Lupta mea - vol. 3: Insula copilăriei (II)

Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp) - fragment din primul volum aici / fragment din al doilea volum aici. Născut în Oslo, scriitorul a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kristiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. Knausgård a debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui roman de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, En tid for alt (2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3.500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450.000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015-2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Toamna (Om høsten), Iarna (Om vinteren), Primăvara (Om våren) și Vara (Om sommeren). Knausgård și soția sa, scriitoarea Linda Boström Knausgård, trăiesc în Österlen, Suedia, împreună cu cei patru copii.

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Cartierele rezidențiale nu au rădăcini în trecut, nici ramuri în viitor, cum era cazul suburbiilor de altădată. Ele au apărut ca răspuns pragmatic la o întrebare practică: unde vor locui toți nou-veniții? A, acolo, în pădure. Defrișăm niște terenuri și le scoatem la vânzare. Singura casă deja construită aparținea familiei Beck; tatăl era din Danemarca și își construise casa de unul singur, în mijlocul pădurii. N-aveau automobil, n-aveau mașină de spălat sau televizor. Nu exista curte, doar, înăuntru, printre copaci, o alee de pământ bătătorit. Un morman de lemne sub o prelată și, iarna, o barcă răsturnată în curte. Cele două surori, Inga Lill și Lisa, mergeau la gimnaziu și au avut grijă de mine și de Yngve în primii ani cât am locuit acolo. Fratele lor se numea John, era cu doi ani mai în vârstă ca mine, purta haine ciudate, cusute de mână, și era total neinteresat de ceea ce ne interesa pe noi, îl preocupau alte lucruri de care noi n-aveam habar. Și-a construit propria barcă la doisprezece ani. Nu una ca ale noastre, plutele acelea pe care le încropeam din visuri și chef de aventură, ci o barcă funcțională, adevărată. Ai fi zis că la școală trebuia să fie luat în râs, dar n-a fost, distanța era, într-un fel, prea mare. Nu era unul dintre noi și nici nu voia să fie. Tatăl lui, danezul care mergea pe bicicletă și care nutrise probabil dorința de a locui singur-singurel în mijlocul pădurii încă de pe când trăia în Danemarca, trebuie să fi fost profund dezamăgit când fuseseră concepute și aprobate planurile de construire a cartierului și primele utilaje ajunseseră sus, în pădure, chiar lângă casa lui. Familiile care se mutaseră aici veneau de peste tot din țară și toate aveau copii. Într-o clădire de peste drum locuia Gustavsen, el era pompier, soția lui era casnică, sosiseră din Honningsvåg, iar copiii lor se numeau Rolf și Leif Tore. Chiar vizavi de casa noastră locuia familia Prestbakmo, el era profesor, ea asistentă, veniseră din Troms, iar copiii se numeau Gro și Geir. Pe aceeași parte cu noi stătea familia Kanestrøm, el era lucrător la poștă, ea era casnică, se trăgeau din Kristiansand, și pe copiii lor îi chema Steinar, Ingrid Anne, Dag Lothar și Unni. Pe partea cealaltă stătea familia Karlsen, el marinar, ea vânzătoare, erau de pe coasta de est a Norvegiei, copiii se numeau Kent Arne și Anne Lene. Mai sus era familia Christensen, el marinar, meseria ei n-o știu, copiii erau Marianne și Eva. Vizavi de ei locuia familia Jacobsen, el tipograf, ea casnică, amândoi din Bergen, numele copiilor erau Geir, Trond și Wenche. Mai sus de ei stătea familia Lindland, venită de pe coasta sudică a Norvegiei, copiii se numeau Geir Håkon și Morten. Pe aici pe undeva începeam să pierd șirul în ceea ce privește numele și ocupațiile părinților. Copiii de acolo se numeau Bente, Tone Elisabeth, Tone, Liv Berit, Steinar, Kåre, Rune, Jan Atle, Oddlaug, Halvor. Cei mai mulți erau de seama mea, cel mai mare era cu șapte ani mai în vârstă, cel mai mic avea cu cinci ani mai puțin. Cinci dintre ei aveau să meargă la școală în aceeași clasă cu mine.

