Lupta mea - vol. 1: Moartea unui tată (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Nu aveam voie să tăiem noi pâinea și nici să folosim ara gazul, așa că mama și tata erau cei care pregăteau mereu cina pentru noi. Când mama lucra în schimbul de noapte, tata făcea totul: când intram în bucătărie ne așteptau două pahare cu lapte și două farfurii cu patru tartine gata unse. Pregătea feliile, de cele mai multe ori, cu mult înainte și le punea în frigider, iar faptul că erau reci le făcea mai greu de înghițit, chiar și când îmi plăcea cu ce erau unse. Dacă mama era acasă, pe masă apărea un asortiment de gustări ales fie de ea, fie de noi, și acest mic gest care ne permitea să decidem ce urma să se afle pe masă și ce aveam să întindem pe pâine, pe lângă faptul că feliile erau la temperatura camerei, era suficient ca să stârnească în noi un sentiment de libertate: dacă puteam să deschidem noi ușa de la dulap, să luăm farfuriile, care întotdeauna sunau puțin când se loveau una de alta, și să le punem pe masă sau să tragem sertarul cu tacâmuri care zăngăneau ușor de fiecare dată și să așezăm cuțitele lângă farfurii, să aducem paharele, să deschidem frigiderul, să luăm laptele și să-l turnăm - atunci puteam cu adevărat să deschidem gura și să vorbim. Una ducea în mod firesc la alta când luam cina cu mama. Pălăvrăgeam despre ce ne trecea prin cap, ea se arăta interesată de ceea ce spuneam și, dacă vărsam puțin lapte sau uitam de noi și puneam plicul de ceai folosit pe fața de masă (căci mama ne făcea câte un ceai din când în când), nu era așa grav. Dar, dacă participarea noastră la masă era cea care ne oferea această portiță de libertate, gradul de apropiere al tatei era cel care îi stabilea deschiderea. Dacă se afla afară sau jos la birou, vorbeam cât de tare și de liber și gesticulam cât voiam; când îl auzeam urcând scările, automat coboram vocile și schimbam subiectul conversației - dacă vorbiserăm despre ceva ce bănuiam că nu era pe placul lui; dacă intra în bucătărie, ne opream cu totul din discuție, stând țepeni și serioși, ca și cum ne-am fi concentrat întreaga atenție asupra mâncării; dacă, dimpotrivă, rămânea în camera de zi, continuam să vorbim, dar mai încet și mai cu grijă.

Când am intrat în bucătărie în seara aceea, pe farfurii ne așteptau cele patru felii gata unse: una cu brunost^[i], una cu cașcaval, una cu sardine în sos tomat și una cu nøkkelost^[ii]. Nu-mi plăceau sardinele, așa că am luat felia aia mai întâi. Peștele îmi repugna, codul fiert - din care mâncam cel puțin o dată pe săptămână - îmi făcea greață, și aburul din tigaia în care era gătit, și gustul, și consistența lui. Aveam, desigur, aceeași senzație și de la codul alb, de la cel negru, de la hering, de la eglefin, de la calcan, de la macrou și de la bibanul roșu. La sardine, nu gustul era cel mai rău, iar sosul de roșii îl puteam mânca imaginându-mi că era un fel de ketchup, ci textura peștelui, mai ales cozile mici și alunecoase. Erau respingătoare. Pentru a reduce pe cât posibil contactul cu ele, obișnuiam să le mușc întâi, desprinzându-le, să le pun deoparte pe farfurie, să împing puțin sos de roșii de pe o parte a feliei și să înmoi cozile în el, apoi să îndoi felia. În acest fel puteam să mestec de câteva ori fără să ating cozile și apoi să dau totul pe gât cu lapte. Dacă tata nu era acolo - așa cum se întâmpla în seara asta -, puteam pur și simplu să vâr cozile mărunte în buzunarul pantalonilor.

Yngve se încruntă și dădu din cap când mă văzu făcând asta. Apoi zâmbi. Am zâmbit și eu.

