Niciun cal alb

Volumul de debut al Cristinei Nicșulescu, Niciun cal alb, reunește 25 de povestiri scurte scrise în ultimii 25 de ani.

Povestirile Cristinei privesc cu un ochi tandru spre viață, așa cum e ea. Cu fragilități, cu frică de singurătate, cu doruri nedefinite sau insuficient exprimate, cu mici trădări sau compromisuri, cu ezitări sau îndrăzneli de moment. Povestirile Cristinei au un aer cald și familiar, în care sunt împletite melancolie, umor - uneori negru, sau poate doar gri -, (auto)ironie, câte o presimțire de suspans. Uneori, în funcție de cititor probabil, în povestirile Cristinei se întrevăd și semințe ale unor gânduri ulterioare despre teme mari: timp, memorie, sens. Povestirile Cristinei ne confruntă cu adevărul că viața noastră, a tuturor, e făcută din mici întâmplări. Pe care cuvintele scrise le salvează de moarte. Pe ele, poate și pe noi. (Răzvan Penescu)

Amintirile Cristinei au un caracter aparte, cu un altfel de impact asupra cititorului. Te mișcă. Te mută dintr-o stare în alta. Indiferent nu vei rămâne. Au un "ceva" viu care te zgândăre și te obligă să simți. Sunt povestiri care au call-to-action asupra sufletului. Scrisul ei nu este cabotin. Stilul unei povestiri nu îl prevestește pe următorul. Ai senzația că au fost scrise de oameni diferiți. Atâta diversitate neforțată! Mie asta îmi spune că nevoia ei de a se exprima în scris este reală, onestă. Astfel că amintirea naște stilul. Ea însăși pare că se lasă dusă de narativul propriei povești. (Nora Ioniță)


Simona și Radu au ieșit la o cafea în mall. Radu vorbește la telefon cu un coleg de facultate.
- Nu, mă, nu, nu m-am uitat decât la Doctrine. Era prima listă afișată. Am uitat complet. N-am văzut decât lista de la Doctrine.

Simona bate cu degetele în masă. Își admiră inelul. Se uită în jur. Aglomerație, ca de obicei. Urmărește fețele oamenilor care urcă pe scara rulantă. Întâi apare părul, apoi ochii, gura, apoi poți să le vezi hainele și sacoșele. Toate seamănă.
- Nu, nu. Nu am nici cea mai vagă idee. Ți-am spus că m-am uitat doar la Doctrine. Te duci tu să vezi, asta e.

Simona oftează. Se foiește pe scaun. Bâțâie din picior. Se uită la frișca rămasă în ceașca de cafea. Mototolește șervețelele de pe masă, apoi le rupe fâșii, le face ghem și le aruncă în scrumieră. Încearcă să nimerească scrumiera de la distanță mai mare. Nu reușește.

Radu o plictisește de moarte. "Ce dracu' or fi doctrinele astea? O să-i dau papucii. Chiar azi. O să mă ridic chiar acum și o să-l las aici cu doctrinele lui."Totuși nu se ridică. Își aranjează eșarfa în jurul gâtului. Tocmai a cumpărat-o. Are eșarfe de toate culorile ca să le asorteze la orice. Asta e mov cu albastru. Eșarfele sunt slăbiciunea ei.

Radu termină în sfârșit de vorbit. Zâmbește vinovat și o mângâie pe mână.
- Scuză-mă. Era un coleg care m-a rugat să...
- Dă-l naibii. Nu-mi mai explica și mie încă o dată de doctrinele alea. Știi ce? Eu mă duc la film. Am văzut că e ăla nou cu DiCaprio. Începe chiar acum.
- Sigur, plătim și mergem.
- Nu, lasă, nu e nevoie să vii și tu. Mă duc singură. Ție nici nu-ți place DiCaprio. Parcă voiai să faci altceva.
- Da, dar...
- Lasă dragă. Nicio problemă. Te sun eu. Hai că mă duc că începe. Tu rămâi să plătești, da? Te pup.

Se îndepărtează cu mersul ei legănat. Radu se uită descumpănit după ea. Oftează, își împinge ochelarii pe nas și se întoarce să caute cu privirea chelnerul.