Noi ne-am mutat acolo în vara anului 1970, într-o vreme când majoritatea caselor din împrejurimi erau încă în construcție. Alarma stridentă care suna înainte de o explozie a fost un zgomot obișnuit în copilăria mea, iar sentimentul acela cu totul special de sfârșit al lumii pe care îl ai când undele de șoc se propagă prin sol și zgâlțâie podeaua casei era și el firesc. Gândul că existau legături deasupra pământului - drumuri, cabluri electrice, păduri și mări - părea normal, dar faptul că așa ceva se găsea și în subteran era de-a dreptul tulburător. Nu trebuia oare ca pământul pe care călcam să fie de neclintit și de nepătruns? Pe de altă parte, orice cavitate în sol exercita asupra mea și a copiilor cu care am crescut o atracție specială. Deseori ne înghesuiam în jurul vreunei gropi săpate fie pentru canalizare, fie pentru a îngropa cabluri electrice, fie pentru fundațiile vreunei pivnițe, și ne holbam în adâncul ei, galben - acolo unde era nisip -, negru, maro ori roșcat - unde era pământ -, cenușiu - unde era lut. Fundul gropii se acoperea întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, cu o peliculă impermeabilă de apă plumburiu-gălbuie, deasupra căreia răsărea uneori creștetul câte unui bolovan. Peste groapă trona un excavator lucios, galben sau portocaliu, oarecum asemănător cu o pasăre, cu cupa ca un cioc în vârful gâtului lung, iar lângă el era parcat câte un camion, cu faruri pe post de ochi, cu grătarul de aerisire ca o gură și cu platforma acoperită de prelată, ca un spate. Când era vorba de construcții mai importante, apăreau și buldozere sau basculante, cel mai adesea galbene, cu roți enorme, ale căror șanțuri erau adânci de o palmă. Dacă aveam noroc, găseam mormane de fitil detonant în sau lângă groapă, pe care le șterpeleam, deoarece aveau o mare valoare de schimb sau de întrebuințare. În rest, se găseau întotdeauna bobine în apropiere, înalte cât un stat de om, de fapt, niște roți de lemn similare mosoarelor, de pe care se trăgeau cabluri, și stive de conducte netede de plastic, ruginii, cu diametrul cât antebrațele noastre. Mai erau și alte stive, cu țevi de ciment, și puțuri prefabricate de ciment, aspre și frumoase, puțin mai înalte ca noi, perfecte pentru cățărat; un fel de covoare fixe făcute din anvelope uzate, care se foloseau în timpul demolărilor; stâlpi de telefon, verzi la culoare din cauza substanței folosite pentru tratarea lemnului; lăzi cu dinamită; barăci unde muncitorii se schimbau și mâncau. Cât timp ei erau acolo, noi ne țineam la o distanță respectabilă și ne uitam la ce făceau. Când nu erau, coboram în groapă, ne cățăram pe roțile basculantei, mergeam în echilibru pe stivele de conducte, zgâlțâiam ușile barăcilor și trăgeam cu ochiul pe ferestre, coboram în puțurile de ciment, încercam să rostogolim bobinele, ne umpleam buzunarele cu bucăți din tot felul de cabluri, cu mânere de plastic, cu fitil de detonare. Pentru noi, nimeni nu era mai presus de acești muncitori, nici o altă meserie nu părea mai plină de sens. Pe mine nu mă interesau detaliile tehnice, nici marca utilajelor de construcții. Ceea ce mă impresiona cel mai mult, dincolo de felul în care muncitorii modificau peisajul, erau semnele vieții private pe care le aduceau cu ei. De pildă, momentul în care scoteau un pieptăn din salopeta portocalie sau din pantalonul albastru, larg, aproape inform, și se pieptănau, cu casca sub braț, în mijlocul tuturor mașinăriilor, sau clipa misterioasă, aproape de neînțeles, când ieșeau din magazie după-amiaza, în haine absolut normale, intrau în mașinile lor și o luau din loc ca niște oameni absolut normali.