În camera de zi, tata se mișcă pe scaun. Foșni ușor cu o cutie de chibrituri, și în momentul imediat următor se auzi sfârâitul scurt al capului de fosfor hârșâit pe suprafața aspră și pocnetul cu care se aprinse și care păru să se contopească întru totul cu liniștea ce urmă flăcării. Atunci când, câteva secunde mai târziu, mirosul de țigară pătrunse până la noi, Yngve se aplecă și deschise fereastra cât putu de încet. Sunetele ce se strecurară din întunericul de afară schimbară întreaga atmosferă din bucătărie. Dintr-odată, ea deveni o parte a peisajului. "Stăm ca pe un prag de stâncă", am constatat. Gândul făcu să mi se ridice părul de pe mâini. Vântul se ridică vuind prin pădure, trecând fremătător peste tufișurile și copacii din curtea de sub noi. De departe, dinspre intersecție, răzbăteau vocile copiilor care stăteau încă sprijiniți de biciclete și vorbeau. Pe colina dinspre pod, o motocicletă schimbă viteza. La mare distanță, ca și cum s-ar fi ridicat deasupra a tot și a toate, răsună zgomotul făcut de o barcă ce tocmai intra în fiord.

Sigur că mă auzise! Îmi auzise pașii când fugeam pe pietriș!
- Facem schimb? spuse Yngve încet, arătând spre felia cu nøkkelost.
- Da, facem, am zis.

Încântat că rezolvasem enigma, am dat pe gât ultima mușcătură din felia cu sardine cu o înghițitură mică de lapte și am început să mănânc din tartina pe care Yngve o pusese pe farfuria mea. Era important să porționez laptele, căci, dacă ajungeam la ultima felie și nu mai aveam, mi-ar fi fost aproape imposibil s-o înghit. Cel mai bine era, normal, să mai păstrez puțin pentru momentul când terminam toate feliile, căci niciodată laptele nu avea gust mai bun ca atunci când nu trebuia să îndeplinească o funcție, ci să alunece nestingherit pe gât, curat și neamestecat, situație în care, din păcate, nu ajungeam niciodată: nevoia de moment triumfa mereu asupra aspirațiilor viitorului, indiferent de cât de ademenitoare erau ele.

Dar Yngve reușea. Era expert când venea vorba de porționat.

Sus, la Prestbakmo, cineva își scutură cizmele de verandă, apoi trei strigăte scurte străpunseră seara:
- Geir! Geir! Geir!

Răspunsul veni de departe, din curtea casei lui John Beck, însă atât de întârziat, încât toți cei care îl auziră trebuie să fi înțe les că se gândise mult înainte să vorbească.
- Daa, vin! strigă el.

Imediat după aceea, răsunară pașii lui repezi. Când ajunseră la peretele casei lui Gustavsen, tata se ridică în camera de zi. Ceva din felul în care păși pe podea mă făcu să las capul în jos. Și Yngve lăsă capul în jos. Tata intră în bucătărie, se duse la masă, se aplecă fără un cuvânt și închise fereastra la loc cu putere.
- Ținem fereastra închisă seara, zise el.

Yngve dădu aprobator din cap.

Tata se uită la noi.
- Acum terminați de mâncat! zise el.

Abia după ce se așeză din nou în camera de zi i-am întâlnit privirea lui Yngve.
- Ha-ha! am șoptit.
- Ha-ha? șopti el înapoi. Ți-a zis și ție.

Era cu aproape două felii înaintea mea și putu imediat după aceea să se ridice și să se strecoare în camera lui, în timp ce eu am rămas așezat, mestecând, preț de încă vreo câteva minute. Plănuisem să merg la tata după cină și să-i spun că la știrile de seară aveau să difuzeze cu siguranță reportajul cu fața din mare, dar, având în vedere circumstanțele, cel mai bine era să mă las păgubaș.

Sau...?

M-am hotărât totuși să încerc. Când ieșeam din bucătărie, obișnuiam să întorc privirea înspre camera de zi și să-i urez "noapte bună". Dacă vocea lui avea să fie neutră sau, în cel mai bun caz, binevoitoare, puteam să-i amintesc. În caz contrar, nu.

Din păcate, se așezase pe canapea, care era pusă în fundul camerei, și nu într-unul din cele două fotolii de piele din fața televizorului, ca de obicei. Pentru a intra în contact cu el nu ajungea doar să mă întorc într-acolo și să îi spun "noapte bună" ca din mers - lucru pe care l-aș fi putut face dacă ar fi stat într-unul din fotoliile din piele -, ci trebuia să intru să fac mai mulți pași în camera de zi. Asta l-ar fi făcut, firește, să înțeleagă că urmăream ceva. Și atunci ar fi picat toată ideea cu răspunsul adaptat la tonul vocii lui - trebuia să spun adevărul indiferent cum mi-ar fi vorbit.

Mi-am dat seama de asta abia după ce am ieșit din bucătărie și, cum nesiguranța mă făcu să mă opresc, dintr-odată n-am mai avut de ales, pentru că el auzi că mă oprisem, și asta îi dădu imediat de înțeles că voiam ceva de la el. Așa că am făcut cei patru pași necesari și am intrat în câmpul lui vizual.