E aproape seară. Simona a terminat de văzut filmul. E cam dezamăgită:"Țeapă cu DiCaprio ăsta". Se ridică de pe scaun și iese prima din sală înainte să se aprindă luminile. Vede un holișor la dreapta și o ușă la stânga pe care scrie cu verde fosforescent: EXIT. Își amintește că venise pe holișor, dar după o scurtă ezitare, se hotărăște să nu o mai ia pe acolo, să scurteze drumul, și apasă pe clanța ușii cu EXIT.

Aude ușa cum se închide cu un click delicat în spatele ei. Este pe o scară de beton slab luminată. Pur și simplu niște trepte înguste și gri. Nu seamănă deloc cu drumul pe care venise. E liniște. Nu o urmase nimeni. Oricum în sală erau doar câțiva oameni. Pe ușa asta nu ieșise însă niciunul. "Eh, am nimerit pe scara de serviciu. Asta e, scurtez drumul, o să ies direct afară fără să mai trec prin mall."

Pornește pe trepte fără să se grăbească. Poartă sandalele cu tocuri, așa că se uită atent pe unde calcă. Coboară cele trei etaje și ajunge la parter. Acolo găsește o ușă mare, metalică, blocată cu o bară complicată. Apasă pe bară, scutură de ea. Nu se întâmplă nimic. Caută un buton sau o manetă care să deblocheze bara. Nimic. "Fir'ar a dracu' de ușă, uite acu' trebuie să mă întorc în sala de cinema și să ies pe unde am intrat: pe holișorul ăla. Asta e, am pierdut câteva minute pe aici, dar n-am încotro."

Urcă înapoi cele trei etaje. Când ajunge sus gâfâie ușor și-și simte tâmplele zvâcnind. Se oprește în fața ușii pe unde a ieșit, își amintește culoarea lemnului ușor vișiniu. Dă să apese pe clanță, dar observă că nu este nicio clanță. Ușa nu se poate deschide decât dinăuntrul sălii. Simte o transpirație rece pe spate. Se gândește că a mai văzut faza asta în filme horror, unde dispar clanțele de la uși, și de abia în final te prinzi că personajul visează. Dar ea nu visează deloc din păcate. Este doar o fază stupidă, un ghinion, o tâmpenie. Respiră adânc.
"Eeei, să nu ne pierdem cu firea, trebuie să fie altă ușă la alt etaj care să mă ducă înapoi în mall. Sau altă ieșire, ceva trebuie să fie. Totul e să caut. Să caut și să fiu calmă."

Se gândește că trebuie procedat metodic: în jos a fost, acum trebuie mers în sus. Urcă un etaj și găsește un hol lung și îngust cu uși pe ambele părți. Toate arată la fel, vopsite în crem fără nicio inscripție sau etichetă. O ia la rând cu încercatul ușilor. Niciun semn de viață; doar o muzică înfundată, care se aude parcă din pereți, dintr-un alt univers. Ca atunci când ești în cada de baie și te bagi cu capul complet în apă. Se aud deodată zgomote din apartamentele vecinilor: uși care se închid, voci răstite, pași grăbiți. Când scoți capul din apă nu se mai aude nimic. Acum, însă, se aude peste tot muzica aceea înnebunitoare și ea se simte cu capul în apă. Sau ca într-un film SF, pe o navă spațială, așa ca pe coridoarele din filmul acela Solaris, de exemplu, cu ciudățeniile ascunse după uși. Parcă nici nu voia să mai găsească o ușă deschisă, cine știe ce ar fi așteptat-o dincolo?

Într-un sfârșit termină de încercat ușile - toate sunt bineînțeles încuiate. Se înmoaie de tot și se așază pe trepte. I se pare frig, poate din cauza luminii reci a neonului sau a betonului care o înconjoară. Își strânge picioarele la piept. Fața i se luminează puțin atunci când își revede geanta. În geantă sunt lucrurile ei. Și mai ales mobilul.

Cum de nu s-a gândit până acum? Ar trebui să sune pe cineva! Scoate telefonul din geantă și se bucură că are semnal. Într-un fel, se simte pe altă lume, unde semnalul ar putea să dispară. Se uită fix în telefon încercând să se hotărască să sune. Ar trebui să-l sune pe Radu, nu? Să-l sune, să nu-l sune? Și ce să-i spună? "Știi, eu am rămas blocată pe scara de serviciu de la mall. Vino să mă salvezi!"

Își dă seama că din afară toată povestea asta suna ridicol. Renunță la telefon.