Erau și alți muncitori pe care îi urmăream atent și neobosit. Dacă în zonă apărea cineva de la compania de comunicații Televerket, vestea se răspândea ca fulgerul printre copii. Uite mașina, uite muncitorul, un inginer de telecomunicații, și uite INCREDIBILII lui pantofi de cățărat! Cu ei în picioare și încins cu brâul de unelte, fixa un harnașament care îi înconjura mijlocul și stâlpul și apoi, cu mișcări lente și bine cumpănite, dar pentru noi COMPLET de neînțeles, începea să se cațere. Cum era POSIBIL? Cu spatele drept, fără semne vizibile de efort, fără să se forțeze în vreun fel, urca parcă ALUN ECÂND spre vârf. Zeci de ochi îl țintuiau cu privirea în timp ce lucra acolo sus. Nici unul dintre noi nu pleca, pentru că în curând omul avea să se dea jos, la fel de ușor, de fără efort și de neînțeles. Cum ar fi fost să ai asemenea încălțări, cu cârligul acela curbat de metal care se înfășura în jurul stâlpului? Ce-ar mai fi putut să-ți stea atunci împotrivă?

Erau apoi muncitorii de la canalizare. Își parcau mașina lângă una dintre numeroasele guri de canal, amplasate fie în asfalt, fie înălțate pe un cerc de cărămidă, și, cu cizme care le ajungeau până la BRÂU!, ridicau oblic, cu o rangă, capacul de metal rotund, extrem de greu, îl așezau deoparte și începeau să coboare. Vedeam cum li se făceau nevăzute în groapă mai întâi gambele, apoi coapsele, stomacul, pieptul și, în cele din urmă, capul... Și ce era acolo, dedesubt, dacă nu un tunel? În care curgea apa? Prin care te puteai plimba? Era extraordinar! Poate că unul dintre ei ajunsese deja departe, pe lângă bicicleta lui Kent Arne, care zăcea aruncată pe trotuar, la vreo douăzeci de metri distanță - doar că el era sub pământ! Sau poate că aceste guri erau doar un fel de puțuri din care se puteau verifica țevile și de unde puteai aduce apă când izbucnea vreun incendiu? Nimeni nu știa, întotdeauna ni se spunea să stăm deoparte când coborau muncitorii. Nimeni nu îndrăznea să-i întrebe și nimeni n-avea atâta forță să ridice singur capacele grele de metal, asemănătoare cu niște monede. Așa că gurile de canal au rămas un mister, ca multe altele pe vremea aceea.

Chiar înainte să începem să mergem la școală eram liberi să hoinărim pe unde voiam, cu două excepții. Una era drumul principal, cel care venea dinspre podul Tromøya și ducea la benzinăria Fina. Cealaltă era lacul. Nu te duce niciodată singur la lac! ne avertizau adulții. Dar, până la urmă, de ce nu? Credeau că o să cădem în apă? Nu, nu asta era, ne-a spus cineva în timp ce stăteam pe marginea stâncoasă de lângă pajiștea îngustă unde jucam uneori fotbal, și ne uitam la apa spre care faleza cobora abrupt, cam la treizeci de metri mai jos. Era vorba de știma apelor. Răpea copii.
- Cine ți-a spus?
- Mama și tata.
- Aici locuiește?
- Da.

Ne-am uitat la suprafața cenușie a golfului Ubekilen. Nu era exclus să fie ceva sub luciul apei.
- Doar aici? a zis cineva. Putem să mergem în altă parte? La lacul Tjenna, de exemplu?
- Sau la Micul Hawaii?
- Acolo sunt alte știme. Sunt periculoase. Chiar sunt.

Mama și tata mi-au spus. Fură copiii și-i îneacă.
- Poate să vină aici, sus?
- Nu știu. Nu, nu cred. Probabil că nu. E prea departe. Doar pe marginea apei e periculos.

