Crisalidă

Volumul III din Crisalidă este un sequel al romanului în două părți Și văile șopteau numele tău (reeditat sub această nouă identitate vizuală ca prime două volume ale trilogiei).

Volumul poate fi citit și ca o alegorie, în cheie "socio-politică", și abordează subtil și poetic teme precum relații și roluri de gen netradiționale, intoleranță, misoginie și homoerotism, dar și tehnologie, AI, polarizare.

Doi frați înstrăinați, o femeie prinsă între loialitate și adevărul propriilor sentimente, un tată autoritar a cărui moarte deschide fisuri imposibil de reparat. În jurul acestor destine se construiește Crisalidă, o trilogie despre dragoste, alegere și transformare.

Între Timișoara, Toronto, Carpați și Toscana, personajele se confruntă cu limitele propriei conștiințe și cu fragilitatea relațiilor umane. Într-o lume marcată de boală, distanță și tăceri apăsătoare, fiecare încearcă să-și reconstruiască viața, doar pentru a descoperi că unele legături nu pot fi nici uitate, nici simplificate.

Pe măsură ce anii trec, iubirea devine un teritoriu al dilemelor morale: loialitate sau autenticitate, sacrificiu sau libertate, fidelitate sau adevăr interior. Vocile feminine capătă forță și complexitate, iar deciziile aparent pragmatice lasă în urmă cicatrici adânci.

Între confesiune, reflecție filosofică și pasiune reținută, Crisalidă explorează întrebări incomode: cât de departe poate merge altruismul, ce înseamnă bunătatea radicală și câtă libertate încape în iubire.

În centrul acestei povești rămâne însă metamorfoza unei femei care refuză să mai fie definită de ceilalți și își caută, cu luciditate și curaj, propria natură.


Cabana dintre Bressanone și San Andrea era confortabilă. Micul-dejun copios o satisfăcuse, așternuturile miroseau a curat. Cu toate acestea, nu se simțea deloc în apele ei. Privi pe fereastră, printre decorațiunile de Crăciun de afară, către Dolomiții care se conturau maiestuos la orizont, ca o cetate crenelată. Oare pe care dintre pârtii aluneca Silviu în momentul acela? Cu o zi înainte ninsese masiv, dar acum era soare. Țurțurii picurau. Dana nu ajunsese încă, o aștepta dintr-un moment într-altul. Dana, Ștefan, Crăciunul în familie. Se puse la masă să soarbă din ceai și încercă să-și controleze neastâmpărul. Încă puțin. Deși, probabil se va lăsa cu întârzieri, având în vedere dopul care se formase la Brenner...

Apartamentul era pregătit, mai rămânea doar să le facă un pic de loc în baie, pentru cosmetice și periuțe. Și, eventual, să îi aștepte cu o ciocolată caldă. Dar nu reușea să se adune, să se coordoneze, să întreprindă nimic. Nu doar emoția reîntâlnirii în trei - în convergența aceea care le oferea spațiu de întrepătrundere, spațiu pentru contururi clare și blurări, pentru tandrețe infinită și scânteie, pentru talazuri înspumate și ape liniștite și adânci - ci și o melancolie surdă începuse să-i picure în suflet încă dinainte de plecarea din Siena. Era doar obosită sau descurajată?