Se ridică și o ia iar în jos. Este hotărâtă să strige, să facă scandal până o aude cineva. Undeva pe la etajul doi scara are un perete de sticlă care dă afară. Vede oamenii mergând pe trotuar fără nicio grijă la câțiva metri de ea. Se fâțâie în parcare, încarcă plasele cu cumpărături în mașini. Aceiași oameni care urcaseră pe scara rulantă acum câteva ore. Bate cu pumnii în geam. Nimeni nu aude, nimeni nu ridică privirea. Îi vine brusc ideea să scrie cu degetul HELP pe geamul aburit. Începe o literă și după aceea se gândește dacă nu cumva trebuie să scrie PLEH ca să înțeleagă cei de afară. Parcă și asta văzuse într-un film, sau în mai multe. Și nu funcționează niciodată. Oricum, și asta e ridicol.

Se simte tot mai obosită și derutată. I se pare că e acolo de ore întregi, deși ceasul arată că nu au trecut decât cincisprezece minute. Începe să-și roadă o unghie. Unghia are gust de plastic de la manichiura proaspăt făcută.

O ia iar pe scări în jos până ajunge la subsol. Aici este aproape întuneric și vâjâie ceva: centrala electrică, aerul condiționat, cine știe ce mai vâjâie în mall. Sunt țevi pe tavan și băltoace de apă pe jos. Ar putea fi și șoareci ascunși în cotloane sau chiar șobolani uriași. Categoric nu-i vine să meargă mai departe. Deodată i se pare că aude ceva ca un hârșâit sau zdrăngănit. Coridorul cotește într-o parte și de acolo se aude. Se vede parcă și o lumină mai puternică. Îi este groază să se gândească ce ar fi putut să provoace zgomotul acela, dar și curiozitatea este mare. O ia încet pe coridor fără să facă zgomot. Nu i-a mai fost așa de frică din copilărie. Își simte inima în urechi și îi tremură picioarele. Își scoate sandalele ca să nu se împiedice. Ajunsă la capătul coridorului se oprește și întinde gâtul să vadă de unde vine zgomotul. Nimic îngrozitor! Așezați pe niște lăzi doi paznici joacă table. Ia te uită! În sfârșit cineva cu care să vorbească. Dar înainte să deschidă gura, se uită lung la ei și începe să-i analizeze: doi bărbați dubioși, poate beți, într-un subsol întunecos, la mare distanță de orice urmă de civilizație. Unul are un maieu alb și blugi. Trage dintr-o țigară. Celălalt, mai în vârstă, este neras și poartă un fel de salopetă murdară. Bărbații nu spun nimic. Doar aruncă zarurile pe rând și mută tablele țăcănind zgomotos. Cel în salopetă râde gros la un moment dat. Celălalt bolborosește ceva ca o înjurătură. Nu, categoric nu-i vine să se ducă la ei să le ceară ajutor.

Nu se poate gândi decât că, în orice moment, bestiile acelea ar putea să o audă sau să o vadă, apoi să o prindă și să o violeze, bineînțeles. Ar putea să o lege de țevile acelea, ar putea să o lovească cu o sticlă în cap sau cu o scândură dintr-o ladă. Degeaba ar țipa, degeaba s-ar zbate, nu ar auzi-o nimeni. Se vede zăcând în final în balta de pe jos, plină de sânge, vânătă de lovituri. Hainele ei scumpe: murdare și rupte. Poate cu un picior fracturat, cu capul spart, poate moartă de-a binelea. Moartă! Ea! La douăzeci și trei de ani! Ar rămâne să putrezească acolo, în subsolul mall-ului, în timp ce mii de necunoscuți se fâțâie indiferenți pe scările rulante. Sau poate aveau să o găsească a doua zi, când veneau să facă curățenie. Ar apărea la Știrile de la ora cinci, la ProTV. Ar vedea-o mama, rudele, prietenii. Cum era sloganul acela tâmpit? Tu faci Știrile ProTV? Nu! Ea nu o să facă știrea asta. Nu, nu!

Se scutură și face un pas înapoi. Trebuie să se salveze. Trebuie să o șteargă de aici fără niciun zgomot. Merge cu spatele câțiva pași, după care se întoarce și o rupe la fugă. La capătul coridorului, chiar când se gândește că a scăpat, simte că o strânge ceva brusc de gât. Încremenește pentru o secundă. Este eșarfa care s-a agățat de un robinet ieșit în afară. Și-o smulge de la gât și fuge în continuare pe scări.