După această discuție, multă vreme mi-a fost frică de știme, dar nu atât de frică cum îmi era de vulpi. Gândul la ele mă îngrozea și, dacă vedeam vreun tufiș mișcându-se sau auzeam ceva mișunând prin preajmă, fugeam să mă pun la adăpost, către vreun luminiș din pădure sau sus, în cartierul nostru, unde vulpile nu se aventurau niciodată. Îmi era atât de teamă de vulpi, încât era de ajuns ca Yngve să zică "sunt o vulpe, vin să te iau", când stătea în patul suprapus, deasupra mea, ca eu să îngheț de spaimă. "Nu, nu ești", îi spuneam atunci. "Ba da", zicea el, aplecându-se peste margine și încercând să mă lovească. Chiar dacă făcea asta și uneori mă speria, mi-a fost dor de el atunci când fiecare a primit camera lui și a trebuit dintr-odată să dorm singur. Mda, camera nouă era la urma urmei tot înăuntru, în casă, dar nu era ca atunci când știam că Yngve doarme în patul de deasupra. Înainte puteam să-l întreb pur și simplu: "Acum ți-e frică?", și el mi-ar fi răspuns: "Nu, de ce să-mi fie? N-are de ce să-ți fie frică aici", și atunci aș fi știut că are dreptate și m-aș fi liniștit.

Teama de vulpi a slăbit din intensitate în jurul vârstei de șapte ani. Golul pe care l-a lăsat a fost umplut însă de alte spaime. De pildă, într-o dimineață, când am trecut pe lângă televizorul deschis la care nu se uita nimeni, rula un film de matineu, și în el, o, nu, o, nu! un om fără cap urca o scară! Brrrr! Am zbughit-o în camera mea, dar fără prea mare folos, eram la fel de singur și lipsit de apărare și acolo, așa că nu mi-a rămas decât să mă duc s-o caut pe mama, dacă era acasă, sau pe Yngve. Imaginea bărbatului fără cap m-a bântuit, și nu doar noaptea, cum se întâmpla cu celelalte viziuni înspăimântătoare. Nu, omul fără cap se putea ivi în mijlocul zilei, și, dacă eram singur, nu conta că soarele strălucea și păsările ciripeau, inima îmi bătea ca un ciocan și frica mi se răspândea până în măduva oaselor. Mă tulbura și mai tare faptul că se întâmpla ca întunericul acesta să apară când afară era lumină. De fapt, dacă era ceva de care să-mi fie cu adevărat frică, era acest întuneric pe lumină. Și îngrozitor era că nu puteam face nimic în privința lui. Nu-mi folosea la nimic să strig după ajutor, să stau într-un spațiu deschis, să fug. Era apoi o copertă a revistei de benzi desenate Detektiv pe care tata o avea din copilărie și pe care mi-a arătat-o într-o zi, și pe ea era desenat un schelet ducând un bărbat pe umăr. Avea capul întors și se uita cu orbitele lui goale direct spre mine. Până și de scheletul acela îmi era frică, și el își făcea apariția în situații mai mult sau mai puțin neașteptate. Mi-era frică și de apa caldă de la baie. Când dădeai drumul la robinet, un sunet strident răsuna în conducte, și imediat după aceea, dacă nu-l răsuceai la loc, începea să bubuie în interior. Zgomotele acestea sălbatice și ascuțite îmi înghețau sângele în vine. Exista o modalitate de a le evita, trebuia să dai drumul mai întâi la apa rece și apoi să potrivești apa caldă. Așa făceau mama, tata și Yngve. Am încercat și eu, dar sunetul acut care străbătea pereții și era urmat de o huruială tot mai bubuitoare, ca și cum ceva acolo jos se înfuria cu tot mai multă sălbăticie, țâșnea chiar în clipa când atingeam robinetul de apă caldă, așa că îl închideam cât puteam de repede și mă năpusteam afară din baie, în timp ce frica mi se răspândea în tot corpul. Ca urmare, dimineața fie mă spălam în apă rece, fie în apa murdară, dar călduță, a lui Yngve.