În orice caz, se bucura de clipele de singurătate. Ar fi vrut să-și pună ordine în gânduri, să raționeze puțin pentru sine, fără vocea lui Silviu care o sprijinea, dar o și invada, colonizând-o uneori pe neștiute. O frământau încă întâmplările la care fuseseră martori cu o lună în urmă, tensiunile acelea de la secția de votare, când nimeriseră fără vreo vină aparentă în focul încrucișat de sudalme. Crezând că dialogul era încă posibil, Ina nu murmurase decât că cei care iubesc altfel sunt și ei oameni. Și că merită respect și decență. Se abătuseră asupra ei salve de blesteme grele, injurii cu mame și morți, care îi înghețaseră sângele în artere. Silviu o luase de după umeri și o trăsese rapid în mașină. Ea ar fi vrut să le mai spună lucruri, ar fi vrut să mai spună că imigranții care ajungeau pe jumătate morți în Lampedusa, în căutarea unei vieți mai bune, nu erau "negrotei" sau "cioroi", și nici "șobolani", ci oameni. Că occidentalii printre care trăiau nu erau "papistași sataniști", ci oameni, și încă oameni de treabă, de vreme ce-i primiseră acolo. Că erau cu toții, indiferent de tabere, doar oameni. Însă încremenise siderată de disprețul bezmetic al unora față de ceilalți, încercând să găsească logica discordiei, a bigotismului, a urii... N-o găsise încă, și treaba asta o apăsa. Ce se întâmplase, pe nebănuite, în străfundurile mentalului colectiv?

Nu erau numai frământări savante, de antropolog nedumerit. Atinseseră intensitatea unor îngrijorări personale. Ea, cel puțin, dormise prost toate nopțile din noiembrie încoace. Se lansase în cercetări, citise la foc continuu ziare și postări, căutase mijlocul stabil al societății, centrul, dar nu descoperise decât noi și noi muguri ai sălbăticirii. Diluviul de homofobie o îneca și nu zărea la orizont nicio arcă. Cum ajunge un om "intolerabil"? Cum poate cineva să se transforme în ochii altcuiva într-un afront - la "sănătatea" societății, la Dumnezeul care l-a creat? Cum poate fi redus la trăsături schematice, la o mâzgăleală lipsită de valoare? I se poate retrage demnitatea așa cum retragi cuiva o cetățenie? Poți fi exilat din persoana ta?

Volatilitatea îi producea angoasă. Cruzimea. Cruzimea aceea latentă din vorbe. Printre oameni, nu ești niciodată la adăpost de cruzime.
- Ce naiba-ți tot pui mintea cu ăștia? Doar ți-am mai zis: unii, ca să se simtă importanți, au nevoie să-și audă răgetul, îi amintise Silviu scârbit. Trăiesc aici, dar mental n-au ieșit din neolitic. Nu le mai da și tu importanță. Nu vezi că-ți face rău?

Îi făcea rău, da. O cutremura. Gândul că felul în care trăiau ei - ea, Silviu, Dana -, triunghiul acela atât de pur și frumos care nu făcea rău nimănui, dimpotrivă, le făcea tuturor mult bine, le-ar putea provoca altora greață... Gândul că oamenii s-ar putea transforma la comandă în fiare; că cineva ca ea ar putea fi despuiat de umanitate și linșat, gândul acesta o făcea să respire ca prin bulgări de vată. Pentru că totul începe cu un cuvânt. Un cuvințel. O etichetă. Un discurs. Care, repetat, modelează atitudini și gesturi. O inflamare, un pumn. Mai întâi izolat. Apoi o gloată, o ghioagă. Și sânge, mult sânge.

De undeva, din adâncurile frustrării, țâșnise un haos colectiv. Prieteniile, familiile, comunitățile se fracturau văzând cu ochii, iar dizarmonia devenise brusc norma. Dar oare chiar brusc? Cum asta? De ce? Era incapabilă să dezlege enigma, să vadă limpede în perspectivă. Se simțea trădată. Ba nu, se simțea doar ridicol, se simțea incompetentă. Diasporenii ei, mai ales cei recenți. Toți oamenii aceștia captivi între lumi, plecați de nevoie și apoi rămași nu doar "afară", ci "pe dinafară". Inadaptați? Inadaptabili? Oameni lipsiți de un "acasă" stabil, dar care visează la el; nomazi de ocazie, nevoiți să privească (neputincioși? speriați? furioși? înciudați?) cum visul prosperității și al apartenenței se tot îndepărtează sau se năruie. Oameni blocați la periferia unor societăți și sisteme care evoluează (sau involuează?) fără să îi întrebe; condamnați la precaritate și văzându-se concurați până și-n ea de noul val de imigranți dispuși să robotească mai mult, mai din greu, pe salarii mai mici... Poate că unora nu le rămâne decât ura. Poate că ura nu înseamnă decât că încă le pasă. Că opun rezistență. Că încă se mai zbat... Dar pentru ce?