Stătea picior peste picior, cu cotul sprijinit de spătarul canapelei, cu capul ușor aplecat pe spate, rezemat în mână. Privirea, care părea că țintește oblic tavanul, i se îndreptă spre mine.
- Noapte bună, tată! am spus.
- Noapte bună! zise el.
- Sigur o să arate imaginea aia la știrile de seară, am adăugat.

M-am gândit numai să-ți spun, ca tu și mama s-o puteți vedea.
- Ce imagine? zise el.
- Aia cu fața, am spus.
- Care față?

Rămăsesem probabil cu gura deschisă, fiindcă, dintr-odată, el lăsă maxilarul în jos și căscă într-un fel care îmi dădu de înțeles că mă imita.
- Aia despre care ți-am povestit.

El închise gura și se ridică fără să mă scape din ochi.
- Nu vreau să mai aud de fața aia, zise.
- Da, am spus.

În timp ce mă întorceam spre hol, am simțit cum atenția lui față de mine slăbește în sfârșit. M-am spălat pe dinți, m-am dezbrăcat și mi-am luat pijamaua, am aprins lumina de deasupra patului înainte să o sting pe cea din tavan, m-am băgat în așternut și am început să citesc.

Aveam de fapt voie să citesc doar o jumătate de oră, până la zece, dar obișnuiam să citesc până când venea mama acasă, în jur de zece și jumătate. La fel și în seara asta. Când am auzit "broscuța" urcând dealul de la strada principală, am pus cartea pe podea și am stins lumina ca să stau și să ascult în întuneric: portiera mașinii închizându-se, pașii ei pe pietriș, ușa de la intrare care se deschidea, hainele date jos, pașii ei urcând scările. Casa părea altfel când era și ea, și cel mai ciudat era că puteam să îmi dau seama de prezența ei; dacă, de exemplu, adormeam înainte ca ea să ajungă acasă și mă trezeam în timpul nopții, o simțeam că venise - ceva în atmosferă se schimba, fără să știu exact ce, numai că avea un efect reconfortant. La fel se întâmpla și când mama se întorcea mai devreme, în timp ce eu eram afară: în momentul în care pășeam în hol, știam că era acasă.

Desigur că mi-ar fi plăcut să vorbesc cu ea - ea, mai mult ca oricine, ar fi înțeles povestea cu fața -, dar nu simțeam că e neapărat nevoie. Cel mai important era că se afla acolo. Am auzit-o punând cheile pe masa de telefon, cum urcă scările, deschizând ușa glisantă, zicându-i ceva tatei și închizând-o după ea. Uneori, mai ales după schimbul de noapte de la sfârșit de săptămână, el îi pregătea masa ca s-o întâmpine acasă. Câteodată ascultau discuri. Rareori rămânea după ei, pe blatul din bucătărie, câte o sticlă de vin - întotdeauna aceeași marcă, vin roșu de Vinmonopolet - și altă dată bere - tot aceleași mărci, două sau trei, bere blondă, de la fabrica Arendal - sticle brune de 0,7 litri, cu logoul înfățișând un vas cu pânze.

Dar în seara aceea, nu. Și m-am bucurat, căci, atunci când luau masa împreună, nu se uitau la televizor, și ar fi trebuit să se uite dacă urma să-mi îndeplinesc planul, care era pe cât de simplu, pe atât de îndrăzneț: cu câteva secunde înainte de unsprezece urma să mă furișez din pat, să mă strecor încet în hol, să deschid puțin ușa glisantă și să mă uit la știrile de seară la televizorul din cameră. Nu mai făcusem așa ceva niciodată până atunci, nici măcar nu-mi trecuse prin cap. Nu făceam ceea ce nu aveam voie să fac. Niciodată. Nici măcar o singură dată nu făcusem ceva ce tata îmi interzisese. Nu cu bună știință, cel puțin. Dar de data asta era altceva, de vreme ce nu era vorba despre mine, ci despre ei. Eu văzusem imaginea cu fața din mare și nu era nevoie s-o mai văd o dată. Voiam doar să aflu dacă și ei vedeau ceea ce văzusem eu.

Stăteam așa, gândindu-mă în întuneric, și urmăream cu privirea acele deșteptătorului. Când era liniște ca în momentele acelea, auzeam mașinile trecând pe șoseaua principală. Un culoar acustic care începea acolo unde se apropiau de vârful dealului, pe lângă noul supermarket B-max, continua spre intersecția de la Holtet, pe lângă intrarea în Gamle Tybakken și în sus pe dealul către pod, unde mașinile dispăreau fără urmă, tot așa cum se iviseră cu o jumătate de minut mai devreme.