Câinii, vulpile și conductele de apă erau amenințări concrete și fizice, știam cum să mă raportez la ele, erau sau nu erau prezente. Dar bărbatul fără cap și scheletul care rânjea țineau de lumea celor morți și nu-i puteai controla în același fel, ar fi putut fi oriunde - în dulap, dacă-l deschideai pe întuneric, pe scară, când urcai sau coborai, în pădure, ba chiar și sub pat sau în baie. Până și propria mea reflexie în geam o legam de aceste făpturi de dincolo, poate pentru că apăreau doar când se lăsa întunericul, și era un gând înfiorător, să-ți vezi propria imagine în ochiul negru al ferestrei și să-ți închipui că nu ești tu, ci un spectru care se holbează la tine.

În anul în care am început școala, nici unul dintre noi nu mai credea în știme, spiriduși sau troli, ba chiar râdeam de cei care credeau încă, în schimb, ideea fantomelor și a spectrelor n-a dispărut, poate pentru că nu îndrăzneam s-o ignorăm; morții există, știam cu toții. Alte noțiuni care sălășluiau în mințile noastre, provenite din aceeași zonă obscură a mitologiei, erau mai luminoase și mai nevinovate, de exemplu, cea despre capătul curcubeului unde ar trebui să se afle o comoară. Credeam atât de mult în existența ei, încât în toamna în care am mers în clasa întâi am pornit s-o căutăm. Trebuie să fi fost într-o sâmbătă de septembrie, plouase toată dimineața. Ne jucam pe drum, mai jos de casa unde locuia Geir Håkon, mai precis, în șanțul inundat. Chiar în locul acela, strada înconjura un perete de stâncă dinamitat, de pe al cărui vârf acoperit cu mușchi, iarbă și pământ se prelingea un fir de apă. Aveam cizme de cauciuc, pantaloni groși impermeabili și geci în culori vii, iar căciulile ne erau strânse sub bărbie și amuțeau sunetele; propria respirație și mișcările capului, acolo unde urechile atingeau interiorul glugii, se auzeau mereu tare și clar, în timp ce toate celelalte sunete erau reduse în intensitate și veneau parcă de la distanță. Printre copacii de pe cealaltă parte a drumului și pe vârful dealului de deasupra noastră, ceața era deasă. Acoperișurile portocalii de pe ambele părți ale pantei străluceau mat în lumina gri. Cerul atârna ca un abdomen bombat deasupra pădurii de la poalele dealului, străpuns de ploaia care continua să bată peste glugi și peste urechile noastre dotate acum cu o sensibilitate specială.

Am făcut un baraj, dar nisipul pe care îl adunaserăm aluneca întruna, așa că, atunci când am zărit mașina lui Jacobsen venind din susul dealului, n-am mai stat pe gân duri, ci am aruncat lopețile și am fugit către casa lor, unde automobilul tocmai oprea. O fâșie albăstruie de fum plu tea în aer în spatele tobei de eșapament. Tatăl a ieșit pe o parte, slab ca un țâr, cu un muc de țigară în colțul gurii, s-a aplecat, a tras spătarul rabatabil în față și l-a împins înainte, ca să facă loc la ieșire celor doi fii ai lui, Geir cel Mare și Trond, în timp ce mama băieților, mică și plinuță, roșcată și palidă, a coborât-o pe partea ei pe fiica lor, Wenche.
- Bună! am spus noi.
- Bună! au zis Geir și Trond.
- Unde ați fost?
- În oraș.
- Bună, băieți! a spus domnul Jacobsen.
- Bună ziua!
- Vreți să aflați cum se spune "777" în limba germană?

ne-a întrebat el.
- Da.
- Siebenhundert‑und‑siebundsiebsich! a spus el cu voce răgușită. Ha-ha-ha!

Am râs și noi. Hohotul i s-a transformat într-un acces de tuse.
- Bine, atunci, a zis el când i-a trecut.

A băgat cheia în încuietoarea portierei și s-a întors. Buzele îi tremurau întruna, și un ochi îi clipea necontrolat.
- Unde vă duceți? a spus Trond.
- Habar n-am, am răspuns.
- Pot să vin cu voi?
- Sigur că poți.