Era posibil să-i fi înțeles greșit? Era posibil să nu fi înțeles, de fapt, mai nimic? De ce ignorase TikTok-ul? Tot nu se lecuise de idealism? Tot naivă și optimistă rămăsese?

De ce nu dăduse prea mare importanță boților evlavioși de pe Facebook, care se înmulțiseră vizibil cu o săptămână înainte, sau deep-fake-urilor imposibil de detectat, care puteau inocula oricui orice idee? Cineva hăcuise chiar și contul lui Silviu, iar la biserică, până și în Canada, un eșantion din ce în ce mai consistent își descoperise vocația grandorii și visa la autarhie, colporta mituri deșănțate și zvonuri, redesena trecutul ca să picteze deasupra, în tușe imprecise și groase, un viitor utopic. Percepțiile erau distorsionate. Virtualul în care se bălăcea toată lumea care nu mai ieșea în lume, care credea despre sine că știe totul despre tot de la un mic ecran, devenise mai real decât realitatea.

Și cum putuseră cu toții, în bloc - experți, funcționari și profani - să se considere în siguranță, să plece de la premisa stabilității? Uitaseră - relaxați și prosperi, absorbiți de preocupările lor uzuale și mărunte: de bani, de casă, de copii, de micile încăierări de orgolii - sau neglijaseră cu bună știință riscul? La granițe se întâmpla un război. Iar acum, războiul pătrunsese înăuntru. În rețelele sociale. În fibra însăși a nației. Sau poate se aflase dintotdeauna acolo.

Liniștește-te, își spuse. Fetița.

Își mângâie neatent abdomenul, zăbovind scurt cu mâna în zona inghinală, unde o înțepase puțin încă de dimineață. Apoi deschise laptopul și se așeză greoi la masa din bucătărie ca să aștearnă câteva idei, un început de articol. Publish or perish^[i], încercă să se motiveze. Doar că de data asta și-ar fi dorit să scrie unul de opinie. Să iasă din pasivitate și brain fog^[ii]. Dacă nici asta nu îi reușea, dacă nici gândurile nu mai era în stare să și le cizeleze singură ca să își mute povara de pe suflet pe pagină, atunci nu i-ar mai fi rămas decât să se topească în uniformitate, să se închine și ea resemnată la sfântul, mult-prea-amabilul, omniscientul GPT. Un alt copil care, hrănit de ei toți, devenea pe zi ce trece tot mai grăsuț, mai matur, mai stăpân. Luând de pretutindeni pe gratis ca apoi să-și adauge sieși și să se lase plătit. Mintea interminabilă din circuite de siliciu, care putea imita - ba chiar surclasa - mintea noastră finită alcătuită din grăsimi și proteine; sărmana minte umană care suferă și sângerează.

Ce rost mai are?

Și totuși. Se încăpățână. Începu să tasteze:

