Iarna

Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kristiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui roman de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, Orice lucru își are vremea lui (En tid for alt, 2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3.500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450.000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015-2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Toamna (Om høsten), Iarna (Om vinteren), Primăvara (Om våren) și Vara (Om sommeren).
 Iarna este a doua carte din cvartetul Anotimpuri (după Toamna), o enciclopedie personală despre lume, scrisă de un tată pentru fiica sa nenăscută.



2 decembrie. Ai stat în burta mamei toată vara și toată toamna. Înconjurată de apă și întuneric, ai trecut prin diversele stadii ale dezvoltării fetale, care, privită din afară, pare să concentreze întreaga evoluție a speciei umane, de la făptura preistorică, asemănătoare cu un crevete, cu șira spinării ca o coadă și cu pielea de pe corpul lung de numai un centimetru atât de subțire, încât se vede clar prin ea tot ce e înăuntru - ca printr-o pelerină din aceea de ploaie din plastic transparent, cum ai să vezi și tu într-o zi și despre care s-ar putea, cine știe, să crezi, ca și mine, că are ceva obscen, poate fiindcă pare nefiresc să vezi prin piele, iar genul ăsta de pelerină e ca o piele pe care ne-o punem pe noi -, până la prima formă de mamifer, la care elementul principal nu mai e șira spinării, ci capul, enorm în raport cu partea inferioară a corpului, îngustă și curbată, și cu brațele și picioarele extrem de subțiri, ca niște surcele, nemaivorbind de degete, care sunt subțiri ca niște ace. Trăsăturile faciale nu s-au dezvoltat încă, ochii, nasul și gura abia dacă se pot desluși, ca la o sculptură la care detaliile abia urmează a fi cioplite. Și așa și este, probabil, doar că asta nu se produce din afară înăuntru, ci dinăuntru în afară: tu însăți te schimbi, ieși la iveală din carne. O asemenea făptură cu trăsături vagi, indistincte, erai tu la sfârșitul lui iunie, când am fost în concediu în Gotland, pe insula Fårö, într-o casă ascunsă adânc în pădure, într-o poieniță printre brazi, unde aerul mirosea a sare, iar sunetele mării se auzeau ca un susur printre trunchiurile copacilor. Mergeam la plajă înainte de prânz, pe una dintre fâșiile lungi și înguste de nisip de pe țărmul Balticii, luam masa la o terasă de acolo, iar seara ne uitam la filme. Sora ta cea mai mare avea nouă ani atunci, mijlocia, șapte, iar fratele tău avea cinci ani, aproape șase. Fac mare tărăboi, mai ales cele două fete, care sunt atât de apropiate ca vârstă, încât simt tot timpul nevoia să reajusteze distanța dintre ele, așa că se tot iau la harță și uneori se bat, deși niciodată la plajă, când intră în apă; atunci sunt pur și simplu împreună, și așa a fost mereu: în apă dispar toate conflictele, toate problemele, acolo uită amândouă de tot ce există în jur și nu fac decât să se joace. Și sunt extrem de atașate de fratele lor mai mic, li se pare că e foarte drăgălaș și uneori spun că s-ar mărita cu el dacă nu le-ar fi frate. Două luni mai târziu el a mers în prima lui zi de școală, apoi a venit sfârșitul lui august, iar tu zăceai încă, măruntă, în întunericul tău, cu capul gigantic în comparație cu corpul, cu picioarele ca niște crenguțe, dar de acum cu unghii la degetele deja capabile să se miște, și probabil asta și făceai, îți vârai degetul mare în gură și-l sugeai. N-aveai nici o idee de nimic, nu știai unde ești sau cine ești, dar vag, foarte vag, știai probabil cumva că exiști, erau anumite diferențe între diferitele stări prin care treceai, fiindcă, dacă, să zicem, nu simțeai nimic când mâna îți plutea pe deasupra capului, trebuie să fi simțit ceva când o băgai în gură, și diferența aceasta - că ceva e ceva, iar altceva e altceva - este probabil punctul de plecare al conștiinței tale. Dar n-are cum să fi fost mai mult de atât. Toate sunetele care răzbăteau până în adăpostul tău, voci și zumzet de motoare, țipete de pescăruși și muzică, bufnete, zăngăneli, strigăte, erau probabil prezente pur și simplu, ca întunericul și apa, ceva pe care nu-l percepeai ca fiind separat, căci n-are cum să fi existat nici o diferență între tine și ceea ce te înconjura: erai doar ceva care creștea, care se extindea în spațiu. Erai întunericul, erai apa, erai bufnetul când mama ta cobora scara. Erai căldura, erai somnul, erai diferența aproape invizibilă care apărea când te trezeai.

