Greu de pătruns în pădurea de mesteceni

Ruxandra Burcescu a debutat ca romancieră cu Instabil (2022), roman nominalizat la Premiile Observator cultural, Premiile "Sofia Nădejde" și Le Premier Roman de Chambéry și distins cu Premiul de Debut al Agenției de Carte. În 2025, Instabil a apărut în traducere neerlandeză la Editura Pegasus Boek, în versiunea realizată de Charlotte van Rooden care a obținut Premiul 2025 pentru Cel Mai Talentat Traducător, acordat de Fundația Olandeză pentru Literatură. A publicat proză scurtă în antologiile Kiwi - Sosiri/Plecări, Kiwi - Trecuturi și Retroversiuni, iar povestirea Goldanii Gândului a fost adaptată pentru scenă de Radu Afrim, în spectacolul Antologia dispariției. A beneficiat de rezidențe literare oferite de Fundația Cărturești (2022) și de Fundația Jan Michalski din Elveția (2026). Ruxandra Burcescu a scris pe LiterNet aici.

Un roman despre prețul pe care îl plătești ca să scapi din iad - și despre ce mai rămâne din tine după asta.

Un cadavru pe Dunăre. Un oraș mic care știe să tacă. Și o poveste construită în straturi - o copilărie flămândă din anii 1940, o vară sufocantă din anii 1980, în care doi frați învață devreme că lumea nu iartă, și o Românie a anilor 2000, unde totul s-a schimbat și nimic nu s-a schimbat.

Lucian Cernat - omul care trage sforile orașului de la Dunăre - descoperă că trecutul știe să aștepte.

"Lucian Cernat este cel mai carismatic antierou al literaturii postdecembriste, un politician manipulativ, lipsit de scrupule, periculos de simpatic și îngrijorător de actual, un pumn de fier într-o mănușă de catifea ce controlează toate pârghiile puterii.
Trăind în lumea creată de el, unor personaje ca Nadia și Sebastian nu le rămâne decât să aleagă cât vor să vadă din realitate și cât de aproape vor să fie de Lucian. Deopotrivă social și psihologic, construit în jurul unor întrebări etice privind vinovăția și responsabilitatea, romanul ia cele mai întunecate fenomene ale perioadei de tranziție, le examinează în lumină și le organizează într-o poveste captivantă despre mecanismele corupției, pierderea inocenței și modurile în care trecutul supraviețuiește în prezent." (Cristina Chira)

"Pădurea mirosea a pământ răscolit și a lemn ud. După ce au trecut de rândurile de mesteceni, poteca a devenit moale, simțea cum îi iese noroiul printre degete atunci când pășea. Nu mai fusese niciodată atât de adânc în pădure, dar nu îi era frică. Se ținea după ea privind în jur și ascultând foșnetele din tufișuri. La un moment dat, femeia s-a oprit și i-a făcut semn să tacă. Au stat nemișcați câteva momente, ascultând, până când, dintr-o încrengătură cu ierburi înalte, a țâșnit un mistreț. S-a oprit la câțiva metri de ei, fornăind. Au stat nemișcați, mama și fiul pe de o parte și mistrețul, de cealaltă, apoi animalul s-a întors și a luat-o la fugă în direcția opusă. Ea s-a întors la el și i-a zâmbit. Îi lipseau deja câțiva dinți, dar zâmbetul îi era luminos, un zâmbet de femeie tânără pe chipul îmbătrânit înainte de vreme. Trebuie că nu avea mai mult de douăzeci și ceva de ani atunci, dar era deja bătătorită de viață." (Ruxandra Burcescu)


Ca de fiecare dată după ce se îmbăta, visa coridoare din piatră întunecate și guri surpate care se întindeau spre el din spatele gratiilor. Guri fără dinți, cu buze subțiri, buze umflate, buze crăpate, buze năclăite de spută, sângerânde sau acoperite de cruste, guri ale căror limbi ieșeau printre gratii ca niște panglici. Lovitura din perete îl trezi brusc și, pentru câteva momente, imaginea coridorului îi rămase lipită de retină. După câteva momente de liniște, urmă un alt set de lovituri. Sebastian își trase perna peste cap.

Luase nu una, ci trei sticle de vin cu el. Nadia îl aștepta sprijinită de o mașină albastră, parcată în fața amfiteatrului. Fără să spună un cuvânt, a deschis portiera și s-a urcat la volan. În mașina ei mirosea a țigări cu mentol și a liliac, iar pe bancheta din spate erau mai multe sticle goale de Cola și ambalaje.
- Unde mergem? a întrebat el.
- În curbe. Am chef să mă uit la stele.