Trond era de o seamă cu mine și cu Geir, dar mult mai mic de statură. Avea ochii rotunzi ca niște mărgele, buza de jos, groasă și roșie, nasul, mic. În jurul acestui chip ca de păpușă creștea un păr blond, ușor ondulat. Fratele lui arăta cu totul altfel; cu ochi înguști, șireți, cu un zâmbet deseori batjocoritor, cu părul drept șaten-deschis și vârful nasului pistruiat. Dar și el era mic de statură.
- Ia pe tine o geacă! i-a spus mama lui.
- Stai numai să-mi iau geaca! a zis Trond, zbughind-o înăuntru.

Am stat fără o vorbă și l-am așteptat, cu brațele pe lângă corp, ca doi pinguini. Ploaia se oprise. O adiere de vânt îndoia vârfurile pinilor înalți și subțiri, răspândiți prin curțile din jur. Un fir de apă se prelingea pe marginea drumului, ducând cu sine grămăjoare de ace de pin, asemănătoare cu niște oscioare galbene de pește sau cu V-uri mici, împrăștiate peste tot.

Norii adunați în spatele nostru începuseră să se răsfire. Peisajul din preajmă, cu acoperișurile, peluzele, pâlcurile sale de copaci, colinele și pantele lui, părea să sclipească. De pe dealul de mai sus de casa noastră, căruia noi îi spuneam "muntele", se înălța un curcubeu.
- Uite! am spus. Curcubeul!
- Mamă, ce frumos e! a zis Geir.

Trond a închis ușa casei în urma lui și a venit în fugă spre noi.
- E un curcubeu pe munte! a zis Geir.
- Mergem să căutăm comoara?
- Da, hai! a spus Trond.

Am luat-o la goană la vale. Pe gazonul casei Karlsen, Anne Lene, sora mai mică a lui Kent Arne, ne urmărea cu privirea. Avea pe ea un ham pentru copii, prins de o frânghie lungă, ca să nu plece. Mașina roșie a mamei ei era parcată pe alee. Un felinar de pe perete răspândea o lumină firavă. Lângă casa lui Gustavsen, Trond a încetinit pasul.
- Cred că și lui Leif Tore i-ar plăcea să vină cu noi, a spus el.
- Nu cred că e acasă, am observat eu.
- Putem oricum să întrebăm, a zis Trond, trecând pe lângă cei doi stâlpi din cărămidă de la intrare, între care nu era fixată însă nici o poartă, drept care tatăl meu obișnuia să-i ia în râs.

Pe fiecare stâlp era montată o sferă goală de metal, din care ieșea o săgeată și care era susținută de un bărbat gol, îndoit de spate. Era un cadran solar, și tatăl meu râdea și de ele, fiindcă la ce foloseau două cadrane solare?
- Leif Tore! a strigat Trond. Vii afară?

S-a uitat la noi, așa că am strigat în cor:
- Leif Tore! Vii afară?

Au trecut câteva secunde. Apoi fereastra bucătăriei s-a deschis, și mama lui a scos capul.
- Nu mai strigați atâta! Vine imediat, doar să-și ia geaca impermeabilă.

Aveam o imagine foarte clară a acestei comori. Era o oală mare, neagră, cu trei picioare, plină de obiecte strălucitoare. Aur, argint, diamante, rubine, safire. La fiecare capăt al curcubeului se găsea câte o comoară. Mai plecaserăm și înainte în căutarea ei, dar fără succes. Trebuia să te grăbești, curcubeiele nu durau mult.

Pentru o clipă, Leif Tore a părut doar o umbră în spatele ușii de sticlă galbenă, apoi a deschis-o. Un val de aer cald a năvălit afară odată cu el. Era întotdeauna foarte cald la ei în casă. Am simțit un iz dulce-acrișor. Așa mirosea la ei. Fiecare casă, în afară de a noastră, avea propriul ei miros, acesta era al lor.
- Ce facem? a întrebat el trântind ușa în urma lui, încât geamul a început să vibreze.
- E un curcubeu pe munte, mergem să căutăm comoara, a zis Trond.
- Haideți atunci! a zis Leif Tore luând-o la fugă.