Într-o zi ai să vezi fotografiile din prima zi de școală a fratelui tău; una e agățată pe perete în sufragerie, sunt toți trei în ea, fiecare zâmbind în felul său propriu, pe fundalul curții verzi, scăpărătoare în lumina soarelui de dimineață, în uniforme noi de școală, sub un cer albastru de vară târzie.

Sună idilic și fericit. Și așa a și fost, atât perioada petrecută la plajă pe Fårö, cât și prima zi de școală au fost frumoase. Dar, când tu vei citi astea într-o zi, micuța mea, dacă totul merge bine și sarcina înaintează normal, vei ști că nu asta e viața, că zilele cu soare și râs nu sunt regula, cu toate că există și ele. Suntem fiecare la cheremul celorlalți. Toate emoțiile, dorințele și aspirațiile noastre, toată structura noastră psihologică individuală, cu toate colțurile și ungherele ei ciudate și carapacea ei dură, întărită la un moment dat în copilăria timpurie, aproape imposibil de spart, se confruntă cu emoțiile, dorințele și aspirațiile celorlalți și cu structura lor psihologică individuală. Cu toate că trupurile noastre sunt simple și flexibile, capabile să bea ceai din ceșcuțe de cel mai fin și mai delicat porțelan, iar manierele noastre sunt plăcute, încât de obicei știm ce ni se cere în diferite situații, sufletele noastre sunt ca niște dinozauri, enorme cât o casă și mișcându-se încet și greoi, dar care, dacă se sperie sau se înfurie, sunt mortale, nimic nu le poate opri să facă rău sau să ucidă. Prin asta vreau să spun că, deși totul poate părea sigur pe dinafară, înăuntru, invariabil, lucrurile se petrec cu totul altfel și la o cu totul altă scară. Dacă pe dinafară un cuvânt e doar un cuvânt, care cade pe pământ și dispare, pe dinăuntru el poate deveni enorm și poate rămâne acolo ani de zile. Și, dacă o întâmplare este, pe dinafară, doar ceva ce s-a petrecut, de multe ori inofensiv și în scurtă vreme încheiat și uitat, pe dinăuntru ea poate deveni esențială și poate genera spaimă, care inhibă, sau amărăciune, care inhibă, sau, dimpotrivă, poate da naștere unei încrederi exagerate în sine, care nu inhibă, dar poate duce la o cădere care inhibă. Știu oameni care beau câte o sticlă de tărie în fiecare zi, știu oameni care iau medicamente pentru cap de parc-ar lua bomboane, știu oameni care au încercat să-și ia viața - unul a încercat să se spânzure în pod, dar a fost găsit, altul a luat o supradoză în pat și a fost găsit și dus la spital cu ambulanța. Știu oameni care au petrecut perioade lungi de timp în spitale psihiatrice. Știu oameni care au fost schizofrenici, care au fost maniaci depresivi, care au avut psihoze și care sunt complet incapabili să facă față vieții. Știu oameni care s-au acrit și care dau vina pe alții pentru stagnarea sau declinul lor, deseori pe baza unor lucruri care s-au întâmplat acum zece, douăzeci sau treizeci de ani. Știu oameni care se poartă urât cu cei pe care-i iubesc și știu oameni care acceptă orice pentru că nu mai așteaptă nimic de la viață.

Toată această durificare și mizerie, această suferință și pierdere a sensului fac și ele parte din viață și există peste tot, dar nu sunt la fel de ușor de văzut, nu doar pentru că izvorăsc dinăuntru, ci și pentru că majoritatea încearcă să le ascundă și pentru că e foarte dureros să le recunoști: viața ar fi trebuit să fie plină de lumină, ar fi trebuit să fie ușoară, ar fi trebuit să fie copii care aleargă râzând pe o plajă la marginea apei, care zâmbesc aparatului foto în prima zi de școală, debordând de emoție și nerăbdare.

