Iarna (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.


În timp ce fețele altor păsări de pradă se proiectează în afară și sunt, într-un anumit sens, aerodinamice, ca o extensie a corpului în zbor, cu ciocul ca un vârf de săgeată, fața bufniței este turtită și rotundă, iar ciocul îi e mic, asemănător mai degrabă cu un nas. Caracterul turtit și rotund al feței e subliniat de cercul de pene care o înconjoară, de parcă s-ar fi eliberat anume un spațiu pentru ea, cam ca un luminiș în pădure, încât fața bufniței pare goală, aproape ca a unui om bătrân. Probabil de asta oamenii o consideră de obicei o pasăre sinistră, asociată cu puterile morților: când țipă o bufniță în apropiere, cineva din casă o să moară curând. Celelalte păsări de pradă sunt doar păsări de pradă. Deși despre vultur se spunea înainte că poate să fure copii mici și era, deci, socotit periculos, dar sinistru n-a fost niciodată. Asta pentru că vulturul e una cu sine însuși, silueta și acțiunile lui formează un tot indivizibil, și această unitate, oricât de crudă - ca atunci când ghearele lui puternice sfâșie un trup și ciocul galben se înroșește de sânge, iar ochii privesc inuman drept înainte, reci și fără suflet - este previzibilă. Sinistrul e legat de imprevizibil, de ambivalent, de ceea ce trece brusc de la una la alta. Bufnița e o pasăre, dar cu față de om bătrân. Și, cu toate că și ochii bufniței au privirea fixă, ei sunt mari și rotunzi, plus că bufnițele au pleoape, clipesc. Am văzut una odată clipind, într-un parc natural, și, deși n-am fost consternat, a fost totuși un moment neliniștitor. Nu mă gândisem niciodată până atunci că păsările nu clipesc. Când bufnița aceea - era o cucuvea clasică, mare cât un nou-născut - a clipit deodată, a virat brusc dinspre pasăre spre om. Laolaltă cu calmul ei desăvârșit, clipitul dădea impresia că bufnița știe ceva, că posedă o formă de cunoaștere mai profundă și mai adevărată decât tot ce ne înconjura pe noi - aleea asfaltată, însorită, de pe lângă cuști, chioșcurile cu înghețată, răcoritoare și hotdogi, părinții care împingeau cărucioare cu rucsacuri sau copii în ele. De aceea bufnița era, în mitologia romană, tovarășa Minervei, zeița înțelepciunii, a muzicii și a poeziei. Când Hegel scria că bufnița Minervei își desface aripile numai în amurg, la înțelepciune se gândea. Și putem interpreta că înțelepciunea sau înțelegerea urmează întâmplării așa cum noaptea urmează zilei, dar și că înțelepciunea ține de noapte, de întuneric, de obscur, de somn, de ceea ce se apropie de moarte, fără să fie încă moarte, de hotarul pe unde zboară bufnițele în mintea oamenilor atunci când țipetele lor avertizează despre sosirea morților pe tărâmul celor vii. Și putem cu siguranță afirma că legătura mitologică a bufnițelor cu poezia derivă din aceeași viziune a unei păsări aflate între două lumi. Cel mai surprinzător în privința bufnițelor nu este însă ceea ce reprezintă, ci ceea ce sunt ele, ca păsări. Căci nici una dintre ideile asociate tradițional cu înfățișarea bufniței, lumea aceasta bizară în care pare să intre fără zgomot și să iasă, nu ține de natura bufnițelor, care e la fel de indiferentă și de lipsită de individualitate ca a oricărei păsări de pradă. Bufnițele trăiesc omorând animale mici, pe care le sfâșie cu ghearele și le înghit întregi. Părțile nedigerate - oasele și pielea - le regurgitează în ghemotoacele acelea caracteristice pe care le întâlnim pe solul pădurii. Toată ființa lor e îndreptată spre asta, chiar și cununa de pene din jurul feței, căci ea absoarbe sunetele ca o pâlnie, cam așa cum funcționau pe vremuri cornetele acustice, fiindcă sunetele sunt principalele repere după care se iau bufnițele când vânează. Urechile lor sunt asimetrice, ceea ce le face mai capabile să localizeze originea sunetelor. Vederea lor nocturnă e de aproape o sută de ori mai bună decât a noastră, și au penajul atât de moale, încât zboară practic fără zgomot. Aceste trăsături le fac să străbată neauzite pădurea, în beznă, fără să se lovească de trunchiuri sau crengi de copac și să-și depisteze pe sol prada, care nu primește nici un avertisment înainte ca ghearele bufniței să i se înfigă în spinare. Bufnița nu e nimic altceva decât o pasăre de pradă perfect silențioasă și extrem de eficientă. Dacă adevărata misiune a poeziei este revelația, asta este ceea ce ar trebui să reveleze, că realitatea este ceea ce este. Că pădurea, cu molizii ei deși și solul acoperit de zăpadă, e reală. Că înserarea care se lasă e reală. Că bufnița care se desprinde de cracă și zboară peste câmp e reală. Că bătăile ei neauzite din aripi sunt reale, că undele sonore invizibile și, pentru noi, imperceptibile care-i ajung la urechi sunt reale. Că schimbarea bruscă în traseul zborului e reală, că picajul spre pământ, cu ghearele înainte, e reală, că șoarecele în care se înfig e și el real. Că roșul sângelui pe blana lui alb-cenușie e real, în timp ce bufnița bate din aripi, se înalță în întuneric între două trunchiuri și dispare într-o clipă printre copaci.