"Nevoia de haos, spun cercetătorii americani. Nevoia unor oameni de a arde din temelii sistemul care i-a făcut perdanți. Luddism postmodern. Sau poate farmecul dezlănțuirii, al «gesturilor tari și turburi» (Cioran). Un reviriment al înflăcărării ca formă de împotrivire. Împotrivire în fața cui? A tăvălugului impersonal al mașinii, a raționalismului utilitar și mercantil care ne usucă, ne fură tangibilul realității și - deși nu ne stârpește ca specie - ne strivește ca indivizi? Pentru că singura reacție rațională la condiția umană e disperarea. Dar nu-i o stare în care se poate trăi. Iar ca să supraviețuiești, această stare rațională trebuie urmată de altceva. Văd aici trei opțiuni: să fie urmată de revoltă, de resemnare sau de dorința de-a o transcende productiv. Și poate că resemnații suntem chiar noi, cei cu o viață convenabilă. Ce caută ceilalți? O descătușare? O contrapondere? Dreptul de-a viețui fără nuanțe? Un despot care să-l afirme? Liderul autoritar ca lider mesianic, opus celui aliniat care - fiindcă se aliniază, fiindcă guvernează ținând cont de minorități și sondaje - e perceput drept trădător și slab? Parlamentarismul văzut ca simplă vorbărie, ca pierdere de timp? Compromisul ca viciu? Ca emasculare? Dar în lipsa compromisurilor vorbesc doar armele!

Excesele generează excese. Orice extremă își secretă, în timp, extrema opusă.

Suntem contemporanii unui cumul de forțe contrare: globalism și atomizare, eterogenitate culturală și uniformizare mimetică, interconectare până la refuz și dezbinare asemenea. Necunoscutul care bate în masă la porți și pătrunde devine amenințător pentru stabilitatea înțelesurilor, căci anunță o transformare radicală a cetății. Caracterul fluid și temporar al identității, dogmele perimate, loialitățile din ce în ce mai pasagere fac ca valorificarea comunitară a vieții să fie tot mai dificilă. Concurența - pentru orice, și din orice mai mult - a dislocat cooperarea. Fără confortul unor certitudini, în oamenii obișnuiți să le aibă, teroarea existențială urcă precum igrasia în pereți. Individul - de acum izolat și singur - își caută ritualuri noi ca să-și umple deruta; nu poate naviga potopul de probleme complexe fără ghid, fără apartenență, prin urmare își caută profeții în rețea. Și tot acolo intră în sinistrele «echo chambers^[iii]» ale resentimentului și furiei, care-l mențin captiv. Numai bun de prelucrat prin mesaje și reclame. Pe undeva, lumea tânjește după simplitate: să i se ia povara grea a libertății, pentru că libertatea înseamnă decizii, iar deciziile, tot atâtea răspunderi; libertatea înseamnă (inter)acțiuni, iar (inter)acțiunile tot atâtea procese de ajustare precedate de renunțarea la iluzii și de angoasa imprevizibilului. Concomitent, însă, omul se ambiționează să se atârne în «pânze de semnificație pe care le-a țesut el însuși» (Weber, Geertz). Cu atât mai mult într-o societate dominată de neîncredere, unde convingerile unora le pot părea celorlalți nu doar deviante și stranii, ci de-a dreptul maligne."

Ridică ochii spre fereastră. Își luă răgaz să gândească. Nu știu ce să mai cred, își zise. Poate că anumite lucruri sunt pur și simplu de neînțeles. În fond, oamenii au dreptul de a trăi așa cum își doresc. De a alege ce îi reprezintă.

Își privi abdomenul, bombat masiv acum la șapte luni. Era încordat. Îl atinse, își plimbă palma dreaptă pe el. Își luă răgaz să respire, să se conștientizeze din interior. Se concentră să simtă dacă fetița mișcă. Fusese atât de absorbită în gânduri dimineața asta, încât nu mai știa când o simțise mișcând ultima oară. Simți un călcâi întins, urmat de o bumbăcire. Mângâie și zâmbi din nou. Fredonă scurt o melodie de leagăn. Apoi tastă mai departe:

"Într-o lume a virtualității și a nălucirilor, singura certitudine pare a fi revenirea la trup; întoarcerea la animalul din noi, la marile emoții întrupate în biologic, la chimia trăită, perceptibilă, a neurotransmițătorilor în cascadă. Într-o lume a poveștilor incomplete, derutante și contradictorii, a codurilor pe computer și a nesfârșitei lor analize raționale, a prea-puternicului algoritm care se împotmolește mereu undeva (asta când nu halucinează cu impunitate), doar trupul rămâne real și viu. Furia, încântarea, ura. Inflamarea. Lumea le caută fiindcă le poate simți, iar simțindu-le, simte că trăiește.