Să-ți duci copilul în prima lui zi de școală - ceea ce vom face și cu tine într-o zi - e un moment memorabil pentru un părinte, dar și profund neliniștitor, pentru că la școală, unde își va petrece cea mai mare parte a zilelor în următorii cincisprezece ani, copilul va trebui să se apere singur. Acesta e lucrul principal pe care îl are de învățat la școală, mi se pare, cum să fie împreună cu alții - căci cunoștințele ca atare nu sunt atât de importante, pe acestea o să le absoarbă oricum mai devreme sau mai târziu. Acum câțiva ani una din surorile tale a avut o perioadă dificilă, îmi dădeam seama, dar nu puteam face nimic ca s-o ajut. Erau niște fete cu care voia să fie prietenă, uneori se jucau cu ea, și atunci era foarte fericită, uneori nu se jucau, și atunci ea se plimba singură prin curtea școlii, stătea singură la bibliotecă și toată pauza de prânz citea. N-aveam ce să-i fac. Puteam să vorbesc cu ea, dar, în primul rând, nu voia să discute despre asta, în al doilea, ce-aș fi putut să-i spun care să-i fie de ajutor? Că e extraordinar de simpatică, extraordinar de frumoasă și că totul nu e decât un episod neînsemnat la începutul unei vieți care se va dezvălui, plină de bogăție, în moduri pe care nici ea, nici noi nu le putem prevedea? Nu era de nici un folos că mie mi se părea minunată dacă fetele celelalte nu credeau la fel. Nu era de nici un folos că mie mi se părea amuzantă și inteligentă dacă ele nu vedeau asta. Într-o seară am ieșit la o plimbare împreună, și ea m-a întrebat dacă n-am putea să ne mutăm altundeva. Am întrebat-o unde. În Australia, a spus ea. E cel mai departe loc la care s-ar fi putut gândi, mi s-a părut. Și am întrebat-o de ce Australia. A spus că acolo au uniforme la școală. Și de ce vrei uniformă la școală? am întrebat-o. Pentru că atunci toată lumea o să poarte aceleași haine, a spus ea. Și de ce contează asta? am întrebat. Pentru că nimeni nu-mi spune că am haine frumoase când mă îmbrac cu ceva nou, a spus ea. Tuturor celorlalți li se spune. Nu-i așa că hainele mele sunt frumoase? a spus ea, privindu-mă. Da, am spus și mi-am ferit privirea, pentru că mi se umeziseră ochii. Hainele tale sunt foarte frumoase.

Și tu ai să întâmpini greutăți. Dar nu pentru multă vreme! Acum e decembrie, mai ai trei luni până să te naști, și apoi vor urma câțiva ani în care vei fi întru totul dependentă de noi, vom trăi într-un fel de simbioză, până într-o zi de august în care te vom trimite și pe tine pentru prima dată la școală. Când vei citi toate astea, ziua aceea va fi fost cu ani în urmă și va fi devenit deja una dintre numeroasele tale amintiri.

Ieri temperatura a scăzut drastic, spre seară s-a lăsat ger, toate băltoacele înghețaseră, iar geamurile mașinii erau brăzdate de dâre alburii. Înainte să mă culc, am ieșit în curte și m-am uitat la cer, era perfect senin și plin de stele. Când m-am întors, Linda zăcea pe spate în pat, cu burta pe jumătate descoperită. Tocmai a dat din picioare, mi-a spus. Adică tu. S-ar putea să mai dea. M-am uitat la burta ei și, câteva secunde mai târziu, am văzut cum pe ea apare, preț de o clipă, o mică umflătură, ca și cum ar fi străbătut-o o undă, așa cum se vede apa când vreo făptură a mării trece chiar pe sub suprafața ei. Era piciorul tău care lovea dinăuntru. Dacă te-ai naște acum, ai putea să supraviețuiești, deși cu o probabilitate destul de mică. Deja visezi când dormi și recunoști sunetele diverse pe care le auzi.

Poate ai început de acum să ai o vagă presimțire a lumii dinafară, și, dacă ai fi capabilă de reflecție, ai presupune probabil că lumea e un spaț iu mic și întunecat, plin cu apă, în care tu plutești, și că, dincolo de asta, totul e pur auditiv și constă din tot felul de sunete. Că acesta este universul și că tu ești singură în el. Și poate că așa și este aici, afară, poate că suntem singuri într-un spațiu mare și întunecat, plin de stele și planete, și poate că dincolo de el sunt sunete venite dintr-un spațiu și mai mare, unde n-o să fim niciodată în stare să pătrundem, ci doar căruia, cu timpul - și poate, cine știe, de la marginea universului - vom putea să-i auzim sunetele.