La unsprezece fără nouă minute se deschise ușa de la casa de pe cealaltă parte a străzii. M-am pus în genunchi în pat și am aruncat o privire pe fereastră: era doamna Gustavsen; mergea către intrare cu un sac de gunoi în mână.

Văzând asta, mi-am dat seama pentru prima dată că aveam în fața ochilor o priveliște rară. Doamna Gustav sen nu ieșea aproape niciodată: o vedeai fie în casă, fie în scaunul din dreapta în Fordul lor Taunus; dar, chiar dacă știusem, nu mă gândisem la asta niciodată până atunci. Când ea se opri însă în fața containerului de gunoi și deschise capacul, ridicând sacul și închizând tomberonul la loc - totul cu acea grație oarecum leneșă pe care o au multe femei grase -, mi-am dat seama: ea nu ieșea niciodată afară.

Felinarul de lângă gardul nostru viu își aruncă lumina puternică asupra ei, dar, în contrast cu lucrurile ce o înconjurau - pubela de gunoi, pereții albi ai rulotei, hornurile, asfaltul -, care toate reflectau lumina clar și rece, silueta ei părea că o modulează și o absoarbe. Brațele goale îi străluceau slab, țesătura puloverului alb licărea, părul mare, cărunt-castaniu, părea aproape aurit.

Stătu o clipă și se uită în jur, mai întâi către Prestbakmo, apoi în sus, spre Hansen, după aceea în jos, către păduricea de pe cealaltă parte a străzii.

O pisică ce se apropia țanțoș se opri și o studie pentru o clipă. Doamna Gustavsen își frecă brațul de câteva ori, apoi se întoarse și intră în casă.

M-am uitat din nou la ceas: unsprezece fără cinci minute. Mi se făcu un pic frig și m-am gândit o clipă să iau un pulover pe mine, dar am ajuns la concluzia că totul ar fi părut prea calculat în caz că aș fi fost descoperit. Și cu siguranță nu avea să dureze mult.

M-am dus prevăzător la ușă și am ciulit urechea. Singurul inconvenient era că toaleta se afla înainte de ușa glisantă. Stând acolo, puteam în mod normal să țin situația sub control și să mă retrag dacă ei s-ar fi ridicat brusc, dar acum, când ușa glisantă era închisă, dacă s-ar fi îndreptat spre mine, mi-aș fi dat seama când ar fi fost prea târziu.

Dar atunci puteam să mă prefac că merg la toaletă!

Ușurat că găsisem o soluție, am deschis cu precauție ușa și am intrat în hol. Era liniște totală. M-am strecurat tiptil, am simțit sub tălpile transpirate covorul uscat ce se întindea din perete în perete, m-am oprit în fața ușii glisante, nu am auzit nimic, am tras-o ușor la o parte și am aruncat o privire înăuntru prin deschizătură.

Televizorul era în colț. Cele două fotolii de piele erau goale.

Stăteau așadar pe canapea amândoi.

Perfect.

Pe ecran se învârti globul pământesc cu litera "N" în jurul lui. M-am rugat la Dumnezeu să arate același reportaj, astfel încât mama și tata să vadă ce văzusem și eu.

Crainicul începu cu ambarcațiunea de pescuit ce dispăruse, și inima îmi bătu tare în piept. Dar reportajul pe care îl arătară era altul: în locul imaginilor cu marea nemișcată apărură imagini cu un polițist intervievat pe un pod, urmate de o femeie cu un copil mic în brațe, apoi reporterul însuși, stând și vorbind, cu marea învolburată în fundal.