Puține trăsături separă ființele umane de celelalte mamifere, și majoritatea sunt o chestiune de grad - limbajul, de pildă, care la oameni s-a transformat într-un sistem extrem de complex, dar care se întâlnește și la maimuțe, pisici, delfini, cai și câini, chiar și în făpturi atât de diferite de noi precum albinele, deși într-o formă radical simplificată. Folosirea uneltelor, pe care oamenii au dus-o atât de departe, încât au construit mașinării care pătrund în corp și-i fac treaba, se întâlnește și ea la alte animale, deși în variante infinit inferioare. Avem aceleași nevoi - aer, apă, lumină și hrană -, excretăm aceleași produse prin aceleași orificii ale corpului, încercăm aceleași senzații fundamentale - foamea, setea, căldura, frigul, impulsul de a ne reproduce - și probabil aceleași emoții suplimentare, care nu necesită nici un fel de reacție și care reprezintă deci un fel de surplus - satisfacția, bucuria, durerea, tânjirea.

Nu putem ști dacă o pasăre simte un junghi în inimă când e abandonată, dar nu încape îndoială că un câine îl simte. Nici măcar diferența poate cea mai mare dintre oameni și alte mamifere, faptul că, spre deosebire de ele, corpul uman nu are blană, nu e absolută, căci atât elefantul, cât și rinocerul au piele în loc de blană, și lucrul acesta e valabil și pentru aproape toate mamiferele marine precum delfinii, focile și balenele. Întrebarea e de ce numai oamenii, delfinii și elefanții sunt fără blană, în timp ce aproape toate celelalte mamifere au, chiar și rudele noastre biologice cele mai apropiate, maimuțele. În anii '30, patologul german Max Westenhöfer a susținut ideea că omenirea descinde din maimuțe care au fost silite să abandoneze viața în copaci. E o idee general acceptată, dar, contrar viziunii dominante în paleoantropologie, că maimuțele acestea trăiau pe sol, într-un mediu de tip savană, și că aici au evoluat, pe parcursul a sute de mii de ani, devenind oameni, Westenhöfer credea că maimuțele au fost împinse și mai departe pe câmp și au ajuns să trăiască în apă, și că numeroase trăsături specific omenești derivă din această adaptare timpurie a hominizilor la viața în ocean și le-au rămas și după ce s-au întors pe uscat. Teoria nu s-a bucurat niciodată de mare susținere, și ideea a dispărut din spațiul public până în anii '60, când, independent de Westenhöfer, un biolog marin britanic, Sir Alister Hardy, a avansat o viziune similară - că maimuțele deveniseră ființe semiacvatice și trăiau în preajma râurilor și pe plaje, cam ca vidrele și hipopotamii. Din ce alt motiv ar fi putut să aibă pielea fără blană, care nu le oferă nici un avantaj pe uscat? Din ce alt motiv odraslele oamenilor nu învață să meargă decât în jurul vârstei de doi ani, ceea ce nu se mai întâmplă la nici un alt mamifer? Din ce alt motiv copilul omului e echipat cu un reflex de închidere a căilor respiratorii, care îl face să-și țină automat respirația sub apă? Iar trecerea de la mediul acvatic la cel terestru nu e necunoscută în istoria evoluției - balenele descind din animale de uscat înrudite cu oile, caprele și cervidele de azi, care s-au adaptat treptat la viața în apă și în cele din urmă au părăsit complet uscatul, iar focile au urmat, cam acum cincizeci de milioane de ani, o cale similară, devenind, din animale terestre, ființe marine. Poate hominizii, care trăiau la marginea apei și își procurau aproape toată hrana din ocean, din mare sau din râuri, s-au adaptat treptat, neînchipuit de încet, în ritmul specific schimbărilor evoluționare, la o viață acvatică. După o vreme au ajuns să înoate toată ziua, să se scufunde și să se bălăcească, iar după vreo două sute de mii de ani abia dacă-i mai recunoșteai, se deosebeau cu totul de rudele lor apropiate, maimuțele, își nășteau progeniturile în apă, fără păr, unii masculi erau chiar chei precum focile, cu nasuri proeminente ca să-și protejeze căile respiratorii de apă și cu două picioare lungi ca niște padele, cu tălpi late și plate. De aici ar fi putut-o lua în oricare direcție, căci, dacă, asemenea balenelor și focilor, ar fi rămas în apă, maimuțele acvatice ar fi reușit până la urmă să renunțe la orice le mai lega de uscat și ar fi plecat să trăiască în largul mării, unde poate le-am vedea și astăzi, în bancuri de sute de mamifere marine umanoide, plutind printre valuri sau oprindu-se pe stânci, cu degetele lipite deja între ele, fără păr, palide, cu membre lungi și înguste și piepturi late pentru plămânii puternici, multe obeze, cu colaci enormi de grăsime, bolborosind în limba lor ciudată, tărăgănată parcă, aproape muzicală.