"În curbe" era locul din afara orașului, în apropiere de Bălănoaia, acolo unde zona de câmpie lăsa locul unor dealuri pitice care înghesuiau între ele un lac tulbure. Vara, broaștele aflate în sezonul de împerechere ofereau concerte zgomotoase, punctate pe alocuri de claxoanele prelungi ale tirurilor. În nopțile senine, puteai să vezi stelele, asta dacă nu te deranja orăcăitul asurzitor și liliecii care zburau bezmetici pe deasupra ta.

Nadia conducea în liniște, atentă la drum. Sebastian simțea că ar trebui să spună ceva, dar nu știa ce, așa că preferă să analizeze profilul femeii de lângă el. Sigur că știa de ea, toata lumea din oraș îl cunoștea pe Lucian Cernat și toată lumea știa că are o nepoată pe care a crescut-o de mică. Dar femeia de lângă el era diferită de cum s-ar fi așteptat să fie. Nu avea nimic din afectarea celor care sunt conștienți de propria importanță și nici siguranța de sine a omului care nu a fost niciodată refuzat. Mai bine spus, avea un amestec de îndrăzneală și timiditate și încă ceva pe care Sebastian nu îl putea defini, ca o zi de iarnă în care soarele strălucea neobișnuit de tare. Nu își dădea seama dacă era frumoasă. Așa cum conducea acum, concentrată și evitând să îl privească, părea mai mult o școlăriță la examen decât o femeie în toată firea și nu îi stârnea niciun fel de dorință. Mai devreme, însă, atunci când aproape îi comandase să o urmeze, îi păruse o femeie cu adevărat frumoasă.

A parcat mașina de-a lungul șoselei, la marginea dealului. Luna strălucea puternic, diluând întunericul, dar broaștele nu se auzeau atât de tare. Când Nadia a coborât, Sebastian a observat că nu mai avea pantofi în picioare.
- Ai condus desculță tot drumul?
- Da, e mai simplu. Hai cu mine, știu un loc imediat după deal.
- Nu vrei să te încalți, totuși?
- Nu, îmi intră tocurile în pământ. Să iei vinul din mașină.

În spatele dealului, lângă lac, broaștele se auzeau mai puternic. Nadia s-a întins pe iarbă și și-a aranjat rochia peste genunchi cu un gest care lui Sebastian i s-a părut inutil. A deschis sticla de vin folosindu-se de chei și i-a întins-o.
- Mai ușor, nu trebuie să o bei din prima pe toată, a spus el amuzat.

Femeia doar a încuviințat și i-a pasat sticla.
- Deci, Nadia, de ce m-ai adus aici?
- Nu știu, voiam să plec de acolo și nu voiam să fiu singură.
- Și te-ai gândit că eu aș fi o companie potrivită?
- Poate. Nu ești?

Sebastian nu îi răspunse și se mulțumi să o privească. Era, până la urmă, o fetiță. Una care avusese un acces de rebeliune și acum nu știa ce să facă mai departe, așa că încerca să găsească răspunsul în sticla cu vin. Regreta că s-a lăsat dus așa departe, în oraș i-ar fi fost simplu să-i ureze Nadiei noapte bună și să plece. Presimțea că, după prima sticlă de vin, va urma un monolog în care ea îi va povesti cât de greu e în familia ei și cât de complicat e să trăiești în privilegiul de a nu ți se refuza nimic, niciodată. Nu avea răbdare pentru așa ceva.
- Uite ce, Nadia. Îți propun să plecăm în curând - mâine trebuie să ajung și la azil de dimineață. Iar tu, oricum, nu ar trebui să bei - conduci.
- Atunci de ce ai luat trei sticle cu tine?
- Pentru că era o risipă de vin bun acolo. Era păcat de el.
- Încă ești ipocrit.

Nu apucă să-i răspundă. Nadia se întinse peste el, îi luă sticla din mână și o duse la gură. Un firicel de vin i se prelinse în colțul gurii, iar ea își lipi fața de a lui și se șterse pe buzele lui. Respirația îi era fierbinte, iar buzele aveau un gust de acru. Urmări cu limba dâra de vin din colțul gurii, de-a lungul gâtului ei. Părea că singurul sunet rămas în lume era bătaia inimii prin voalul subțire al rochiei. Cu o lâncezeală de felină, Nadia își ridică rochia deasupra coapselor și se lăsă deasupra lui. Timiditatea și ezitările de mai devreme dispăruseră, redevenise femeia care știa ce vrea și, în acel moment, îl voia pe el. Când o pătrunse, Nadia îl mușcă de ureche și îi șopti un singur cuvânt.
- Rămâi.