Când reportajul se încheie, în încăpere răsună vocea tatei, apoi râsul lui. Sentimentul de rușine ce mă năpădi era atât de puternic, încât nu mai reușeam să gândesc. Era ca și cum totul înăuntrul meu pălise. Puterea acestei rușini subite era, pe lângă furia bruscă de atunci, singurul din sentimentele copilăriei mele care se putea măsura în intensitate cu frica, și toate trei aveau în comun faptul că eu însumi eram parcă anulat. Și doar această senzație conta pe moment. Așa că, atunci când m-am întors ca să mă duc în camera mea, n-am observat nimic. Știu că fereastra de pe casa scării trebuie să fi fost atât de întunecată, încât imaginea holului se reflecta în ea; știu că ușa de la dormitorul lui Yngve trebuie să fi fost închisă, ca și cea de la dormitorul mamei și al tatei și cea de la baie. Știu că legătura de chei a mamei trebuie să fi zăcut răsfirată pe masa de telefon, ca o mică ființă fabuloasă odihnindu-se, cu capul său de piele și cu o mulțime de picioare de metal; știu că vaza ceramică, plină cu flori uscate și paie, care îmi ajungea până la genunchi trebuie să se fi aflat pe podea, alături, prea puțin potrivită cu țesătura sintetică a covorului ce se întindea din perete în perete. Dar n-am văzut nimic, n-am auzit nimic, nu m-am gândit la nimic. Am intrat în cameră, m-am pus în pat și am stins lumina, iar atunci când întunericul se făcu una cu mine, am inspirat atât de adânc, încât am început să tremur, în timp ce mușchii stomacului mi se strângeau și forțau în afară niște sunete ca niște gemete, atât de puternice încât a trebuit să le înec în țesătura moale și aproape udă a pernei. Asta îmi făcu întru câtva bine, așa cum îți face bine să vomiți atunci când ți-e greață. Mult după ce lacrimile se opriseră, am rămas încă întins, suspinând. Era ceva bun și în asta. Când și efectul reconfortant al acestei descărcări se sfârși, m-am întins pe burtă, mi-am rezemat capul de braț și am închis ochii să dorm.



Acum, când stau aici și scriu toate astea, au trecut mai bine de treizeci de ani. În fereastra din fața mea văd vag reflexia propriului meu chip. În afară de ochi, care strălucesc, și de porțiunea chiar de sub ei, care reflectă mai puțină lumină, întreaga mea parte stângă se află în umbră. Două brazde adânci merg în jos pe frunte, un rid proeminent coboară de-a lungul fiecărui obraz, toate parcă pline de întuneric, iar când ochii se uită ficși și serioși, și colțurile gurii abia coboară, e imposibil să nu ghicești tristețea acestui chip.

Oare ce s-a întipărit în el?

Este 27 februarie 2008. Ora 23.43. Eu, cel care scriu, Karl Ove Knausgård, m-am născut în decembrie 1968 și am astfel, în acest moment în care scriu, treizeci și nouă de ani. Am trei copii: Vanja, Heidi și John, și sunt căsătorit, a doua oară, cu Linda Boström Knausgård. Toți patru dorm în camerele din jurul meu, într-un apartament din Malmö, unde locuim de un an și jumătate. Cu excepția câtorva dintre părinții copiilor de la grădinița Vanjei și a lui Heidi, nu cunoaștem pe nimeni aici. Nici nu avem chef de așa ceva - cel puțin, eu nu am -, nu văd la ce mi-ar folosi să socializez. Nu spun niciodată ce gândesc de fapt, niciodată ce vreau să spun de fapt, dar mă apropii mereu de fiecare din cei cu care vorbesc, mă prefac că mă interesează ceea ce spun ei, cu excepția momentelor când beau, atunci când cel mai adesea merg prea departe în direcția opusă și mă trezesc pradă neliniștii că am exagerat, senzație care s-a amplificat cu anii și acum poate dura chiar săptămâni întregi. Atunci când beau am și blackouts, și pierd cu totul controlul asupra faptelor mele, care, de cele mai multe ori, devin disperate și stupide, dar și disperate și periculoase câteodată. De aceea nu mai beau. Nu vreau să se apropie cineva de mine, nu vreau să mă vadă cineva, și așa se și întâmplă: nimeni nu se apropie de mine, nimeni nu mă vede. Asta trebuie să mi se fi întipărit pe chip, de asta e probabil așa de rigid, asemenea unei măști, și aproape imposibil de asociat cu mine însumi când îl văd întâmplător în vreo vitrină pe stradă.