Am alergat după el la vale, pe ultima porțiune a dealului, și apoi în sus pe drumul care ducea la "munte". În dreptul casei noastre, am observat că bicicleta lui Yngve nu se afla la locul ei, dar atât "broscuța" verde a mamei, cât și Kadettul roșu al tatei erau acolo. Mama dădea cu aspiratorul când plecasem, era groaznic, uram sunetul acela, parcă un zid se împingea în mine. În plus, ai mei deschideau ferestrele când făceau curat, aerul dinăuntru devenea rece ca gheața, și era ca și cum frigul acela s-ar fi transferat și asupra mamei, dintr-odată nu mai era loc în ea pentru nimic altceva când stătea aplecată deasupra găleții și storcea mopul sau când dădea cu mătura ori cu aspiratorul pe podea, și, din moment ce doar în acest spațiu suplimentar era loc și pentru mine, deveneam și eu rece în diminețile acestea de sâmbătă, în fapt, atât de rece, încât frigul îmi pătrundea în cap și mă împiedica să stau întins în pat și să citesc benzile desenate, îndeletnicire care altfel îmi plăcea enorm, așa că, în cele din urmă, nu-mi rămânea decât să mă îmbrac, să ies afară și să sper că acolo avea să se întâmple ceva interesant.

La noi în casă făceau curățenie și mama, și tata, ceea ce nu era un lucru obișnuit; din câte știam, nici unul dintre ceilalți tați nu făcea, poate doar Prestbakmo, dar nu-l văzusem niciodată îndeletnicindu-se cu așa ceva și mă îndoiam că se ocupa cu adevărat.

În ziua aceea însă, tata se dusese în oraș să cumpere crabi de la piața de pește, după care stătuse în birou, fumase și corectase probabil niște lucrări, ori citise ceva documente, ori poate își făcuse de lucru cu colecția lui de timbre, sau răsfoise Fantoma.

De cealaltă parte a gardului nostru dat cu creozot, acolo unde începea cărarea către B-Max, apa dintr-o gură de canal inundase liziera pădurii. Rolf, fratele lui Leif Tore, spusese acum câteva zile că asta era responsabilitatea tatălui meu. "Responsabilitate" era un cuvânt pe care nu l-ar fi folosit în mod normal, așadar, am înțeles că-l auzise de la tatăl lui. Tata era membru în consiliul local, care avea putere de decizie pe insulă, și asta voise să spună Gustavsen, tatăl lui Leif Tore și al lui Rolf. Tata trebuia să raporteze problema, ca ei să poată trimite pe cineva să remedieze situația. În timp ce urcam și atenția mi-era din nou atrasă de băltoaca neobișnuit de mare dintre copacii mici și subțiri, în care pluteau ici-colo și câteva bucăți de hârtie igienică albă, m-am hotărât să-l înștiințez pe tata, dacă mi se ivea ocazia; să-i spun că trebuia să anunțe inundația luni, la ședință.

Și iată-l și pe tata! A apărut de după colțul casei, îmbrăcat în geaca lui albastră de fâș, fără glugă, cu blugii bleumarin pe care îi purta când lucra în grădină și cu cizmele verzi până la genunchi. Corpul îi era ușor răsucit, căci ținea în mâini o scară pe care o târa peste gazon și pe care în clipa următoare a înfipt-o în pământ, a înălțat-o și a împins-o înspre acoperiș.

M-am întors și am grăbit pașii ca să-i prind pe ceilalți din urmă.
- Curcubeul e tot acolo! am strigat.
- Îl vedem și noi! a strigat Leif Tore.

I-am ajuns în locul unde începea cărarea, mergeam exact în spatele gecii galbene a lui Trond, printre copacii care lăsau să cadă picuri mari de ploaie de fiecare dată când cineva dădea o ramură la o parte; am luat-o în jos, spre casa întunecată a lui Molden, care nu avea copii mici, ci doar un adolescent cu păr lung, ochelari cu lentile mari, haine maro și pantaloni evazați. Nici măcar nu știam cum îl cheamă, îi ziceam și lui Molden.