Și totuși, tot din algoritm - adică din sistem - își preia informația, fragmentar și grăbit: experiențe superficiale, emoții de unică folosință, dizarmonie, cacofonie, consum. Evadări din neîmplinire; din senzația (tipică societăților decadente sau imperiilor aflate în declin) că orice sforțare e inutilă, că lumea a devenit insuportabilă, că nu-ți mai găsești locul. Atunci când ești frustrat(ă) în nevoi firești, debranșat(ă) de la toate sursele de satisfacție adâncă, izolat(ă) de ceilalți și lipsit(ă) de autonomie reală, existența se trivializează: devine o imitație ieftină a ei înseși, a ceea ce în interiorul nostru știm că ar putea fi - sau că ar trebui să fie. Atenția, gonită de la toate acele lucruri mici și însemnate care alcătuiesc decența, se refugiază obsesiv către eu, către sine - unde eșuează în autocompătimire, ca un vrej uscat, sau se hipertrofiază în egoism. Ambele ne sugrumă. În marele pustiu senzorial care se cască atunci când te rupi de natură, de diversitatea creaturilor uluitoare și vii, de întrezărirea nesfârșirii cosmosului, dar și de propria creație, de artă, de vibrația aproprierilor nemijlocite, a tot ce e universal, efemer și irepetabil între noi, rețelele vin să livreze prompt condimentul. (Sau otrava. E o chestiune de doză.) Cu timpul, se produce o desensibilizare aproape ireversibilă: degradarea prin divertisment. Inclusiv în politică. Și suntem cu toții martori, părtași și victime. Orgia demolării e doar o altă modalitate prin care oamenii își fac reciproc curaj în fața nelămuritului care îi îngrozește. În fond, e și asta o formă de a fi împreună... Ispititoarea frenezie a apartenenței la o mulțime. La ceva mai măreț decât însingurarea. Și la fel de narcisic.

Este tehnologia digitală favorabilă democrației sau inaugurează ea un nou feudalism, sporind exponențial inegalitățile? În mâna cui este ea și de cine ascultă? Este ea însăși o nouă armă în arsenalul inepuizabil al agresivității umane - un asalt susținut asupra sănătății mintale? Cum mai ajungem unii la alții fără intermedierea ei tendențioasă? Tehnologia omniprezentă - care asediază, cucerește, dislocă - a devenit deja atât de complexă, de copleșitoare și de ermetică, încât pare magie neagră: un soi de forță drăcească menită să ne facă inutili. Unealta care uneltește.

Pandemia a dinamitat contactul nemijlocit dintre oameni, a pus sub semnul întrebării normele de conviețuire, a expus întreaga fragilitate a sistemelor pe care ne bazam. Iar vastele rearanjări la scară planetară care s-au succedat rapid în urma ei au spulberat și ce mai rămăsese din mecanismele noastre de înțelegere și ordonare a lumii. Avansul tehnologic accelerat (cuplat cu migrația, cu excesele ideologice, cu ipocrizia corporatistă și cu ingineria socială), ciocnirile violente pentru sfere de influență, disprețul față de uman în beneficiul cifrelor și devastarea mediului pentru profit creează un context atât de destabilizator și de confuz, încât pare inspirat din visul umed al unui savant sociopat. E un atac la sens, o descentrare. Totul pare hidos, mutilat, demonic. Și atunci, ca să compenseze, oamenii evadează în imaginarul magiei albe: în fantezia apei pure cu memorie, a energiilor telurice care vindecă boli și a civilizațiilor superioare ce dăinuie neștiute de nimeni în tuneluri din burta Bucegilor. În loc să își actualizeze harta prezentului, romanțează trecutul și se afundă tot mai adânc în el, căutând acolo adăpost. Potecile știute și bătătorite par mai sigure, chiar dacă nu mai duc nicăieri. Crezând că pot stăvili astfel noul - nu prin cunoaștere și adaptare, care presupun efort susținut și curaj, ci prin eschivă, care pare comodă - alunecă nostalgic în pastoral. Caută charisma, miracolul, o apariție salvatoare pe care-o pot adula. Însă imaginarul colectiv le joacă feste. Fiindcă și împotmolirea în sămănătorism rămâne tot o formă de captivitate. Atâta doar că ești prizonier în propria ogradă...