Dacă într-o casă sunt copii, prima zăpadă e așteptată cu înfrigurare. Chiar și aici, în sudul extrem al Scandinaviei, unde majoritatea iernilor sunt parțial sau în întregime fără zăpadă, așteptările sunt febrile. Copiii asociază iarna, și mai ales Crăciunul, cu zăpada, cu toate că n-au avut decât o singură iarnă adevărată, înzăpezită, în viața lor. Faptul că imaginea din cărți și filme a iernii surclasează realitatea zilelor năpădite de vânt și ploaie și pare mai adevărată decât ele spune multe despre lumea copilăriei, care se deschide foarte ușor către altceva decât ceea ce există și care e plină de speranță.

Ieri, spre sfârșitul după-amiezii, ploaia s-a transformat în zăpadă. Fulgi mari și uzi au început să cadă moale din cerul cenușiu, umplând deodată aerul cu o avalanșă de mișcări pe care copiii au detectat-o imediat. Ninge! au spus și s-au repezit la fereastră. Zăpada nu se așternea, se topea de îndată ce atingea pământul. Copiii au ieșit în curte și au stat să privească tăcuți în sus, în cenușiul impenetrabil din care cădeau fulgii albi, dar nu le-a folosit la nimic și curând s-au întors în casă. Zăpada a început treptat să se adune pe aleea de dale, acoperind-o încet cu un strat subțire, gri-lucios, de zloată. Pe alocuri, unde era mai deasă, arăta gri-alburie, în alte părți se topea în băltoace. Pe iarbă, care lucea surprinzător de verde și de frumoasă printre peticele cenușii, au apărut ici și colo fâșii lunguiețe vag albe. Apoi temperatura a crescut puțin probabil, pentru că fulgii au devenit mai gri, apropiindu-se din nou de stropii de ploaie, numai că din direcție opusă, în timp ce umbrele albicioase de pe iarbă se făceau din ce în ce mai difuze și până la urmă au dispărut complet. Când ne-am așezat la cină, afară ploua și singurul lucru care mai amintea de ninsoarea și de speranța săniușului și a grotelor în zăpadă erau dârele gri, vag lucioase, rămase ici și colo printre dalele de pe alee.