Cel mai bun drum spre vârful colinei căreia noi îi ziceam "munte" trecea pe lângă grădina lor, și în lungul ei înaintam și noi acum, încet, pentru că terenul era abrupt, iar iarba înaltă, galbenă care creștea aici aluneca. Din când în când mă prindeam de câte un lăstar ca să pășesc. Chiar lângă culme, "muntele" era abrupt și denivelat, imposibil de escaladat, în orice caz, cel puțin când era umed ca acum, dar la margine era o crăpătură între peretele de stâncă și un țanc ascuțit, unde puteai să-ți pui piciorul și să urci fără efort ultimii metri.
- Dar unde-o fi? a întrebat Trond, ajuns primul în vârf.
- Doar era acolo! a zis Geir, făcând semn către micul platou care se întindea la câțiva metri mai încolo.
- O, nu! a zis Leif Tore. E jos. Uitați-vă!

Toți s-au întors și s-au uitat în vale. Curcubeul plutea peste pădure, mult sub noi. Un capăt era deasupra copacilor de lângă casa lui Beck, celălalt aproape de panta înverzită ce ducea la golf.
- Păi și-atunci ce facem, coborâm? a zis Trond.
- Dar poate comoara e în continuare aici, a spus Leif Tore cu accentul lui caracteristic. Putem cel puțin să aruncăm o privire.
- N-are cum să fie aici, i-am spus. E doar acolo unde-i curcubeul.
- Cine ar fi putut s-o ia? Asta aș vrea să știu, a spus Leif Tore.
- Știi bine că nimeni, am spus. Ești chiar prost? Și nici n-o aduce nimeni până aici, dacă asta crezi. O aduce curcubeul.
- Tu ești prost, a zis Leif Tore. Nu poate să dispară de la sine!
- Ba bineînțeles că poate, am spus.
- Nu poate, mă! a spus Leif Tore.
- Ba da. Caută să vezi dac-o găsești!
- Și eu vreau să mă uit, a spus Trond.
- Și eu, a zis Geir.
- Eu, nu, am spus.

S-au întors și au luat-o din loc, uitându-se în stânga și-n dreapta. Aș fi vrut să mă duc cu ei, mă atrăgea ideea, dar acum nu se mai putea. M-am concentrat asupra peisajului. Era cel mai bun loc de admirat priveliștea din zonă. Se vedea podul Tromøya ivindu-se parcă dintre coroanele copacilor, se vedea strâmtoarea, traversată întruna de bărci, iar pe partea cealaltă se vedeau rezervoarele de gaz, imense, albe. Se vedeau insula Gjerstadholmen, șoseaua cea nouă, cu podul jos de beton, și chiar și golful Ubekilen în partea lui dinspre țărm. Și se vedea întregul nostru cartier, toate acoperișurile roșii și portocalii printre copaci. Drumul. Grădina noastră, grădina lui Gustavsen; restul era ascuns privirii.

Cerul de deasupra clădirilor se înseninase acum aproape complet. Norii adunați spre oraș erau albi, pe când cei din cealaltă parte, în spatele golfului Ubekilen, arătau încă gri și atârnau grei.

Îl puteam distinge pe tata, acolo, jos. O arătare minusculă, cât o furnică, în vârful scării rezemate de acoperiș.

Mă vedea oare cum stăteam aici? m-am întrebat.

O adiere de vânt a bătut dinspre mare.

M-am întors și m-am uitat după ceilalți. Două pete galbene și una verde-deschis se mișcau înainte și înapoi printre copaci. Platoul stâncos era cenușiu-închis, aducând cu cerul de deasupra, cu iarbă galbenă și, în unele locuri, în crăpături, albicioasă. O creangă groasă, foarte grea, se sprijinea pe o mulțime de ramuri laterale, subțiri ca niște cuie, așa încât nu atingea solul. Arăta ciudat.