E ciudat că exiști, dar nu știi nimic despre cum arată lumea. E ciudat că există o primă oară când vedem cerul, o primă oară când vedem soarele, o primă oară când simțim aerul pe piele. O primă oară când vedem o față, un copac, o veioză, o pijama, un pantof. În viața mea, asta aproape că nu se mai întâmplă. Dar curând se va întâmpla. În doar câteva luni am să te văd pentru prima oară pe tine.



Luna, acest bolovan enorm care, de la mare distanță, însoțește Pământul în călătoria lui în jurul Soarelui, este singurul astru ceresc din imediata noastră vecinătate. O vedem seara și noaptea, când reflectă lumina Soarelui, care nouă ne e ascunsă la vremea aceea, așa încât Luna devine fluorescentă și pare să fie stăpâna deplină a cerului. Uneori pare departe, ca o mingiuță aruncată la distanță, alteori atârnă ca un disc mare luminos deasupra liniei copacilor, ca un vas care se apropie de chei. Se vede cu ochiul liber că suprafața i-e neregulată; unele zone sunt deschise la culoare, altele, întunecate. Înainte de inventarea telescopului, se credea că regiunile umbrite sunt oceane. Alții erau de părere că sunt păduri. Acum știm că sunt câmpii enorme de lavă, care a țâșnit la un moment dat din interiorul Lunii și a umplut craterele de la suprafață, apoi s-a întărit. Dacă îndreptăm un telescop spre Lună, vom vedea că e complet pustie și lipsită de viață și constă din rocă și praf, ca o enormă carieră de nisip. N-o tulbură nici măcar o adiere de vânt, niciodată: e guvernată de tăcere, de nemișcare, ca imaginea eternă a unei lumi dinainte sau de după viață. Asta să însemne oare să mori? Asta ne așteaptă? Probabil. Pe Pământ, înconjurați de viața aceasta abundentă, târâtoare, zburătoare, moartea are ceva împăciuitor, ca și cum și ea ar face parte din tot ce crește și se dezvoltă, și noi tot în el am dispărea când murim. Dar aceasta este o iluzie, o fantezie, un vis. Nimicul interstelar, golul absolut și negrul absolut, cu singurătatea lor eternă și nesfârșită, pe care Luna, fiindcă seamănă cu Pământul, ne permite să le întrezărim pentru o clipă - asta e ceea ce ne așteaptă. Luna este ochiul a tot ce e mort, atârnă pe cer oarbă, indiferentă față de noi și de preocupările noastre, față de măruntele valuri ale vieții care se înalță și coboară pe Pământul de dedesubt, la mare depărtare. Și totuși n-a fost obligatoriu să se întâmple așa, căci Luna e atât de aproape, încât putem călători până la ea, ca pe o insulă foarte îndepărtată. Am face până acolo două zile. Și a fost o vreme când era mult, mult mai aproape. Acum se află la peste trei sute de mii de kilometri de noi; când s-a format, era la numai douăzeci de mii. Probabil era gigantică pe cer. Având în vedere speciile ciudate de ființe care s-au dezvoltat pe Pământ din timpurile primordiale până azi, dotate cu trăsături absolut remarcabile care le-au permis să îndeplinească cerințele fizice ale mediului lor de viață, n-ar fi fost deloc imposibil ca adaptarea să producă și făpturi echipate cu calitățile necesare pentru a traversa această mică distanță în spațiu, așa cum viața a reușit întotdeauna să traverseze distanța până la insulele cele mai îndepărtate, răspândindu-se și acolo. Coada-calului, o ferigă primitivă, din timpuri străvechi - oare frunzele ei n-ar fi putut deprinde un mod de a se răsuci care să le poarte în sus prin atmosferă și să le permită să plutească prin spațiu și să aterizeze ușor, câteva săptămâni mai târziu, în praful de pe Lună? Sau meduzele - n-ar fi putut oare să părăsească oceanul și să plutească prin aer ca niște clopote? Niște pești aerieni ar fi fost oare mai puțin posibili decât peștii orbi, fluorescenți, din adâncurile oceanelor? Ca să nu mai vorbim de păsări. Atunci viața pe Lună ar fi semănat cu cea de pe Pământ, deși ar fi fost oricum diferită, ca o versiune radicală a arhipelagului Galápagos, iar păsările de pe Lună, aproape imponderabile, independente de oxigen, ar fi putut să vină în stoluri pe Pământ, vizibile ca niște punctișoare pe cer, făcându-se încet tot mai mari, plutind cu aripile lor enorme, subțiri ca hârtia, peste câmpuri, și scânteind în lumina lunii, care pentru oamenii vremurilor de demult era sălașul sacrului și al teribilului.