Se oprește la ultimul etaj. Se sprijină de un perete gâfâind îngozitor. Nu rămâne mult așa. Se repezi să încerce ușile la întâmplare. Nu știe dacă a mai fost pe acolo, dar nu mai contează. Nu mai procedează metodic. Este ciufulită, transpirată, zgâriată la un picior, cu sandalele într-o mână și cu geanta în cealaltă, cu care apasă haotic pe clanțe, în timp ce trece de la o ușă la alta. Nu se mai gândește la nimic. Doar încearcă ușile.

Și pe la a patra sau a cincea ușă se întâmplă minunea! Apasă și se deschide. Este în holul central al mall-ului! Stă și se uită la aglomerația obișnuită și nu-i vine să creadă că în urmă cu câteva secunde era în pragul unei crize de nervi. Mall-ul este același, muzica este acum clară în difuzoare, reclamele strălucesc, oamenii râd, vorbesc tare, o ignoră.

Simona rămâne cu spatele lipit de ușă. Încă îi tremură picioarele. Își revine încet. Se aranjează pe cât posibil, își trece mâna prin păr, își scutură hainele, se încalță, coboară scările rulante. Când iese din mall, este deja cu telefonul în mână:
"Radu, ce faci? N-o să-ți vină să crezi ce mi s-a întâmplat! Chiar nu exagerez, să știi! Filmul? Dă-l naibii de film! Dar mai bine treci pe la mine să-ți povestesc. Da, da, chiar acum. Vino repede. Te aștept."

Nea Gigi se întoarce acasă spre dimineață, când i se termină tura. Nevastă-sa, Tincuța, îl aude când intră pe ușă și se întoarce în pat pe partea cealaltă. Este rău că pierde nopțile cu slujba asta de paznic, dar e bine că lucrează. Să nu stea omul degeaba la bătrânețe. Numai de-ar lăsa-o mai moale și cu băutura. Nea Gigi se strecoară în dormitor și se uită la nevastă. Zâmbește și, mergând pe vârful picioarelor, lasă ceva pe pernă lângă ea. Apoi trece în bucătărie să mănânce. Tincuța deschide ochii doar după ce-l aude mișcându-se în bucătărie. Ce căuta în dormitor? Pipăie cu mâna pe pernă și simte moliciunea de mătase a unei eșarfe. Un cadou pentru ea! Mov cu albastru? Doamne ferește, cum se prostesc oamenii la bătrânețe! Zâmbește totuși și strânge recunoscătoare eșarfa la piept. Un romantic, asta e Nea Gigi. Și e soțul ei de treizeci de ani. Adoarme la loc și se visează tânără.


Încă o mai doare capul după ginul de aseară. Cotrobăie prin rucsacul mic după țigări. Găsește colanții de yoga. Își amintește că cineva a spus că le trebuie cizme de alea lungi de pescar ca să intre în apă. Și ea s-a gândit ce să poarte cu cizmele alea. Da, asta a fost. În mașină e cald. La radio se aude o melodie monotonă. Tudor conduce deja de vreo oră prin niște sate necunoscute. Simte că o ia somnul. Tudor o vede cum picotește și o încurajează:
- Hai că nu mai e mult. În juma' de oră ajungem.

Ce ciudat că e așa soare. Acum trei zile ziceai că s-a rupt cerul. La știri totul era despre inundații: pompe, saci de nisip, sinistrați, ministrul mediului, soldați, bărci de salvare. Și de abia aseară s-a trezit și șeful: "¥Ce-ar fi să mergeți și voi? Dați o tură să vedeți cum s-au împărțit ajutoarele, ce zic oamenii, dacă s-au mai retras apele."Tudor era cameramanul ei preferat. Vedem noi. Vom scoate ceva de o știre.