Câteva ore mai târziu, terminaseră toate sticlele de vin, iar ea adormise cu capul sprijinit în scobitura dintre umăr și gâtul lui. Lui Sebastian nu îi fusese somn.

Ropotul bubuiturilor în perete se înteți, le auzea ritmul înnebunitor și prin pernă.
- Vin acum, ai răbdare.

S-a ridicat leneș, un pic nesigur pe picioare, și-a tras pe el un șort și s-a îndreptat spre bucătărie. Frigiderul era aproape gol și, a constatat Sebastian cu neplăcere, nu mai era nici suc de piersici. Iar avea să urmeze o discuție lungă. A strâns din dinți și s-a apucat să încropească un mic-dejun din ce mai rămăsese în frigider. În timp ce felia o roșie, încerca să-și aducă aminte cum ajunsese acasă noaptea trecută. Cu siguranță Nadia îl adusese, dar și ea băuse destul de mult și nu ar fi trebuit să conducă așa. De ce o lăsase să conducă singură până acasă în starea aia? Într-un moment de neatenție, cuțitul i-a alunecat și i-a zdrelit buricul degetului. Sebastian a înjurat cu voce tare și s-a repezit sub jetul de apă de la chiuvetă.

Ținând în mână farfuria cu roșii și brânză, a bătut în ușa dormitorului.
- Intră, te-aștept de o oră, i-a răspuns vocea de dinăuntru.

Înainte să intre, a observat o picătură de sânge pe brânză. A acoperit mica pată purpurie cu o felie de roșie și a apăsat clanța.
- Unde mi-e sucul?
- Nu mai e, am uitat ieri să iau.
- Aha. Poate iei azi totuși. Nu e ca și cum pot să mă duc eu să îmi iau.
- Da, promit să nu mai uit, a răspuns Sebastian încercând să-și calmeze pulsul.

Ar trebui să o sune ca să fie sigur că a ajuns cu bine acasă.
- Dă-mi telecomanda. E sub pat, mi-a căzut aseară. Ți-am bătut în perete, da' nu erai acasă.
- Nu, am fost la un eveniment la amfiteatru.
- Cred că era cam unu' noaptea.
- Am mai rămas după aia în oraș.
- Era un film pe care aș fi vrut să-l văd. Da' n-am avut cum să ajung la telecomandă.
- Poate îl dau în reluare azi.
- Nu cred, în fine, nu mai are sens. Să iei suc când vii înapoi de la azil.

Azilul de bătrâni din Giurgiu era la marginea orașului, spre ieșirea către Slobozia. Cimitirul era foarte aproape, ceea ce putea fi o coincidență sau o dovadă a spiritului practic al proiectantului. Cenușiu, pătrățos și cu geamuri mici, a căror sticlă devenise aproape opacă din cauza murdăriei și a anilor, azilul arăta precum toate celelalte clădiri din Giurgiu. Era banal în urâțenia lui, ușor de uitat și încă și mai ușor de ignorat. Spre deosebire de spitalul județean însă, aici morga era la subsol. Asta era încă o dovadă a unei sensibilități aparte a proiectantului, întrucât spitalul județean nu beneficiase de aceeași logică. Mai mult, pentru a ajunge la ambulatoriul ginecologie din cadrul spitalului, trebuia să treci printr-un coridor îngust, luminat cu neoane albe, unde se aflau camerele destinate morgii. Era un drum invers pe care pacientul trebuia să-l facă, să treacă prin moarte pentru a ajunge la viață.

Dacă Sebastian ar fi fost un om credincios, i s-ar fi părut o metaforă biblică. Dar nu era. Știuse încă din adolescență că vrea să fie medic - și nu orice medic, ci ortoped. Intrase din prima la facultate și Revoluția îl găsise student în primul an la București. Ca majoritatea colegilor săi, a ieșit în stradă atunci și, la fel ca ei, și-a petrecut următoarele zile fugind din calea gloanțelor și încercând să acorde primul ajutor zecilor de răniți. Moartea nu l-a înspăimântat, era obișnuit cu ea. O văzuse la bătrânii din cartier, o văzuse la prietenul său când acesta sărise de pe pod în Dunăre și nimerise într-o ancoră ruginită care îi zdrobise oasele capului. O văzuse și în familie, insinuându-se lent în gesturile mamei și luând în stăpânire, cu fiecare zi mai mult, bucăți ale corpului care refuza să se mai ridice din pat. Nu, moartea era pentru Sebastian o veche prietenă care mergea tăcută alături de el, evitând să-l privească în ochi.