Singurii care nu îmbătrânesc pe chip sunt ochii. Sunt la fel de clari în ziua în care ne naștem ca în ziua în care murim. Vasele de sânge din ei pot, desigur, să se spargă, și membranele se pot opaciza, dar lumina din ei nu se schimbă niciodată. Există o pictură pe care merg să o văd de fiecare dată când sunt la Londra și care mă emoționează la fel de tare întotdeauna: un autoportret pictat de bătrânul Rembrandt. Tablourile târzii ale lui Rembrandt sunt de obicei caracterizate de o asprime aproape nemaivăzută, totul este subordonat expresiei de moment, oarecum strălucitoare și sfântă, încă nemaiîntâlnită în artă - poate exceptând ceea ce Hölderlin surprinde în poeziile sale târzii, oricât de diferit și de greu de comparat, pentru că, acolo unde lumina lui Hölderlin, evocată în limbaj, este eterică și cerească, lumina lui Rembrandt, evocată în culoare, este telurică, metalică, materială -, dar tocmai acest tablou, expus la National Gallery, este pictat o idee mai clasic-realist și mai veridic, mai aproape de stilul tânărului Rembrandt. Însă tabloul îl înfățișează pe cel bătrân. Vârsta senectuții. Toate detaliile feței sunt vizibile, toate urmele pe care viața le-a lăsat pe ea se pot discerne. Chipul este încruntat, ridat, flasc, devastat de timp. Dar ochii sunt clari și, chiar dacă nu sunt tineri, se află oarecum în afara timpului care și-a lăsat urmele pe restul feței. E ca și cum altcineva se uită la noi - de undeva din interiorul chipului, unde totul este altfel. Este greu de ajuns aproape de sufletul unui alt om; tot ce ține de persoana lui Rembrandt, obiceiurile și viciile sale, mirosurile și sunetele corpului său, vocea și cuvintele pe care le alegea, gândurile și părerile lui, maniera de a se purta, defectele și lipsurile corpului său, tot ce constituie un om pentru alții nu mai există - tabloul are peste patru sute de ani, și Rembrandt a murit în anul în care l-a pictat. Ceea ce este așadar reprezentat aici - ceea ce Rembrandt a pictat - este însăși ființa acestui om: cea la care se trezea în fiecare dimineață și care se strecura imediat printre gânduri, dar care era diferită de aceste gânduri, cea care imediat își făcea simțită prezența în sentimente, dar era diferită de aceste sentimente, și cea de care se despărțea în fiecare seară când se ducea la culcare, în cele din urmă fără să se mai trezească; acel ceva într-un om pe care timpul nu-l atinge și de la care vine lumina ochilor. Diferența dintre această pictură și celelalte picturi târzii ale lui Rembrandt este ca aceea dintre a vedea și a fi văzut. Cu alte cuvinte, în acest tablou el se vede pe sine privind în timp ce este privit - și doar în baroc, cu propensiunea lui pentru reflecție, play within the play, puneri în scenă și credința în coeziunea tuturor lucrurilor, atunci când și îndemânarea meșteșugului a fost împinsă până la un nivel la care nu s-a mai ajuns nici înainte, nici după aceea, a fost posibilă o asemenea imagine. Dar ea există în timpul nostru și privește pentru noi.

În noaptea în care s-a născut, Vanja s-a uitat la noi mai multe ore. Ochii ei erau ca două lămpi negre, corpul îi era plin de sânge, părul lung, lipit de cap, și, când se mișca, o făcea cu mișcările lente ale unei reptile. Arăta a ceva din pădure în timp ce stătea pe burta Lindei și se holba la noi. Nu ne mai săturam de ea și de privirea ei. Dar oare ce se găsea în ea? Liniște, seriozitate, întuneric. Scoteam limba, trecea un minut, și apoi o scotea și ea. Niciodată n-am avut parte de atâta viitor în viața mea ca atunci, niciodată de atâta fericire. Acum are patru ani, și totul e altfel. Ochii îi sunt vioi, se umplu la fel de repede și de gelozie, și de bucurie, și de durere, și de mânie; e deja învățată în lume și poate fi atât de îndrăzneață, încât îmi pierd cu totul cumpătul și ajung să strig la ea sau s-o scutur până începe să plângă. Dar deseori doar râde. Ultima dată când s-a întâmplat, ultima dată când am fost atât de supărat încât am scuturat-o, iar ea doar râdea, am avut un impuls și mi-am pus mâna pe pieptul ei. Inima îi bătea ca un ciocan. O, cum mai bătea!

E ora opt și câteva minute dimineața, 4 martie 2008. Stau înăuntru la birou, înconjurat de cărți din podea până în tavan, și ascult trupa suedeză Dungen în timp ce mă gândesc la ceea ce am scris și încotro mă va duce. Linda și John dorm în camera de alături, Vanja și Heidi sunt la grădiniță, unde le-am dus acum o jumătate de oră. În imensul hotel Hilton de afară, care e în continuare în umbră, lifturile alunecă întruna în sus și în jos în cele trei coloane de sticlă de pe fațadă. Lângă el se află o clădire roșie de cărămidă, care, judecând după toate bovindourile, lucarnele și arcadele, trebuie să fie de la sfârșitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea. Dincolo de ea se întrezărește un colțișor din parcul Magistrat, cu copacii săi desfrunziți și iarba verde, unde o casă gri-pestriță de cărămidă, cu influențe din anii șaptezeci închide priveliștea și obligă privirea să se îndrepte spre cer, care, pentru prima dată de săptămâni bune, e limpede și albastru.