În fiecare zi avem pe masă o carafă mare cu apă. E perfect limpede, perfect transparentă și nu are formă proprie: dacă o torn în paharele copiilor, se lasă imediat modelată de noile recipiente. Dacă o vărs, se împrăștie pe tăblia mesei, în strat subțire, și poate să picure pe podea, căci aceasta e trăsătura cea mai caracteristică a apei, caută întotdeauna locul cel mai jos în spațiu. Dacă afară plouă, picăturile alunecă ușor în jos pe geam și apoi pe pervaz, unde se adună în stropi mari, care se lățesc și cad spre dalele de piatră de dedesubt, în timp ce apa din paharele pe care copiii le duc însetați la gură li se scurge pe gât. Faptul că lichidul acesta, care nu are culoare proprie, gust sau formă și care e atât de ușor de controlat, complet la cheremul mediului înconjurător, are legătură cu valurile care se ridică din ocean în fiecare toamnă și iarnă și izbesc țărmul cu o forță uriașă, cu acest infern de spumă care bubuie și mugește, e la fel de greu de conceput ca și faptul că flăcăruia care se înalță tăcută din fitilul lumânării are vreo legătură cu incendiile vaste, răsfirate pe kilometri întregi, care fac din când în când ravagii prin păduri și distrug totul în calea lor. Și totuși așa e. Apa e pe masă, apa curge de la robinet. Apa face străzile să licăre, câmpurile să se întunece la culoare, pajiștile să sclipească. Apa bolborosește în pâraie, se rostogolește de pe stânci, zace nemișcată în lacuri întinse în mijlocul pădurii. Apa înconjoară continentele. În copilărie, când lumea era încă mică, eram atrași de apă - de lac, de izvor, de golf. Nici unul din noi nu se gândea atunci ce e cu apa, dar ne copleșea, ne umplea de suspans, de ceva singular și dramatic, un fel de întuneric. Apa era o margine, lumea noastră se termina acolo, chiar dacă era vorba doar de un lac în pădure la câteva sute de metri de casele luminate sau de micul port de sub podul de ciment, unde în serile de martie, în întunericul albăstrui, săream de pe un sloi plutitor pe altul, într-o ciudată stare de exaltare, cu cizmele și cracii pantalonilor grei de udătură, cu palmele roșii de frig. După mai bine de treizeci de ani m-am întors acolo și m-am întâlnit cu prietenul meu cel mai bun de pe vremea aceea. L-am întrebat dacă-și amintește cum săream pe sloiurile de gheață. A încuviințat din cap și s-a arătat la fel de uluit ca și mine că într-adevăr făcuserăm asta, am fi putut foarte ușor să murim acolo. Și apoi mi-a povestit ceva ce i se întâmplase cu un an înainte. Mergea pe jos pe același drum pe care stăteam acum, era iarnă, seara târziu, ningea și vizibilitatea scăzuse mult, el a trecut podul și acolo, adânc în apa neagră, a văzut lumină. S-a aplecat, ce naiba putea să strălucească pe fund? Era o mașină care căzuse de pe șosea, probabil cu doar câteva clipe înainte. A chemat o salvare, care a sosit, scafandrii au coborât până la mașina scufundată și l-au scos din ea pe șofer, se înecase. Automobilul a fost ridicat a doua zi cu o macara, și, cu toate că nu l-am văzut eu însumi, mi-l închipui foarte limpede - apa care se revarsă din deschizăturile caroseriei suspendate și izbește cu un plesnet suprafața neagră, pe care fulgii rotitori se topesc și dispar.

Citiți continuarea acestui fragment aici.