În timp ce unii vor să se ferească de haos, mizând cu orice preț pe tradiție, alții se pregătesc să-l declanșeze - tot cu pretextul reparării lumii. Este posibil ca nevoia de haos, în oameni, să fie întrucâtva și o tânjire după distrugeri creatoare. Nevoia de a se simți agenți activi ai schimbării. De a opune rezistență, de-a se lua la trântă cu absurdul, de-a dărâma cumva molohul birocratic și tehnologic (postuman? antiuman?) care se profilează amenințător la orizont. De-a-l demonta, de la bază, până încă mai pot. Până nu face crustă impenetrabilă. De-a se smulge din chingi. Din când în când, oamenii au nevoie să creadă în imposibil. Să se lase animați de iluzii și să se livreze cu exaltare unei senzații. Oamenii fie nu pot cunoaște niciodată suficient ca să își curme îndoiala și neliniștile, fie refuză să știe; ei preferă să creadă. Pentru că a ști îți reduce opțiunile de escapism psihologic. Pe când a crede îți deschide un întreg orizont de posibilități - fie ele și doar imaginare.

În fond, și mișcarea romantică de acum două secole a apărut tot ca răspuns la raționalitatea rece și mașinală a industrializării. Iluminismului i-a urmat o explozie de subiectivism, de misticism, de ilogic. Indivizii s-au opus, în masă, evacuării misterului, anexării lor sub formă de utilaje."

Ina trase aer în piept. Nu reușea să se elibereze. Ce știa ea, la o adică? Tuturor oamenilor li se pare că știu. Majoritatea confundă părerea cu cunoașterea. Simțea, însă, nevoia s-o afirme pe a ei. Săpa după cauze subtile, nepregătită să accepte că creierul uman ar putea fi pur și simplu un hardware suboptim, vulnerabil oricând la propaganda susținută ca la un software cu viruși; că nu era făcut pentru înțelepciune sau fericire, ci numai pentru supraviețuire - și, ca atare, lua decizii care-l aduceau periodic în situații limită, în situații de viață și de moarte. Îi era imposibil să admită posibilitatea ca omenirea să se împotmolească fatalmente în ignoranță, iar progresul să se dovedească un proces arbitrar, cu sincope și involuții, la capătul căruia organicul însuși să devină superfluu.

Și la fel de imposibil s-o ignore.

"Numai că oamenii dispuși să distrugă nu pun astăzi în loc doar misticism bucolic sau fantezii odihnitoare. Mai pun ceva, dar ce anume? Glorificarea forței? Fanatismul, intoleranța, machismul? Cultul virilității în numele unei «normalități» sau «ordini» ce vine la pachet cu violarea identității celorlalți? Virulența, rebranduită, e vândută mulțimii drept curaj, demnitate. E genul ăsta de eliberare - de slobozire a bestiei din noi - preferabil lumii aseptice a tehnologiei și a productivității? Avem realmente de ales doar între fascism și tehnofascism? Și dacă distrugerea nu e, de fapt, deloc creatoare? Dacă-i și asta o iluzie, o naivitate academică? Dacă, de fapt, ne autodinamităm din pură răutate și incompetență, din neglijență, invidie, trufie sau plictis, fără direcție sau plan? Dacă, de fapt, nu știm ce să punem în loc?"