La intrarea în comună sunt corturi, mașini de pompieri, tot felul de dube și tabere improvizate. Tudor vorbește cu un băiat. O cunoștință de-a lui de la un ONG care le-a promis o barcă. Băiatul are pentru ei și niște cizme și veste de salvare. Se schimbă repede în mașină, pune două sticle de apă și niște napolitane în rucsac. Tudor mai adaugă două conserve de fasole. Râd și o iau amândoi din loc, pășind cu greu în cizmele alea caraghioase, lungi până la brâu. Șoseaua dispare brusc sub apă peste câțiva metri. Apa ajunge până la genunchi. Se văd câteva bărci pneumatice legate de stâlpi. Barca lor e galbenă, cu un motor mic la spate, iar prietenul lui Tudor îi explică ce simplu se manevrează: tragi de o sfoară și ții de cârmă. Ea își fixează vesta de salvare și regretă că nu a mai apucat să bea o cafea. Acum sigur nu mai găsește pe aici. Totuși, parcă s-a mai trezit, se uită mai atentă în jur. E inedit și înfricoșător. Și oricum trebuie să se adune un pic, să ia decizii, să aibă grijă de camera video, să facă poze.
- Deci, cum facem?
- Păi hai până în satul următor de care zicea băiatul. Ăla care e dincolo de apă, satul izolat. Să vedem dacă mai e cineva acolo. Oricum e destul de târziu, mult nu putem sta, că se întunecă.

Motorul bărcii pornește după câteva încercări, și în curând înaintează tăcuți printre casele pe jumătate dărâmate. Zidurile, gardurile, copacii, defilează pe lângă ei ca un decor dintr-un parc de distracții sinistru. Unele case par neatinse, altele au acoperișul prăbușit, pe apă plutesc ligheane, baloți de paie, crengi, bidoane de plastic. O casă încă în picioare are o scară de lemn fixată de fereastra de la stradă, iar în continuarea ei, o scândură lungă care se pierde în apă. Își imaginează oamenii ieșind pe acolo în grabă, în urmă cu câteva zile, în timp ce afară turna cu găleata. Fereastra a rămas deschisă.

Pare că în sat nu mai e niciun om. Doar câteva animale refugiate pe acoperișuri. Un câine începe să latre când îi simte apropiindu-se. Se opresc puțin să se uite după el. Câinele se ascunde. Pereții casei și jumătate din acoperiș sunt dărâmați și ochii câinelui se văd sclipind undeva în întunericul din pod. Se mai văd câțiva saci - poate grâu și porumb - îngrămădiți într-un colț. Pe o frânghie atârnă pături și cearșafuri, câteva covoare făcute sul, toate urcate, probabil, în pod pentru a fi salvate. Apa e din ce în ce mai adâncă. La una dintre ultimele case rămase cât de cât în picioare, un sătean cu simțul umorului și-a fixat cândva pe poartă un fel de emblemă ovală de bronz, cu o sirenă odihnindu-se pe stânci. Acum, apa scaldă picioarele sirenei, și ea se întreabă dacă gospodarul respectiv va realiza vreodată ironia situației. Își aduce aminte să facă poze.

Se apropie de marginea satului. Acolo începea înainte câmpul. Acum începe o adevărată mare. Apă, apă, cât vezi cu ochii. Până la linia orizontului. Din loc în loc, semne de circulație arată pe unde trecea șoseaua.
"Ce facem? Ne aventurăm? Dacă se strică motorul? Nu văd nici urmă de satul ăla. Rămânem ca proștii în mijlocul câmpului ăsta inundat."
- Hai că nu e așa departe și apa nu are mai mult de un metru.
- Știi tu?
- Hai mă, dacă tot am ajuns până aici.

Înaintează încet. E ca la mare, sunt și niște valuri mici, nu se vede nimic în jur, lipsesc pescărușii. Peste vreo douăzeci de minute apare la orizont o clădire înaltă. E o gară. I se pare o veșnicie până ajung să debarce în fața ei. Descoperă că din sat nu mai rămăsese decât o fâșie de drum pietruit - strada principală - care se întinde chiar în spatele gării. Casele aflate pe stânga și dreapta drumului par neatinse. Restul satului pur și simplu nu mai e.

Lângă gară e o casă mai mare și mai nouă decât celelalte, probabil a unui gospodar fruntaș. Are termopane, e vopsită proaspăt, și la ferestre se văd perdele fine și ghivece frumoase. Intră în curte. Observă acum că la câțiva metri depărtare dau iar de apă, terenul fiind probabil în pantă. Așa că, dacă la stradă totul e neatins, în spate toate gospodăriile se scufundă ca niște balene eșuate. Casa asta pare, însă, întreagă. Încearcă să intre pe ușa din față, dar e încuiată. Găsesc o ușă laterală rămasă deschisă.
- Mă simt ca naiba. Parcă am venit să furăm.
- Nu furăm. Filmăm și noi ceva, facem niște poze. Nu facem nimic rău.
- Ce căutăm în casa oamenilor?
- Ne uităm. Nu luăm nimic, nu atingem nimic.