Azi-dimineață, în mașină, în drum spre școală prin peisajul ud de ploaie, pe lângă câmpurile maroniu-închis, aproape negre, și pajiștile îngălbenite, m-am gândit că ceea ce se întâmplase și din care acum nu mai rămăsese nici urmă fusese o manifestare a șovăielii însăși, a nehotărârii, a ezitării. Căci era ceva profund familiar în succesiunea evenimentelor. Iarna era aproape complet lipsită de încredere în sine după triumful verii și după curățenia hotărâtă pe care o făcuse toamna după aceea, fiindcă ce altceva e iarna, cu ninsorile și cu apele ei înghețate, dacă nu un scamator ieftin? Să transforme ploaia în zăpadă, apa în gheață - de atât e în stare, și asta nu înseamnă mai nimic, de fapt, căci schimbarea nu e durabilă sau substanțială și, ca atare, e doar aparentă. Vara, cu toată lumina și căldura ei, face plantele să crească - miracol recurent și fără îndoială de mare preț, căci furnizează hrană oamenilor și animalelor și protejează astfel viața pe pământ. Dar zăpada? Sau gheața? Dimpotrivă, ele pun piedici vieții! Și, cu toate că iarna poate fi plăcută privirii, iar copiii se pot juca în ea, e greu să-i descoperi vreo urmă de demnitate. Nu seamănă oare cu un maestru de manej, ponosit și cam turmentat, care umblă cu cuștile și rulotele lui, dând oamenilor prilej de distracție - câteva ore în care pot să caște gura și să clatine admirativ din cap, deși nu e de fapt nimic uimitor sau demn de admirație? Pe de altă parte, se gândește iarna, ninsoarea e singurul lucru pe care știu să-l fac. Și îl fac foarte bine. De ce să mă compar cu vara? Suntem ca ziua și noaptea, ca soarele și luna.

Și, dacă nu ning, atunci cine mai sunt? Nimeni. Atunci sunt un nimeni. Afurisita aia de vară o să triumfe pentru vecie în aroganța ei, și nimeni n-o să i se mai împotrivească idioatei satisfăcute.

Așa că iarna se hotărăște să ningă. Nu puțin, nu șovăitor, nu grijuliu, căci știe că zăpada e singurul ei atu, iar acum vrea să arate lumii ce poate. Își propune să umple peisajul de zăpadă, să-l acopere complet, pentru ca toată lumea să uite de vară și să înceapă să creadă că numai iarna contează. Ah, ce-o să mai înghețe și să alunece, cum o să dea cu lopata și cu plugurile! Școlile se vor închide, mașinile se vor împotmoli în șanțuri, pumnii se vor ridica spre cer, blestemând iarna.

Începe deci să ningă. Dar, pe măsură ce aerul se umple de zăpadă, iarna vede cât e de jalnic totul, cât de insuficient, și o vreme încearcă să compenseze mărind presiunea, azvârlind și mai mulți fulgi rotitori, dar nu reușește decât ca totul să pară și mai stupid - ce-or fi gândind, cine e prostul și vanitosul care presară niște pulbere albă peste lume și crede că asta o să schimbe ceva? Căci zăpada nu e nimic. Nimic absolut! Și n-o face oare și pe ea tot nimic?

Dar poate că nu e prea târziu. Dacă ninsoarea se topește de îndată ce atinge pământul, poate că n-o să observe nimeni.

Și ninsoarea se topește de îndată ce atinge pământul. Iarna se întoarce rușinată cu spatele. Fulgii se transformă în lapoviță. Curând se șterge orice urmă a ceea ce s-a întâmplat. Zile la rând, săptămâni chiar, iarna se blestemă singură, lăsând toamna să-și vadă mai departe de temperaturile ei aproximative, de ploaie și vânt. Apoi, încet și imperceptibil, în ea se produce o schimbare, îi revine o parte din mândria de a fi ceea ce este, și începe să-i lipsească acțiunea, manifestarea naturii ei, începe să tânjească după câmpiile acoperite de ninsoare, după cabanele îngropate în zăpadă din pădure, după nămeții de pe marginea drumului. De data asta e calmă, nu agitată, și nici pe departe atât de înverșunată ca ultima oară - ce-o fi apucat-o atunci? - și, sigură de ea și de puterile ei, face din nou să ningă, de data asta peste pământul învelit în ger, încât nici un fulg nu se mai topește și nu mai dispare.