Tastatura suna acum ca o mitralieră. Se opri din scris și gemu ușor. În pântece, fetița lovea, arăta că există, bătea deja la ușa acestei lumi. Dar cărei lumi avea s-o nască? Unei lumi a cruzimii și derutei? Unei lumi de tradwives^[iv] și de fashion victims^[v] ahtiate după cosmetice și shopping? De preadolescente infatuate, dependente deja de reflecția propriului chip în ecrane? De incels violenți și de parazitism? O lume sufocată sub propriul egoism, în care copiii mai puțin norocoși sfârșesc legați cu lanțuri de mașini de cusut ca să producă - pentru cei privilegiați - maldăre de haine numai bune de aruncat? Pe o planetă siluită, exploatată, suprapopulată, pe care continentele ard, ghețarii se topesc, iar serverele de IA ne fură apa?

Își mângâie din nou burtica, viața de dinăuntru, sperând s-o liniștească. Să se liniștească. Cine știe, își spuse, poate Inteligența Artificială ne va guverna mai judicios. Dacă am programa-o să fie echitabilă. Dacă am antrena-o cu sensibilitate.

Nu putea renunța la speranță, era croită în felul acesta. "Speranța e cel mai ilogic lucru din lume", spunea Dana mereu, cu realismul ei indestructibil. "Speranța e numai consolarea neputinței." Și apoi continua să lupte. Îi era dor de ea. Avea nevoie de ea. Și pentru asta. Pentru că era mai ușor ca două mame să lupte împreună, decât una împotriva celeilalte.

Aruncă o privire pe fereastră, la pacea albă de afară, presărată cu globuri și reclame colorate. În locuință se așternuse liniștea, o liniște frumoasă, rotundă. Degeaba, își spuse. Computerul nu va fi niciodată un pian. Iar clicul grăbit al tastelor de plastic n-o să devină niciodată o melodie. Nu ca melodia tăcerii. Nu ca muzica ființelor vii care-și ating una alteia strunele și apoi își ascultă vibrația. Deschise geamul. Nu ca boarea iernii în păr.

Trase din nou aer în piept, dar disconfortul reveni. Nu mai era o părere: o durea iarăși burta. De dimineață o duruse puțin, dar nu spusese nimic. Silviu ar fi fost în stare să anuleze totul dacă ar fi știut. Ar fi rămas la cabană cu ea. Ar fi pierdut tot powder-ul, toată zăpada aia proaspăt ninsă, naturală, care devenise o raritate. Le-ar fi umbrit și reuniunea de familie. Și pentru ce? Pentru niște false contracții, cel mai probabil. Se lăcomise ea ieri la chiftele cu sos, într-o autoservire de pe autostradă. Preferă să nu se gândească la asta. Nici la riscul de avalanșă. Preferă să și-l imagineze pe el: alunecând în cristiane pe pârtie, spulberând zăpada cu canturile, făcând metalul să toarcă. Vital și încărcat de energie. Zâmbi. Schiul era și el un fel de zbor. O bucura să îl știe zburând. Închise laptopul; nu mai avea importanță. Gândindu-se la el, la ei, înțelesese.

În adâncul ființei noastre, cu toții avem nevoie de ceva sacru și pur, nepătat de murdărie sau de furie. Iar toate căutările vieții se reduc la ceva foarte simplu: un alt om în care să te poți abandona fără să te pierzi. Sau, mai degrabă, fără să te irosești.

Articolul îi devenise indiferent. Ce-avea să vină, va veni oricum. În lume, avalanșa fusese pornită, nu le mai rămânea decât să învețe să se lase înghițiți și să trăiască fără să respire. Nu mai contau. Individul nu mai conta. La scara istoriei, arareori contase. Mai important era ceea ce unea indivizii. Indivizii deveneau de neînlocuit doar dacă-i iubeai.