Locuind aici de un an și jumătate, cunosc priveliștea asta și toate fațetele ei de-a lungul zilelor și al anului, dar nu sunt legat de ea. Nimic din ce văd aici nu înseamnă ceva pentru mine. Poate tocmai asta am căutat, căci fără îndoială e ceva în această lipsă de atașament care îmi place, de care poate chiar am nevoie, dar nu a fost vorba de vreo alegere conștientă. Acum șase ani, la Bergen, stăteam și scriam, iar dacă nu mă gândisem să locuiesc în orașul acela pentru restul vieții mele, nici nu aveam vreun plan să-mi părăsesc țara sau soția de atunci. Dimpotrivă, plănuiserăm să avem copii și poate să ne mutăm la Oslo, unde eu aveam să scriu mai multe romane, iar ea să lucreze mai departe în radio și televiziune. Dar din viitorul acela pe care îl aveam în față, care era de fapt doar o prelungire a prezentului de atunci, cu rutina lui de zi cu zi și cu mesele lui de seară cu prieteni și cunoscuți, cu excursiile lui și vizitele la părinți și socri, totul încununat de copiii la care ne gândeam, nu s-a ales nimic. Ceva s-a întâmplat, și de pe-o zi pe alta am plecat la Stockholm, mai întâi doar pentru a fi departe câteva săptămâni, apoi asta a devenit dintr-odată viața mea. Nu s-au schimbat doar orașul și țara cu această ocazie, ci și toți oamenii din jurul meu. Dacă e ciudat că am făcut-o, e și mai ciudat că aproape niciodată nu mă gândesc la asta. Cum am ajuns aici? Cum de s-au întâmplat lucrurile tocmai așa?