În camera din față totul pare normal. O tricicletă de plastic în hol, gresie pe jos, o pereche de teniși puși la uscat în geam, o sticlă de ulei pe masa din bucătărie. Încearcă să deschidă ușa unei camere din spate. Ușa e înțepenită în ceva. Împing mai tare și, până la urmă, ușa cedează. Era blocată în nămol. Toată camera din spate e înecată în nămol. Pereții sunt curați, cu tablouri și perdele albe, mai puțin ultimul perete, care a dispărut și lasă să se vadă întinderea, parcă fără sfârșit, a apei. Tudor nu mai rezistă:
- Hai să o ștergem de aici că mă ia groaza!

O iau înapoi spre gară. Se bucură amândoi când regăsesc barca legată unde o lăsaseră. De parcă cineva ar fi putut să o ia, și ei să rămână acolo prizonieri peste noapte.
- Gata, frate, hai înapoi în barcă, îmi ajunge cât am văzut. E clar că aici nu e nimeni. Hai că nu mai e mult și se întunecă.

Pe drumul de întoarcere, motorul se îneacă de câteva ori și Tudor se dă jos și trage pur și simplu barca până ajung în satul de unde plecaseră. Sunt amândoi uzi până la piele.

Când să coboare din barcă, îi acostează o bătrână. Îi roagă, cu lacrimi în ochi, să o ducă până la casa ei, să-și caute păsările. Bătrâna pare tare amărâtă. Are fața zbârcită și poartă cizme de cauciuc. Tudor încearcă să o refuze:
- Motorul face figuri, se face târziu, noi înapoi nu ne mai întoarcem.

Bătrâna insistă, casa ei e foarte aproape. Tudor se răzgândește și, după câteva încercări, motorul pornește iar.

O iau de data asta pe o stradă laterală. Defilează iar casele dărâmate, vârfurile copacilor și scândurile care plutesc peste tot. Bătrâna strânge în brațe o pungă cu pâine și una cu porumb. Pe drum le povestește că are optzeci de ani, e singură, n-are familie, și de când cu inundațiile stă în satul vecin la niște cunoștințe. Toate lucrurile ei au rămas în casă, nu mai are nimic, dar s-a gândit că poate găinile au scăpat totuși. A văzut că merg cu barca în satul scufundat și i-a așteptat să-i roage s-o ajute. Ajung lângă curtea casei ei. Se apropie de acoperișul care se mai zărește încă deasupra apei. Bătrâna începe să-și strige găinile:
- Măriuța, Păpușa, Gica, Ilie!

Ilie e cocoșul, se gândește ea. "Hm, trebuia să luăm niște mâncare și pentru câinele ăla rămas în pod." De sub scândurile prăbușite ale acoperișului, se aude cotcodăcit. Bătrâna izbucnește în lacrimi:
- Fetele mele, scumpele mele, știam eu că nu v-ați prăpădit. Ia vezi, maică, poți să tragi mai aproape? Să le arunc boabele.

Tudor aduce barca periculos de aproape de scândurile rupte și pline de cuie. Urcă pe acoperișul care stă să se prăbușească în orice clipă. Lasă punga cu pâine și toate boabele de porumb într-un colț. Găinile ciugulesc disperate. Bătrâna se ridică brusc, vrea să se ducă la ele. Atunci ea o apucă de șorț și o trage înapoi în barcă. O ține de picioare. Bătrâna are picioarele subțiri, fără ciorapi, pline de vânătăi. Tudor se întoarce. Stau toți așa câteva minute uitându-se la găini cum ciugulesc. Bătrâna plânge în continuare, dar nu mai încearcă să se ridice. Motorul bărcii pornește din prima și se întorc înapoi fără să mai zică nimeni nimic. La mal, Tudor o ajută pe bătrână să coboare. Cum pune piciorul pe pământ, bagă mâna în șorț și scoate o bancnotă. Tudor îi apucă mâna și i-o împinge înapoi. Bătrâna îi duce mâna la buze și i-o sărută.

- Păi și.. stai așa, ce reportaj a ieșit atunci? Eu nu îmi amintesc reportajul ăsta! Că inundațiile au fost acum câteva săptămâni.
- Nu a ieșit, mă, niciun reportaj. Ne-am întors iar cu barca și am luat și câinele ăla din pod, aia am făcut. Bobiță, ia vino tu încoace și zi: cum a fost la inundații?