Ce l-a înspăimântat au fost răniții care aveau să poarte cu sine, pentru tot restul vieții, urmele dorinței de libertate scrijelite în carne și în oase. Cioturi, plăgi care nu aveau să se mai închidă, oase terciuite, zdrobite, găurite. Fata pe care glonțul o nimerise în spate. Zâmbea liniștită, sprijinită de zidul Universității. I-a spus că nu o doare nimic, nici nu simte, și să se ocupe întâi de prietenii ei. Sebastian i-a ridicat puloverul cu grijă și a știut că fata aceea nu avea să mai meargă vreodată. Atunci a fost aproape să fugă din locul ăla blestemat, unde sângele mânjea pereții și băltea pe șosea. Dar nu a plecat. A rămas să ajute și, în zilele următoare, după ce masacrul încetase, și-a petrecut timpul în spital, alergând de la un rănit la altul.

Primii ani ai studenției lui Sebastian au fost marcați de violență. La douăzeci și patru de ani, când a terminat facultatea, deja văzuse sute de trupuri mutilate de Revoluție și de mineriade. A fost printre primii la examenul de rezidențiat și colegii săi au fost uimiți atunci când a ales ortopedie și traumatologie. Putea, datorită punctajului mare, să-și aleagă orice specializare și toată lumea se aștepta să opteze pentru cardiologie. Cu adevărat șocați au fost însă când Sebastian nu s-a dus la Spitalul Foișor din București, ci a ales să se întoarcă în Giurgiu și să-și înceapă rezidențiatul la spitalul județean. Nu a dat prea multe explicații când a fost întrebat, nici măcar profesorului Bunea care, auzind că studentul său genial dorește, de bunăvoie, să se îngroape într-un oraș de provincie, a încercat să-l facă să se răzgândească.
- Măi, băiatule, vrei să ajungi să dai consultații pe ouă și găini? Gândește-te bine, ce să faci tu acolo? Ăla e un oraș mort, toată lumea se zbate să plece și tu te bagi de unul singur în mormânt?
- N-am altă opțiune.
- Cum să nu ai? Ești cel mai bun student din an. Dacă e vorba de bani, te ajut eu până te pui pe picioare, da' rămâi în București, n-ai tu ce să cauți la Cuca Măcăii acolo.
- Nu e vorba de bani. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar am ales deja.

Așa a ajuns Sebastian să se mute înapoi în Giurgiu. După ce a terminat și rezidențiatul, a luat ușor examenul de specialist și nu i-a fost greu să rămână la spitalul județean. Mai era un sigur medic ortoped în oraș și acela urma să se pensioneze. La cei treizeci și patru de ani pe care îi avea acum, era în continuare cel mai tânăr medic specialist din spital.

I-a luat ceva timp să se obișnuiască. Gărzile lungi, pacienții beți care ajungeau la el în urma bătăilor de prin baruri, mizeria din spital și ploconeala colegilor săi față de director - astea erau lucruri pe care le putea suporta. În schimb, aproape făcuse o criză de nervi când intrase într-un salon unde câteva asistente își fumau liniștite țigările pe un pat liber, în timp ce pacientul din patul de la fereastră horcăia încet. Altă dată, i-au adus o gravidă în salon, deoarece nu mai erau locuri la obstetrică. Femeia avea contracții și plângea, cerând să vină un medic. Sebastian s-a dus să îl aducă pe ginecologul de serviciu, un bărbat cu părul alb tuns periuță și cu mâini butucănoase.
- Te doare, ai? Da' să te fuți ți-a plăcut, nu? i-a aruncat el flegmatic femeii, după care a ieșit din sală și i-a spus lui Sebastian să nu-l mai cheme pentru orice prostie.

Femeia a supraviețuit, dar copilul, nu. Avusese cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului. Atunci Sebastian a crezut că nu o să se mai întoarcă a doua zi la spital. Dar dimineața a venit, vocea din perete l-a strigat, iar el s-a conformat și viața și-a urmat cursul. De aproape doi ani începuse să-și umple zilele de weekend cu azilul de bătrâni unde făcea voluntariat. Măcar aici nu exista posibilitatea să nască cineva.

În curtea azilului, câțiva rezidenți ieșiseră să se bucure de soarele dimineții. Doi bătrâni jucau table pe o băncuță, iar ceva mai încolo, un moșuleț cu o bască în carouri hrănea niște porumbei grași. Privirea i se opri asupra bătrânei care stătea pe buturuga de lângă zid și privea în gol. Era doamna Velicu și ieșea mereu împreună cu doamna Karpis să-și facă plimbarea de dimineață. Avea peste optzeci de ani, dar purta haine în nuanțe pastelate, luminoase, și buzele rujate discret. Astăzi nu era îmbrăcată cu grija obișnuită. Când s-a apropiat Sebastian, a ridicat o privire obosită la el și l-a salutat fără vlagă.
- Ce ați pățit, doamna Velicu, vă doare ceva?
- Sufletul, dragule, sufletul. Mi-am pierdut prietena.
- Doamna Karpis?
- Da, dragule. A murit aseară, în somn.