Când am venit la Stockholm, cunoșteam doi oameni acolo, pe nici unul dintre ei foarte bine: pe Geir, pe care îl întâlnisem la Bergen timp de câteva săptămâni în primăvara lui 1990, deci în urmă cu doisprezece ani, și pe Linda, pe care o întâlnisem la un seminar de câteva zile, pentru debutanți pe insula Biskops-Arnö în primăvara lui 1999. I-am trimis un e-mail lui Geir și l-am întrebat dacă puteam sta la el până când aveam să-mi găsesc ceva; puteam, așa că am sunat la două ziare suedeze pentru a da anunț că sunt în căutare de chirie. Am primit peste patruzeci de răspunsuri, din care am ales două: unul dintre apartamente se afla în Bastugatan, celălalt în Brännkyrkagatan. După ce le-am văzut pe amândouă, m-am hotărât să-l iau pe ultimul, până când am aruncat o privire pe lista cu locatari din casa scărilor și am văzut că în ea apărea numele Lindei. Cât de mari erau șansele să se întâmple așa ceva? Peste un milion și jumătate de oameni locuiesc în Stockholm. Dacă aș fi găsit apartamentul prin intermediul unor prieteni sau cunoscuți, coincidența nu ar fi fost atât de mare, fiindcă toate cercurile literare sunt relativ mici, indiferent de mărimea orașelor, dar totul se întâmplase din cauza unui anunț anonim la ziar, citit de mai multe sute de mii de persoane, și cea care răspunsese nu ne cunoștea, bineînțeles, nici pe Linda, nici pe mine. M-am răzgândit într-o clipă - era mai bine să aleg celălalt apartament, căci, dacă îl luam pe ăsta, Linda ar fi putut să creadă că o urmărisem. Dar a fost un semn. Și unul plin de însemnătate, întrucât acum sunt căsătorit cu Linda și ea este mama celor trei copii ai mei. Cu ea îmi împart acum întreaga viață. Ce mi-a mai rămas de la fosta sunt cărțile și discurile pe care le-am luat cu mine. Toate celelalte le-am lăsat în urmă. Și, dacă atunci am petrecut mult timp gândindu-mă la trecut, aproape bolnăvicios de mult timp, îmi dau seama acum - și de aceea nu doar am citit romanul lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, ci aproape că m-am hrănit cu el -, trecutul mi-este acum abia prezent în gânduri. Asta se datorează în mare parte copiilor pe care îi avem, cred, faptului că viața cu ei aici și acum îmi ocupă tot spațiul. Chiar și trecutul cel mai apropiat e împins în afară: dacă mă întrebi ce am făcut acum trei zile, nu-mi amintesc; dacă mă întrebi cum erau Vanja acum doi ani, Heidi acum două luni și John acum două săptămâni, nu-mi amintesc. Se întâmplă multe în viața banală de zi cu zi, dar toate mereu în cadrul acelorași limite, și acest fapt a schimbat, mai mult decât orice altceva, imaginea mea asupra timpului. Căci, în vreme ce înainte vedeam timpul ca pe o perioadă care trebuie parcursă, iar viitorul ca pe o perspectivă foarte îndepărtată, mai degrabă luminoasă - și, în orice caz, deloc plictisitoare -, astăzi el este întrețesut cu viața de aici și acum într-un cu totul alt fel. Dacă ar fi să îl descriu printr-o imagine, ar trebui să fie cea a unei bărci într-o ecluză: lent și constant, viața este ridicată de timpul care curge lin din toate părțile. În afara detaliilor, totul e mereu la fel. Și, cu fiecare zi, crește dorința după clipa în care viața va ajunge la capăt, după momentul în care poarta se va închide și viața va putea în sfârșit trece mai departe. Îmi dau în același timp seama că tocmai această repetiție, această izolare, această constanță sunt necesare, mă protejează, fiindcă, în rarele cazuri în care le nesocotesc, toate problemele mele revin. Mă năpădesc brusc tot felul de gânduri despre ceea ce s-a spus, s-a văzut, s-a gândit, ca și cum aș fi azvârlit în zona incontrolabilă, stearpă, deseori degradantă și, pe termen lung, distructivă în care am trăit atâția ani. Dorința în sine e la fel de puternică acolo ca și aici, dar diferența este că, acolo, scopul ei e realizabil, în timp ce aici, nu. Aici trebuie să găsesc alte scopuri și să le fac să-mi fie de ajuns. Arta de a trăi - despre asta vorbesc. Pe hârtie nu e nici o problemă, acolo pot cu ușurință să evoc o imagine a lui Heidi, de exemplu, în care ea se cațără afară din pătuț la ora cinci dimineața și se târăște pe jos în întuneric, pentru ca în secunda următoare să aprindă lumina, să se așeze în fața mea - eu sunt pe jumătate adormit, uitându-mă chiorâș la ea - și să spună "bucătărie!" Limba ei este încă idiosincratică, dă cuvintelor alt înțeles decât cel obișnuit, iar "bucătărie" înseamnă müsli în lapte acru cu gust de afine. În același mod numește lumânarea, de exemplu, "Mulți ani trăiască!" Are ochi mari, gură mare, apetit considerabil și este, în toate privințele, un copil vorace, dar exuberanța robustă și invulnerabilă în care a trăit în primul ei an și jumătate de viață a trecut în această toamnă, după nașterea lui John, în umbra expresiei altor sentimente, necunoscute înainte. În primele luni a profitat de orice ocazie ca să încerce să-l rănească. Zgârieturile de pe fața lui erau mai degrabă regula decât excepția. Când m-am întors acasă toamna trecută după o excursie de patru zile la Frankfurt, John arăta ca și cum ar fi trecut prin război. A fost greu, căci n-am vrut nici s-o ținem departe de el, așa că a trebuit să încercăm să-i citim starea de spirit și, în funcție de asta, să-i controlăm accesul la el. Dar, chiar și când deborda de bună dispoziție, mâna ei putea să țâșnească fulgerător să-l lovească sau să-l zgârie. În plus, a început să aibă accese de furie, de o intensitate de care n-aș fi crezut-o capabilă cu abia două luni în urmă; în același timp, în ea a apărut o vulnerabilitate la fel de necunoscută înainte: dacă simțea cel mai mic indiciu de asprime în vocea sau în comportamentul meu, lăsa capul în jos, se întorcea și începea să plângă, ca și cum furia voia să ne-o arate, iar sensibilitatea, să ne-o ascundă. În timp ce scriu asta, mă copleșește tandrețea față de ea. Dar asta pe hârtie. În realitate, când contează cu adevărat, și ea stă în fața mea - dimineața, atât de devreme, încât străzile de afară sunt liniștite și nici un sunet nu se aude în casă -, strălucind de bucurie că începe o nouă zi, iar eu, printr-o sforțare de voință, mă ridic în picioare, îmi pun hainele de ieri și o urmez în bucătărie, unde o așteaptă mult râvnitul lapte acru cu gust de afine și müsliul fără zahăr, ceea ce simt nu e afecțiune.