turnul se ridică la marginea Parcului Municipal, pe un teren viran unde n-ai voie să intri, ca să nu fii lovit de proiectile umane. Însă localnicii care se plimbă pe alei îl pot vedea dincolo de coama copacilor, iar îndrăgostiții care se opresc pe vreo bancă îl țintuiesc cu privirea ore întregi ca să-și pună o dorință când se aruncă cineva.

De aproape trei luni umbla Chiril să-și facă programare și mereu când intra în clădirea primăriei știa că-l așteaptă încă o repriză de umilințe în biroul 35 aflat la etajul al treilea. Mai întâi lua de la un automat numărul de ordine, asta era ușor de făcut. Urmărea apoi ecranul să vadă când îi vine rândul. Aici situația începea să se complice, pentru că trebuia să împartă mica sală de așteptare cu o mulțime de oameni nefericiți. Mulți vorbeau tare la telefon și ajungeai, fără să vrei, să le asculți necazurile: "Da, mamă, am pierdut tot", spunea o femeie cu voce răgușită. "Am zis că fac banii la loc, dar până la urmă am pierdut și mai mult. Hai că nu mai pot să vorbesc, mi-a venit rândul." Și, după ce închidea, vedeai că nu ține în mână un telefon, ci un toc vechi de ochelari de pe care se scorojise vopseaua.

Când, în sfârșit, îi venea și lui rândul, Chiril se trezea că turnul e rezervat pentru următoarele săptămâni și că nu poate să se programeze în orizontul de timp în care un sentiment al urgenței îl făcea să trăiască. Îi venea greu să creadă că nu se găsește chiar niciun loc. Dacă turnul era atât de aglomerat, străzile orașului ar fi trebuit să fie pustii. Oameni suntem, e de bun-simț. Funcționarul de la ghișeu, care părea mereu altul, mai consulta o dată sistemul informatic, dar rezultatul era același.

Prin octombrie, Chiril a început să pândească turnul, să verifice dacă într-adevăr se aruncă oamenii unul după altul, de nu se poate face loc și pentru el. Aproape două ore a stat într-o zi și n-a văzut pe nimeni. S-a dus iar la biroul 35 și, când a chestionat-o pe funcționară (de data asta era o femeie, care i se părea vag cunoscută din cartier), i s-a spus că pentru intervalul 14.00-17.00, când a urmărit el activitatea din turn, nu se fac programări, pentru a nu deranja cu urlete somnul de după-amiază al locatarilor. I s-a părut rezonabilă explicația și s-a întors la pândă. De data asta, a stat aproape o jumătate de zi începând cu 9 dimineața, o oră la care poți să urli în voie, pentru că oricum nu te-auzi din cauza vecinilor care dau cu bormașina sau sparg pereți. Nimeni nu s-a aruncat din turn nici atunci. La biroul 35, funcționarul l-a întrebat dacă nu cumva s-a uitat pe direcția nord-est, dinspre aleea principală a parcului. Chiril a spus că da. Ăsta era adevărul. Cu aerul că a dat peste o greșeală de începător, domnul de la primărie i-a explicat că, din cauza circumferinței mari a turnului, e imposibil să vezi pe cineva care se aruncă de pe partea diametral opusă. E geometrie de clasa a cincea, a completat el în timp ce chema la ghișeu persoana cu următorul număr de ordine.

Chiril s-a întors în Parcul Municipal și a pândit turnul la toate orele și din toate direcțiile posibile. A mers inclusiv pe șoseaua de centură, ca să acopere și segmentele care nu se puteau vedea dinspre oraș, dar tot n-a reperat nicio mișcare.

A doua zi s-a dus la camera 35 cu un amestec de mulțumire (în sfârșit, s-a convins cu ochii lui că sistemul informatic n-are dreptate) și de curiozitate (oare ce-i vor spune de data asta, cum îi vor invalida argumentele?). Când a ajuns la primărie, holul de la etajul al treilea colcăia de oameni, dar Chiril nu s-a demoralizat ca-n alte dăți. Măcar știa că e ziua în care o să primească niște răspunsuri. Și-a făcut loc prin mulțime, lovindu-se cu umerii de nefericirea semenilor săi, și, ajungând la automatul pentru bonuri de ordine, a apăsat pe tasta aferentă camerei 35. Niciun rezultat. A mai apăsat o dată, dar nici de data asta n-a primit bon de ordine și ar fi apăsat în continuare dacă un dependent de jocuri de noroc pe care-l știa de la alte înfățișări nu i-ar fi atras atenția că automatul e defect și că cineva plecase deja în căutarea unui depanator. Mai avea de așteptat, deci, până să înceapă așteptarea de pe bon.

Chiril a văzut în asta un semn. Cum altfel putea fi marcată ziua în care, dezarmându-i de argumente pe funcționari, reușea în sfârșit să se programeze? După câteva minute, mulțimea din hol s-a despărțit ca Marea Roșie în calea lui Moise, ca să-i facă loc unui bărbat scund în salopetă albastră. Meșterul a gâdilat niște butoane din spatele automatului și, aproape instant, aparatul a scuipat o lungă bandă cu bonuri de ordine prinse între ele, asupra cărora oamenii s-au repezit ca găinile la grăunțe. Chiril însuși a prins cinci bonuri. După ce a ales numărul cel mai mic, a renunțat la ce-i prisosea și s-a îndepărtat de harababură, ca să aștepte demn să-i vină rândul.

Chiril și-a expus cauza în fața unui funcționar pe care-l vedea prima oară, dar s-a dezumflat imediat când i s-a pus în vedere că intervalul în care pleoapa acoperă complet globul ocular la fiecare clipire îi este suficient unui corp ca să cadă de la optzeci și șase de metri. De-aia n-a văzut el nimic. Lui Chiril i s-a părut exagerat, dar nici n-avea la îndemână dovezi. Ar fi trebuit să se-arunce el însuși de la optzeci și șase de metri, dar atunci demonstrația nu i-ar mai fi folosit la nimic. N-a apucat să mai protesteze, pentru că funcționarul a apăsat pe tasta care chema înăuntru următorul număr de ordine.