Doamna Karpis fusese pianistă în tinerețe. Nu se măritase niciodată și nu avusese copii, iar când începuse să o lase vederea se internase la azil. Era o prezență discretă, totul o mulțumea și găsea mereu un motiv să zâmbească. Când o cunoscuse Sebastian, deja nu mai vedea aproape deloc, dar îi explorase fața cu degetele ei lungi și fine, apoi îi zâmbise și îi spusese că are față de om bun. Între ea și doamna Velicu se legase o prietenie strânsă, bazată pe plimbările la braț din curtea azilului și pe discuțiile lungi despre muzică, literatură și filme. Murise așa cum trăise, cu exagerat de mult bun-simț, atentă să nu deranjeze.
- Îmi pare rău, era o doamnă deosebită.
- Era, da. Vezi tu, am fost egoistă. Am sperat să mă duc eu prima.
- Nu mai spuneți asta. Sunteți sănătoasă, mai aveți mulți ani de trăit.
- N-aș mai vrea, îți spun sincer. Voi, tineretul, priviți moartea ca pe o tragedie. Și e normal, și eu am fost așa. Dar după un timp e, cum să-ți spun, ca atunci când ești mică și aștepți să te măriți. Te întrebi cum o să fie, ce o să simți. Nu râde, așa e. Știi de ce? Pentru că la vârsta mea le-ai trăit pe toate. A rămas o singură necunoscută și, ușor, ușor, ți se duce frica și devii curios. Curios, și ți-e dor. De oamenii pe care i-ai cunoscut, de oamenii care te-au iubit. Sunt din ce în ce mai puțini de la an la an, până când rămâi doar tu, și atunci te gândești în fiecare zi că poate o să-i revezi. Oamenii care ne iubesc ne țin în viață, dar, cum să-ți spun, când unul din ei pleacă, se rupe o legătură pe care o ai cu lumea asta. Ultima mea legătură s-a rupt aseară, iar acum parcă plutesc. Și aș vrea să plutesc de tot.

Sebastian nu a răspuns, doar s-a aplecat și i-a luat mâna doamnei Velicu într-a sa. Mâna cu pete cafenii, unghii date cu ojă atent și degete împodobite cu inele cu pietre. Era rece și foarte ușoară.
- Iartă-mă, dragule, n-am vrut să te întristez. La vârsta ta trebuie să te gândești la altele. Doamna Karpis te-a apreciat foarte mult. Să te duci în camera ei, ți-a lăsat ceva.

Ar fi trebuit să îi ceară numărul de telefon. Își scoase din buzunar micul telefon și se uită la ecran. Nu avea niciun apel pierdut și nici posibilitatea de a da de ea. În drum spre camera doamnei Karpis se opri să le salute pe doamnele de la secretariat și să le întrebe dacă auziseră ceva de vreun accident de mașină în oraș. Nu auziseră. Ar fi putut să sune pe fix, dar se îndoia că va găsi numărul fostului primar în cartea de telefoane. Era supărat pe sine că se lăsase ademenit în jocul ăsta și era supărat pe ea. Pe mulți oameni teama de poliție i-ar fi oprit să conducă în halul ăla, dar bineînțeles că ea nu avea teama asta, ei poliția nu i-ar fi făcut nimic. Dar ar fi putut să dea peste un trecător, ar fi putut să adoarmă la volan și să intre cu mașina într-un stâlp. Complet iresponsabilă, iar el îi ținuse isonul.

Când intră în cameră, simți un iz vag de lapte acru și mucegai, mirosul bătrâneții, amestecat cu aromă de pudră de talc. Camera era ordonată, iar lucrurile doamnei Karpis încă erau acolo. Prin ușa întredeschisă a șifonierului se vedeau hainele aranjate frumos pe umerașe, iar pe măsuța metalică din dreptul geamului se odihnea o Anna Karenina în Braille, lângă o vază cu flori nemuritoare. Pe noptieră era un singur obiect, iar lângă el, un bilețel pe care scria numele său, cu litere lunguiețe și subțiri. Obiectul ticăia monoton, plimbându-și acul de la stânga la dreapta și înapoi și desenând coarda unui cerc invizibil. Se așeză pe pat și îl luă cu grijă în mână.